Preot Prof dr. Adrian gabor relaţii Biserică Stat

a. Mişcările antimonastice

Find una dintre forţele vii ale creştinismului din a doua jumătate a secolului IV, monahismul a jucat un rol considerabil în convertirea aristocraţiei romane⁶¹⁸. Convertirea unor înalţi funcţionari civili sau militari la ascetismul monastic putea părea astfel în ochii clasei conducătoare drept un veritabil abandon al răspunderilor lor politice şi sociale.

Expresie reînnoită a unui creştinism pur şi dur, monahismul nu putea decât să întrunească adeziunile fervente şi adversităţile înverşunate pe care propovăduirea creştină şi le atrăsese în Imperiul Roman al primelor veacuri.

În anumite medii, ascetismul provoca, aşa cum vom vedea, rezerve, opoziţii, ostilitate. Sihastrul sau eremitul părea unora un asocial, iar obştea monahală ca un fel de „contrasocietate”: o redutabilă sete de absolut inspiră hotărârea acestor monahi, succesori ai martirilor, care „părăsesc stindardele Cezarului şi aleg semnul crucii”⁶¹⁹. Decizie cu atât mai scandaloasă atunci când membrii nobilimii romane sau provinciale sunt cei care îşi părăsesc viaţa lor de relaţii, familiile lor, se lipsesc de cea mai mare parte a bunurilor lor pentru a se retrage, deseori foarte departe, dacă nu chiar în Orient, şi a duce o viaţă monahală. Un exemplu precis al acestui fel de reacţii ni-l oferă scrisoarea prin care Sfântul Ambrozie, referindu-se la Paulin de Nola, îşi imaginează tulburarea pe care o va pricinui în Senatul roman „convertirea” sa monastică: „Un om de viţă atât de nobilă, dintr-o asemenea familie, de un astfel de caracter şi de o asemenea elocvenţă să părăsească Senatul şi să întrerupă succesiunea unui neam nobil!”⁶²⁰.

Oamenii de cultură nu pierdeau nici un prilej pentru a le spune părerea lor acestor monahi duşmani ai bucuriilor fireşti, dezertori din viaţa civică şi care nu se întorceau în oraşe decât pentru a stârni răzmeriţe sau a distruge templele⁶²¹. Printre cei care au protestat împotriva monahilor şi a comportării lor se numără împăratul Iulian, retorii Libanius, Eunapius şi un fost prefect al Romei, Rutilius Namatianus⁶²².

Împăratul Iulian, la mijlocul secolul IV, se mânia pe monahi considerându-i duşmani ai acelei „filantropii” care era pentru el trăsătura caracteristică a spiritului elenistic şi a zeilor săi. Într-o Epistolă adresată marelui preot Teodor, scria: „Sunt unii care părăsesc oraşele pentru a se duce în pustie, deşi, prin firea sa, omul este un animal sociabil şi civilizat. Dar demonii perverşi care-i stăpânesc îi împing spre această mizantropie. Deja un mare număr dintre ei s-au gândit să se împovăreze cu lanţuri şi obezi, atât de mult îi obsedează duhul necurat căruia s-au încredinţat de bună voie, părăsind închinarea zeilor veşnici şi mântuitori”⁶²³.

Libanius, ilustrul sofist al Antiohiei, prieten al lui Iulian şi unul dintre cei mai renumiţi retori ai timpului, va solicita împăratului Teodosie o intervenţie energică împotriva acestor distrugători de temple, fapte pe care el le impută monahilor, „aceşti oameni care umplu peşterile şi care nu au nimic altceva auster decât haina”⁶²⁴. El vedea cu durere cum creştinii se leapădă de zeii seculari. Faţă de monahi, al căror număr sporea sub ochii săi, nu nutrea decât oroare, ca faţă de nişte duşmani ai civilizaţiei. Pro Templis este un veritabil rechizitoriu la adresa lor⁶²⁵.

