Mi-e dor de 15 septembrie. Dimineața în care copiii, mai mari sau mai mici, își iau hainele curate din dulap și se trezesc mai morocănoși ca niciodată, așteptând să înceapă încă un an de efort și de recreații prelungite voit. Mi-e dor de ziua aceea în care clopoțelul acoperă toate celelalte sunete ale lumii, amestecându-se anevoios cu voci multe, voci de clasa I și de ultimul an de liceu, ca-ntr-un mozaic cu vârste și cu obiceiuri. Mi-e dor să stau în curtea școlii și să bată vântul ușor, trecând peste toate chipurile încercănate, aducând cu fiecare fir de adiere un fior anume, o emoție incomparabilă și tandră. Mi-e dor să-mi fie milă de cei mai mici dintre școlari, cei care vin cu părinții de mână și nu înțeleg că, începând cu acel moment, viața lor nu va mai fi niciodată aceiași: s-a terminat cu diminețile lungi, de stat în pat și furat minute de visare, cerealele cu lapte vor fi mâncate mereu pe fugă, s-a dus șansa de a sta până mai târziu la televizor, pentru desene animate sau pentru niște reclame cu mașinuțe – mâine ai școală...