Preot Prof dr. Adrian gabor relaţii Biserică Stat

III. Penitenţa lui Teodosie

În octombrie sau noiembrie, împăratul a sfârşit prin a ceda rugăminţilor episcopului, a cărui discretă scrisoare îşi arăta acum roadele. Potrivit prescripţiilor episcopului, nu a putut să ia parte la Taine, nici măcar să asiste la slujbă, şi a trebuit să se mulţumească cu rugăciunea şi nevoinţele în particular. Apoi, primit la biserică, a dat, în faţa credincioşilor, dovezi evidente de pocăinţă şi de durere adâncă. Într-adevăr, în toată această perioadă, în semn de doliu, s-a abţinut să poarte însemnele imperiale⁵⁹⁸. Este iertat în mod solemn pentru sărbătoarea Crăciunului, când şi-a putut relua locul printre credincioşi.

Această penitenţă⁵⁹⁹ a lui Teodosie este un eveniment capital în istoria Bisericii şi în cea a imperiului: ea ne oferă pentru prima dată exemplul unui suveran care se recunoaşte supus unor legi mai presus de ale sale şi al unui episcop care-şi arogă puterea de a judeca şi de a ierta un împărat al Apusului⁶⁰⁰.

Despovărat de toate legendele care au încărcat prea multă vreme relatările istoricilor, evenimentul de la 25 decembrie 390 capătă o strălucire şi mai impunătoare: măreţia impresionantă pe care ar fi avut-o „acea întâlnire solemnă dintre Sacerdoţiu şi Imperiu” la porţile bisericii, dacă episodul ar fi fost autentic, ni se pare că transpare în ceremonia în care Teodosie şi-a primit iertarea şi a fost reprimit la Sfintele Taine. Cât a durat această perioadă de penitenţă? Doar una sau două luni, dacă, începută în octombrie sau noiembrie, s-a încheiat la Crăciun. Faptul nu trebuie să ne surprindă: disciplina penitenţială era mai puţin riguroasă la Milano decât în Răsărit sau în Spania. Crima fusese atroce, desigur, dar destul de repede regretată. Legea din 18 august⁶⁰¹ venea să prevină o reiterare a celor petrecute. iar pentru un personaj atât de înalt, o asemenea smerenie era cu atât mai meritorie. Dacă episcopul a triumfat, a făcut-o prin autoritatea morală a unui cuvânt de mustrare urmat de un gest de iertare.

În anii 392 şi 393, Ambrozie intervine în mod esenţial pentru a găsi soluţii la schisma antiohiană (fără a putea totuşi să obţină abdicarea lui Flavian în favoarea lui Evagrie) şi pentru a obţine condamnarea ereziei lui Bonosus. El este preocupat atât de viaţa Bisericii cât şi de pacea între oameni şi popoare. Ştirea uciderii lui Valentinian II îi soseşte în cursul călătoriei pe care o făcea în Galia, trimis de împărat pentru a restabili relaţii armonioase între el, împăratul Valentinian II şi generalul Arbogast⁶⁰².

Raporturile lui Ambrozie cu Eugenius, urmaşul lui Valentinian II, nu sunt nici uşoare, nici limpezi, fiind puternic condiţionate de Teodosie şi de Eugenius însuşi⁶⁰³. După înfrângerea acestuia, Ambrozie îl va îndemna pe Teodosie la clemenţă faţă de cei învinşi⁶⁰⁴.

Începând din acel moment, între Ambrozie şi Teodosie va domni o armonie desăvârşită, până la moartea acestuia din urmă, la 17 ianuarie 395. Atunci, Ambrozie a rostit cuvântarea funebră, în prezenţa lui Honorius⁶⁰⁵.