El îi judecă aspru: „...aceşti oameni înveşmântaţi în negru, care mănâncă mai mult decât nişte elefanţi, şi care de atâta băut fac să ostenească mâna sclavilor care le toarnă vin printre cântări; aceşti oameni care-şi ascund rătăcirile sub o paloare pe care o obţin prin artificii. Da, aceştia sunt oamenii, o, împărate, care, dispreţuind legile încă în vigoare, atacă templele. Duc lemne pentru a le da foc, pietre şi fiare pentru a le dărâma; cei care nu au de nici unele se slujesc de propriile lor mâini şi picioare. Smulg acoperişurile, dărâmă zidurile, răstoarnă statuile, distrug altarele. Cât despre preoţi, trebuie să tacă sau să piară! De îndată ce un templu este distrus, începe goana spre următorul, apoi spre al treilea şi aşa mai departe. Ei îngrămădesc trofee după trofee, în dispreţul legii!...”⁶²⁶.

Retorul Eunapie din Sardes, născut în secolul al IV-lea (în jur de 345-346), pătruns de duhul lui Iulian, în lucrarea sa Vieţile filosofilor şi sofiştilor, redactată la începutul secolul V, le reproşează că au născocit cultul martirilor, aceşti criminali atât de puţin interesanţi. Îi bănuieşte de trădare de patrie şi îi acuză că i-au deschis lui Alaric porţile Greciei, Termopilele. În acelaşi timp şi în aceeaşi lucrare, se revoltă împotriva „acestor oameni numiţi monahi care, având chip omenesc, trăiesc ca nişte porci şi se dedau pe faţă unor excese pe care nu îndrăznesc să le numesc. În schimb, consideră ca un act de evlavie faptul de a-şi arăta dispreţul faţă de cele divine. În zilele noastre, de altfel, orice om împopoţonat cu un veşmânt negru şi care nu se teme să dea dovadă în public de lipsa bunelor maniere îşi poate îngădui să exercite o autoritate tiranică: la o asemenea virtute înaltă a ajuns omenirea!”⁶²⁷.

Vorbind (într-un pasaj din Istoriile sale, care ne-a parvenit izolat) despre barbari, goţii lui Alaric, care se numesc creştini, el afirmă: „Îşi au chiar şi monahii lor, ceea ce nu este greu, din moment ce pentru a fi monah ajunge să mături pământul cu haine şi cămăşi de un cafeniu murdar, să fii necinstit – şi cunoscut ca atare”⁶²⁸.

Logica acestei continuităţi se poate observa şi în reproşurile violente pe care nobilul galo-roman Rutilius Claudius Namatianus, fost prefect al Romei, le exprima în 417 la adresa monahilor din insulele ligure⁶²⁹.

Opinia creştină era şi ea destul de împărţită cu privire la monahi. Sfântul Ioan Hrisostom, într-una dintre Omiliile sale la Evanghelia după Matei, afirmă: „Dacă te duci în Egipt, vei afla o singurătate care depăşeşte orice paradis, vei întâlni nenumăraţi îngeri cu chip de om, mulţimi de mucenici, adunări de fecioare etc...”⁶³⁰.

În trei cărţi, Adversus oppugnatores vitae monasticae⁶³¹, el atacă duşmanii monahismului, le respinge acuzaţiile şi se străduieşte să-i convingă pe părinţii creştini să-şi încredinţeze fiii monahilor pentru o educaţie superioară şi o pregătire morală.

În alt loc, arată impresia profundă pe care o făceau asupra mulţimilor din oraşe monahii renumiţi pentru sfinţenia lor: „Când Iulian intra în oraşe – ceea ce se întâmpla rar – venea mai multă mulţime decât la un sofist, la un retor la o persoană de seamă. Dacă asemenea oameni se bucură de atâta cinste, în timpul unei şederi trecătoare, de ce slavă se vor bucura ei oare în adevărata lor patrie?”⁶³². Fericitul Ieronim, într-una din Epistole, ne spune cu ce cleveteli acide întâmpinau anumite doamne creştine vocaţia sfântă, sanctum propositum, a Paulei şi a Melaniei, când acestea au renunţat la viaţa mondenă⁶³³. Dacă îi dăm crezare lui Ieronim, era suficient să ai o ţinută rezervată, să te abţii de la prea multă băutură, să nu-ţi placă veselia deşănţată, ca să fii considerat monachi, continentes, tristes⁶³⁴.

