Preot Prof dr. Adrian gabor relaţii Biserică Stat

e. Sfântul Ioan Gură de Aur

Atitudinea lui Ioan Gură de Aur (344-407) faţă de puterea politică, faţă de statul roman, a fost determinată de condiţii speciale. Francis Dvornik consideră că concepţia sa faţă de putere depinde de filosofia stoică⁴⁹⁷. Doctrina sa politică nu este o doctrină sistematică, dar putem găsi urme ale unei astfel de doctrine pornind de la operele sale. Această poziţie politică care se desprinde depinde de stadiul relaţiilor dintre Sfântul Ioan şi puterea de atunci⁴⁹⁸.

Omilia 23 este un tratat dens şi strălucit de gândire politică creştină. Hrisostom face clar distincţia între putere, care este divină, şi funcţie, care este de sorginte omenească. Pentru a arăta că aceasta este valabil pentru toţi, chiar şi pentru preoţi şi monahi, nu numai pentru laici, a subliniat-o încă de la început, spunând: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri”. Fie că este vorba de un apostol, de un evanghelist, de un prooroc, nu are importanţă, ascultarea nu dăunează cu nimic demnităţii. Nu se spune: „Tot sufletul să asculte”, ci: „să se supună”. Prima raţiune în favoarea acestei recomandări, raţiune întemeiată de altfel pe credinţă, este faptul că Dumnezeu a poruncit aşa: „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu”. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare că orice monarh şi-a primit puterea de la Domnul? Nu aceasta vrea să spună Apostolul: nu este vorba de cutare sau cutare suveran, ci de suveranitatea însăşi. Dacă există suveranităţi, dacă unii poruncesc iar alţii ascultă, dacă destinele popoarelor nu sunt lăsate în voia întâmplării, dacă popoarele înseşi nu se aseamănă valurilor pe care vântul le împinge de colo colo, această ordine a lucrurilor are ca autor înţelepciunea dumnezeiască”⁴⁹⁹.
Hrisostom este primul teolog care descoperă originea autorităţii politice într-o convenţie între oameni: „dacă încă de la începuturi s-a hotărât că magistraţii vor fi întreţinuţi din banii publici, aceasta este pentru că ei îşi neglijează propriile treburi pentru a se ocupa de treburile tuturor, şi îşi dedică tot timpul liber măsurilor necesare pentru apărarea intereselor şi siguranţei noastre”⁵⁰⁰.

Putem descoperi indicii ale respectului faţă de împărat. S-au folosit titluri imperiale ca: triumphator, augustus şi autocrator⁵⁰¹. Poziţia sa centrală în Hipodrom arată o superioritate faţă de popor⁵⁰².

Şi apoi, doar împăratul are dreptul de a se înveşmânta în purpură şi de a-şi pune diadema pe frunte, drept pe care nu-l împarte cu nimeni altcineva⁵⁰³. Opinia sa cu privire la toleranţa faţă de păgâni arată că „nimeni nu s-a luptat cu el, căci nici nu este îngăduit creştinilor să folosească violenţa sau constrângerea pentru a aluneca în greşeală, ci trebuie să lucreze pentru mântuirea oamenilor prin puterea convingerii, prin raţiune şi blândeţe. Iată de ce nici unul din împăraţii care au îmbrăţişat religia lui Hristos nu a dat împotriva voastră vreun decret asemenea celor pe care adoratorii demonilor le imaginaseră împotriva noastră”⁵⁰⁴.