La Milan, aflând de hotărârea lui Paulin şi a Therasiei de a se închina vieţii monastice, Ambrozie prevede dezlănţuirea de furie pe care această hotărâre o va stârni în înalta societate⁶³⁵.

Câteva zeci de ani mai târziu, o altă mărturie şi mai semnificativă este cea a lui Salvian. Acesta descrie manifestările violente la care s-a dedat populaţia oraşelor, în special din Cartagina, „împotriva monahilor, adică împotriva sfinţilor lui Dumnezeu”. Această ură este unul dintre motivele care au atras asupra africanilor dezastrul invaziilor. Salvian adaugă că, dacă vreun servus Dei, venind din mânăstirile Egiptului, de la Locurile Sfinte sau venerabilele retrageri din pustie, s-ar fi aventurat în vreo cetate, cu veşmântul său, cu obrazul palid, cu părul tuns la piele, ar fi avut parte de batjocură, fluierături, huiduieli jignitoare⁶³⁶.

Ceva mai târziu, ierarhia bisericească va resimţi totuşi nevoia de a reglementa raporturile dintre monahi şi episcopat şi de a asigura hegemonia episcopului. În mânăstiri se strecuraseră elemente îndoielnice, prea mulţi monahi bătăuşi tulburau cetăţile.

Sinodul de la Aquileea pomeneşte despre primele fărădelegi ale lui Lucius, care, potrivit scrisorii Quamlibet, adresată de sinod împăratului, „îi atacase pe monahi şi pe fecioare, vărsându-le sângele în chip nelegiuit”⁶³⁷. Această frază a documentului sinodal, referitoare la fapte petrecute cu vreo şapte ani în urmă, ar fi lipsită de importanţă dacă nu ar conţine una dintre primele două menţiuni cu privire la monahi aflate în actele sinodale. Cu canonul sinodului de la Saragosa, despre care vom vorbi, se marchează intrarea monahismului în textele oficiale ale Bisericii. Pentru toţi, împăraţi şi episcopi, monachi este de acum un nume familiar, desemnând o categorie de creştini deosebit de merituoşi şi de cinstiţi. Sinodul de la Aquileea nu ezită să numească monahi victimele lui Lucius. Să reţinem apariţia acestui termen într-o scrisoare adresată de conducătorii Bisericii conducătorilor Imperiului, într-un context dintre cele mai favorabile: victimele lui Lucius au suferit pentru adevărata credinţă, cea de la Niceea, cu care monahismul născând se vede o dată mai mult asociat⁶³⁸.

În Apus, la începutul lunii octombrie 380, doisprezece epsicopi spanioli şi acvitani s-au întrunit la Saragosa pentru a condamna acţiunile anumitor credincioşi şi clerici. Într-un canon din cele opt pe care le-au decretat, este vizat monahismul chiar din provincia ierarhilor. În al şaselea canon este pronunţat cuvântul monachus: „Dacă un cleric, din slăbiciune şi trufie deşartă, şi-ar părăsi spontan misiunea sa şi ar voi să pară că respectă mai bine legea ca monah decât ca cleric, acela trebuie să fie aruncat din Biserică şi să nu fie primit decât după o ispăşire îndelungată, în timpul căreia va fi stat în rugăciune şi orânduială”⁶³⁹.

Această trecere de la cler la monahism arată în orice caz atracţia pe care o exercita noua mişcare, căreia este cu neputinţă să nu-i recunoşti măcar aparenţa unei superiorităţi morale şi religioase⁶⁴⁰. Mai târziu, sinodul de la Calcedon (451) se va interesa de monahi⁶⁴¹.