Şi din nou, în Omilia Sfântului Drosis: „De la venirea lui Hristos, sunt împăraţi necredincioşi şi împăraţi credincioşi. Ori, majoritatea celor dintâi i-au pus pe slujitorii lui Hristos în faţa temniţelor şi a rugurilor... Cât priveşte împăraţii credincioşi, nici unul nu a folosit vreodată pedepsele şi caznele împotriva vreunui necredincios pentru a-l constrânge să se lepede de greşeală. Şi cu toate acestea, greşeala piere şi se risipeşte de la sine, dovadă admirabilă atât a puterii adevărului cât şi a slăbiciunii minciunii”⁵⁰⁵.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre Biserică şi stat, Hrisostom vorbeşte despre ascendentul pe care puterea spirituală o are asupra puterii temporale. „Sunt două feluri de puteri, afirmă Părintele: una care ţine la respect cetăţile şi popoarele, constituind astfel viaţa politică, şi în legătură cu aceasta Apostolul spune: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Al doilea fel de stăpânire este cea pe care şi-o exercită asupra sa omul cu dreaptă socotinţă, şi Pavel face aluzie la aceasta când spune: „Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire, fă binele” (Ibid., 3). El desemnează prin aceasta pe omul care are se stăpâneşte pe sine. Mai este şi un alt fel de stăpânire care se ridică mai presus de stăpânirea politică. Care este aceasta? Cea care domneşte în Biserică, şi tot Pavel pomeneşte despre ea: „Ascultaţi pe mai marii voştri şi supuneţi-vă lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă” (Evr. 13, 17). Această autoritate se ridică mai presus de autoritatea civilă aşa cum cerul se înalţă deasupra pământului, ba chiar şi mai mult. În primul rând, ea nu caută anume să răzbune păcatele săvârşite, ci mai ales să le prevină, iar când răul a fost făcut, caută să-l şteargă mai curând decât să-l distrugă pe făptaş... Oamenii care administrează puterea despre care vorbim acum sunt mai presus nu numai de prefecţi ci de toţi aceia a căror frunte este împodobită cu diadema, deoarece ei îşi modelează semenul pentru o soartă mai bună. Dar şi când aspiri la stăpânire, fie ea politică fie religioasă, pentru a o exercita cu cinste trebuie să începi prin a te stăpâni pe tine însuţi, prin a te supune cu multă grijă acestor două feluri de legi... Conducătorii politici, la rândul lor, sunt mult mai prejos decât superiorii religioşi, pentru motivul că imperiul se impune, în timp ce al nostru este acceptat de bună voie; puterea aici se acordă cu firea. Acolo totul se face din teamă şi nevoie, aici lucrarea depinde de liberul arbitru şi de o convingere spontană. Nu este singurul motiv pentru care unul din aceste imperii este superior celuilalt; în ce ne priveşte, nu este vorba doar de un imperiu, ci într-un anumit fel este vorba de paternitate: conducătorul acţionează cu blândeţea unui tată, poruncind binele, îl impune prin convingere. Principele spune: dacă săvârşeşti adulter, vei primi pedeapsa cu moartea. Dumnezeiescul nostru Învăţător spune: o privire păcătoasă te va face să meriţi cea mai aspră pedeapsă. Noi ne supunem unui tribunal de temut, care supune şi sufletul legilor sale, în acelaşi timp cu trupul. Superioritatea sufletului în comparaţie cu trupul arată deci superioritatea acestui imperiu”⁵⁰⁶.

Din nou, Hrisostom reafirmă, în Omilii la Osea, că „într-adevăr, partea regelui este de a administra cele pământeşti, în timp ce drepturile preotului sunt acolo sus. Tot ceea ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer. Regelui îi sunt încredinţate cele de jos, mie cele cereşti. Şi când spun mie, spun preotului”⁵⁰⁷... „Regelui îi sunt încredinţate trupurile, preotului sufletele; regele şterge datoriile, preotul şterge păcatele... Primul dispune de arme văzute, celălalt de arme duhovniceşti; primul se luptă cu barbarii, eu mă lupt cu demonii. Şi puterea aceasta este mai mare. Iată de ce regele pleacă capul sub mâinile preotului, şi pretutindeni în Vechiul Testament preoţii îi ung pe regi”⁵⁰⁸. Iată de ce preotul „este şi el principe, şi de un rang mai înalt decât împăratul. Căci legile divine i-au pus în mâini creştetul regal; iar când trebuie cerut ajutorul cerului, împăratul este cel care se adresează preotului, nu preotul împăratului”⁵⁰⁹.

Aceleaşi convingeri sunt exprimate în tratatul său Despre preoţie: „celor care locuiesc pe pământ li s-a încredinţat sarcina de a administra cele cereşti şi au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor... mai-marii acestei lumi au puterea de a pune în lanţuri doar trupurile, în timp ce această legătură priveşte sufletele şi trece prin cer, şi tot ceea ce preoţii fac aici, Dumnezeu primeşte acolo sus...dar cel care a primit de la Dumnezeu o putere superioară, în măsura în care cerul este mai presus de pământ şi sufletul de trup, pare a fi primit o cinstire atât de neînsemnată în ochii unora încât ajung, atunci când li s-a încredinţat această putere, chiar să dispreţuiască darul!”⁵¹⁰.