Cu prilejul fiecărui conflict important, se manifestă o opinie monastică, pe care izvoarele o recunosc ca atare. În conflictul tipic, monahii sunt aliaţii episcopului Alexandriei împotriva celui al Constantinopolului, fără a se putea stabili alte legături între ei înafară de o alianţă tactică. Împotriva lui Grigorie de Nazianz se coalizează monahii şi săracii. În noaptea de Paşti 379, în timp ce Grigorie boteza credincioşii, mulţimea năvăleşte în modesta capelă a Anastasiei şi aruncă cu pietre în noul episcop. Grigorie scrie în legătură cu aceasta unui anume Teodor, preot din clerul său, că incidentul l-a tulburat profund şi că vrea să-i dea pe mâna justiţiei pe agresori: „Aflu că înduri cu greu jignirile pe care ni le-au adus monahii şi săracii”, şi confirmă mai departe: „(Cu acest prilej) fecioarele şi-au uitat pudoarea, monahii demnitatea, săracii nefericirea...”⁶⁴².
Mişcări antimonastice sau mişcări controversate au apărut şi în Apus şi în Răsăsrit. În a doua jumătate a secolul IV, întâi în Mesopotamia, apoi în Siria, în Asia Mică, în cercurile ascetice s-a dezvoltat o mişcare numită mesalianism (termenul messalien, de origine siriacă, înseamnă cel care se roagă), care a fost curând numărată printre erezii şi condamnată ca atare. Una dintre acuzele aduse este cea că s-ar îndepărta de normele sociale, căci permite bărbaţilor şi femeilor să trăiască împreună şi refuză să muncească. Ei situează aceste rătăciri în Mesopotamia şi Antiohia⁶⁴³. După 380, sinoadele reunite la Antiohia şi Sida, în Pamfilia, condamnă mesalianismul⁶⁴⁴.
În Apus, o mişcare antimonastică a apărut într-o formă literară, la Roa, prin mijlocirea unui laic, Helvidius. Pentru a combate noile idei privind superioritatea celibatului, el a încercat să zdruncine argumentul care constituia principala bază a acestei învăţături, şi anume credinţa în pururea-fecioria Mariei post partum. El compara viaţa unei fecioare şi cea a unei soţii, pentru a sublinia superioritatea stării conjugale. În jur de 392, un anume Iovinian încerca în felul său să împiedice ascetismul răsăritean să se instaureze în societatea romană. Deja în jurul anului 392, un sinod ţinut la Roma îl condamna, împreună cu opt dintre adepţii săi. S-a refugiat la Milan, dar Sfântul Ambrozie a reînnoit condamnarea într-un sinod din 393. Învăţătura lui Iovinian o cunoaştem graţie Fericitului Ieronim, care a scris o carte Adversus Iovinianum. În primul rând, Iovinian a proclamat egalitatea meritelor dobândite de fecioare, văduve şi femei măritate, după botez. Căuta astfel să susţină instituţia căsătoriei împotriva detractorilor săi, inclusiv a celor care preţuiau mai mult celibatul. Cea de-a doua propunere a sa avea un caracter mai abstract, mai specific teologic. El pretindea că oricine a primit botezul cu deplină credinţă nu mai poate, după această renaştere, să fie târât pe calea păcatului de către diavol. Cea de-a treia teză a lui Iovinan susţinea că nu e nici o deosebire între a te lipsi de hrană şi a o lua cu mulţumire. Încerca deci să minimalizeze meritul postului. În cea de-a patra şi ultima propunere, Iovinian afirma identitatea recompenselor pe care le vor primi în cer toţi cei care-şi vor fi păstrat credinţa şi curăţenia de la botez. Un drept este un drept, oricare ar fi metoda prin care s-a păstrat în dreptate⁶⁴⁵.

Ascetismul catolic îşi cunoaşte limitele o dată cu mişcarea lui Priscilian. Aceasta manifesta, la originile sale, refuzul unei elite spirituale în faţa unei comunităţi ecleziale care tinde să se confunde cu societatea imperială, acceptând afluxul convertirilor grăbite şi superficiale. Pe de altă parte, împrejurările care l-au dus pe spaniol la pierzanie arată în ce măsură împăratul devenise, pentru o mare parte din episcopi, recursul prin excelenţă⁶⁴⁶. La origini, priscilianismul s-a cantonat în Peninsula Iberică, unde a adunat un mic grup de „oameni înduhovniciţi”. Priscilian însuşi aparţine aristocraţiei şi, desigur, ordinului senatorial. După un botez pare-se tardiv, acest laic cultivat a purces cu zelul neofitului la studierea Bibliei. Pornind de la această lectură duhovnicească a Bibliei, îşi stabileşte doctrina. Cele trei sensuri ale Bibliei corespund împărţirii trihotomiste a omului în trup, minte şi suflet. Scriptura este plină de taine. Priscilian revendică de asemenea în Hristos, Care este libertate, inspiraţia Duhului: el însuşi este convins că posedă harisme profetice pe care le pot primi şi alţii, bărbaţi sau femei⁶⁴⁷.

Astfel, aceşti aleşi sunt abilitaţi să adune şi să conducă grupuri de abstinenţi şi de înduhovniciţi, ceea ce implică o mare independenţă faţă de ierarhie. „Referinţa textelor care ilustrează un curent encratist, alăturată condamnării riguroase a sexualtăţii, reaminteşte de demersul maniheienilor, care se serveau de Apocrife pentru a justifica obligaţia la abstinenţă impusă Aleşilor”⁶⁴⁸.

Propovăduirea lui Priscilian are la bază o credinţă hristocentrică, şi această credinţă în Hristos este cea care-i inspiră lui Priscilian ascetismul său exigent. Lucrarea sa, Tractatus, insistă asupra necesităţii unei rupturi cu lumea, fără însă ca teologia sa să alunece spre dualismul maniheian. În om, trupul poate deveni templul lui Dumnezeu. Dacă poftele trupeşti nu sunt creaţia diavolului, ele riscă totuşi să fie exploatate de viclenia celui rău, care stârneşte dorinţa sexuală. Prin urmare, tratatele propovăduiesc o morală a abstinenţei. Această lepădare de trup se păstra în limitele stabilite de Hristos şi de Sfântul Pavel⁶⁴⁹. Fără a interzice căsătoria şi fără a exclude posibilitatea, pentru soţi, să dobândească mântuirea, în opinia lor, calea desăvârşirii duhovniceşti trece printr-o renunţare la lume, la trup, la bogăţie. Textele au stabilit reguli pentru abstinenţă, cu un calendar precis al zilelor de post obligatorii : săptămânal, miercurea şi vinerea şi chiar şi duminica, precum şi perioade speciale în timpul perioadei Epifaniei⁶⁵⁰.

Mişcarea şi-a câştigat simpatizanţi în Betica, în Lusitania, în Galiţia şi dincolo de Pirinei, în Acvitania. În aceste regiuni diferite, comunităţile spirituale se distingeau prin practici care le diferenţiau de creştini.

Membrii lor posteau mai frecvent şi se remarcau de asemenea prin ţinută. Ei îşi impuneau, de pildă, cu o anumită ostentaţie, aspra nevoinţă de a umbla desculţi. Aceasta era o practică a monahilor egipteni atunci când mergeau să se împărtăşească. De asemenea, se retrăgeau în singurătate, în chilii izolate sau în locuri departe de lume. Adesea în lipsă de preoţi, ei recunoşteau autoritatea unor mireni, cărora le acordau numele de doctori. Femeile puteau vorbi la întruniri, unde fecioarele îşi făceau făgăduinţele fără a primi binecuvântarea episcopului.

Mişcarea lui Priscilian apărea ca o sectă care se despărţea de poporul credincios şi de păstorii săi, pentru a se deda unor practici secrete şi suspecte. Priscilian, consacrat episcop de Avila, a sfârşit rău. În urma raportului prefectului Evodius, a fost condamnat la moarte împreună cu patru dintre adepţii săi, inclusiv Euchrotia, şi executat.