Sfântul Ioan Hrisostom a luat atitudine, la începutul carierei sale preoţeşti, în timpul revoltei declanşate în Antiohia în 387. Teodosie, pentru a putea plăti marile festivităţi pe care le plănuia dar poate şi pentru a acoperi marile cheltuieli ale războiului cu goţii, se hotărâse să impună un nou impozit. Provinciile cârteau şi plăteau dar în câteva oraşe cârtelile s-au transformat în revoltă. Alexandria s-a lăsat antrenată, se vorbea de o rupere a relaţiilor cu Constantinopolul şi de a da Egiptul pe mâna lui Maxim. În metropola Siriei, aceleaşi cauze au provocat aceleaşi efecte. La 26 februarie, guvernatorul a convocat senatul şi a citit edictul sosit în ajun. Nici nu a terminat bine de citit că senatorii s-au ridicat, au protestat, au călcat în picioare însemnele funcţiei lor, apoi s-au răspândit prin oraş strigând că totul este pierdut, că s-a sfârşit cu Antiohia, că împăratul pretinde o sumă pe care, nici dacă şi-ar vinde toate bunurile şi s-ar vinde şi pe ei, cetăţenii nu ar putea-o plăti niciodată. Poporul ia foc şi în timp ce înţelepţii aleargă la episcop pentru a-l ruga să intervină pe lângă împărat, mulţimea după ce a distrus termele, s-a dezlănţuit împotriva palatului senatului unde guvernatorul, care mai era acolo, tremura pentru viaţa sa. Statuile împăratului şi ale familiei imperiale sunt răsturnate şi zdrobite. Teodosie a fost atât de mâniat de cele petrecute, încât s-a gândit să distrugă oraşul în întregime⁵¹¹. Curierii trimişi la împărat alergau unul după altul, astfel că şi bătrânul Flavian a pornit la drum spre Constantinopol pentru a implora mila împăratului. În aceste momente, când poporul ezita între speranţă şi teamă, Hrisostom a rostit omiliile Despre statui⁵¹², care ne fac să retrăim acele zile de teroare, marcate de numeroase execuţii. El îşi foloseşte întreaga putere pentru a mângâia şi a îmbărbăta mulţimea care umple bisericile, folosindu-se însă de acest prilej pentru a îndrepta păcatele şi nelegiuirile care atrăgeau mânia dumnezeiască asupra ei. În cuvântarea finală, din duminica Paştilor, le-a putut da vestea că strădaniile episcopului Flavian au fost încununate de succes şi împăratul îi ierta pe deplin. În acele zile Hrisostom s-a arătat un îndrumător adevărat pentru credincioşi. „Chiar dacă împăratul nu s-a fi mâniat împotriva noastră, chiar dacă nu s-ar fi gândit să ne pedepsească, spuneţi, am fi putut noi îndura ruşinea de a fi fost atât de criminali? O cetate atât de mare, capitala întregului Orient, se află pe punctul de a fi ştearsă de pe faţa pământului. Cea care avea atâţia fii, i-a pierdut deodată şi nimeni nu-i vine în ajutor. L-am jignit pe cel care nu are seamăn aici pe pământ, căci împăratul este capul şi conducătorul tuturor oamenilor de pe pământ. Să alergăm aşadar la Cel care domneşte în cer şi să-I implorăm ajutorul, căci fără ajutor de sus, nu există îndreptare pentru greşelile noastre”⁵¹³.

Împăratul i-a acordat episcopului Flavian iertarea cerută căci nimeni nu era mai potrivit decât el pentru a fi mijlocitor: pe lângă autoritatea ministeriului său şi a virtuţilor sale, Teodosie îi arăta o deosebită stimă: „Cât despre principe, evenimentul a dat tot atât de puţină strălucire persoanei sale ca şi sclipirea diademei… Mai întâi, a dovedit că acordă preoţilor lui Dumnezeu ceea ce ar fi refuzat oricui altcineva, apoi, înăbuşindu-şi orice resentiment, ne-a dăruit neîntârziat iertarea după care suspinam”⁵¹⁴.

„Mai mult, Dumnezeu a voit să fie un privilegiu al firii noastre. Firea sau alegerea sunt cele care conferă puterea. Firea a dăruit leului putere asupra patrupedelor, vulturului asupra păsărilor, împăratul deţine puterea prin alegere. Într-adevăr, nu prin fire porunceşte el semenilor săi, şi de aici vine şi faptul că deseori imperiul îi este răpit. Căci aceasta este soarta lucrurilor care nu sunt în firea noastră, să se schimb şi să decadă”⁵¹⁵.

***

Pentru Ioan Hrisostom, împăratul creştin ideal este Teodosie: „Noi datorăm de altfel multe preafericitului Teodosie, nu pentru că este împărat, ci pentru evlavia sa, nu pentru că este înveşmântat în purpură, ci pentru că l-a avut pe Hristos drept veşmânt nestricăcios, pentru că a purtat armura dreptăţii, încălţările care croiesc drum Evangheliei păcii, sabia Duhului, scutul credinţei, coiful mântuirii. Cu aceste arme a înfrânt doi tirani: pe primul şi pe ultimul. Pe unul cu uşurinţă şi fără vărsare de sânge, armata neavând de plătit tributul nici unei pierderi pentru trofeul pe care el l-a dobândit; pe celălalt l-a învins singur, în cursul bătăliei... Spre deosebire de alţi suverani, el nu datorează câtuşi de puţin armatei izbânda sa, ci doar lui îi revine cinstea, căci se datorează doar credinţei lui. Iată de ce îl proclamăm preafericit...”⁵¹⁶.