Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916


"^ jăn să-si onoreze r £



Yüklə 1,51 Mb.
səhifə13/21
tarix03.11.2017
ölçüsü1,51 Mb.
#28800
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   21

"^

jăn să-si onoreze r £ W ^ COnslderare



Basarabia ?

Eliza Campus,

438

ROMÂNIA, 1866-1947



Pactul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, înche­iat la 23 august, a fost un şoc pentru liderii români, întrucît aceştia îşi bazaseră politica lor externă pe ostilitatea adînc înrădăcinată dintre nazism şi comunism. Se simţeau acum în mai mare primejdie decît oricînd înainte şi, deşi nu au cunoscut detaliile protocolului secret, prin care Germania recunoştea Uniunii Sovietice un interes special în privinţa Basarabiei, existenţa însăşi a tratatului năruise strategia lor de politică i de echilibru între cele două puteri\jO expresie a disperării guvernului • român au fost: oferta făcută Ungariei, la 24 august, pentru încheierea unui pact de neagresiune, propunere care a fost imediat respinsă; nota adresată Poloniei, la 25 august, prin care România preciza că, dacă va izbucni un război între aceasta şi Germania, România va rămîne neutră; asigurările date de către Gafencu ministrului german, la 27 august, potrivit cărora cultivarea unor puternice legături cu Germania va fi obiectivul cel mai important al viitoarei politici a României şi că livrările de petrol, grîne şi alte materii prime vor continua chiar dacă războiul va izbucni. Carol şi miniştrii săi acceptaseră astfel evidenţa: politica externă a anilor '20 şi a începutului anilor '30, care se bazase pe un sistem de alianţe ce se întrepătrundeau, sprijinit de Franţa, şi pe aderarea la înţelegerile internaţionale, promovînd securitatea colectivă, nu mai putea apăra frontierele României.

,;::,: în cursul lunii în care Polonia a fost cotropită de trupele germane şi de trupele sovietice, România a rămas neutră. Carol a proclamat formal neutralitatea la 6 septembrie. Cînd trupele sovietice au invadat Polonia, la 17 septembrie, guvernul polonez nu a cerut ajutor României, aşa cum se prevedea în tratatul din 1921, întrucît era evident că România nu-şi putea îndeplini obligaţiile sale.

Liderii români erau acum convinşi că cel mai mare pericol pentru integritatea teritorială a ţării lor venea din partea Uniunii Sovietice. O declaraţie de neutralitate trimisă guvernului sovietic, la 21 septembrie, n-a reuşit să-i atenueze îngrijorarea cu privire la viitorul Basarabiei şi guvernul român a apelat la Marea Britanie pentru a face ca garanţiile acesteia în caz de agresiune să includă şi Uniunea Sovietică. Dar Cabinetul de război britanic a respins ideea, la 29 septembrie, pe motiv că o asemenea acţiune s-ar putea să nu aibă efect şi că ar putea extinde războiul, atrăgînd Marea^Britanie şi Uniunea Sovietică într-un conflict. Diplomaţii sovietici au ridicat pentru prima dată în mod oficial chestiunea Basarabiei la 5 decembrie, cînd un adjunct al ministrului de , Externe a menţionat, într-o convorbire cu ambasadorul francez la Mos-'* -1* cova, că Odessa devenise „un port mort", pentru că fusese lipsit de hinterlandul său agricol, Basarabia. Cînd, la începutul lui decembrie,

POLITICA EXTERNĂ

439

Gafencu 1-a întrebat pe ministrul german care era poziţia guvernului său în această problemă, răspunsul a fost că, dacă războiul pe frontul de vest devenea „mai dificil", Germania va fi incapabilă să împiedice Uniunea Sovietică să-şi realizeze „anumite planuri".16 Dar Uniunea Sovietică a amînat acţiunea privind Basarabia din cauza războiului cu Finlanda şi a unei atitudini de expectativă faţă de evenimentele din Vest. în cele din urmă, înprimăvara anului 1940, după încheierea păcii cu Finlanda, guvernul sovietic a declarat Basarabia o „chestiune nerezolvată" şi, acuzînd România de provocarea unor incidente de frontieră, a început să concentreze trupe de-a lungul Nistrului.



Evenimentele de pe frontul de Vest din primăvara anului 1940 au determinat o schimbare drastică în politica externă a României. Victoriile germane din Ţările de Jos şi din nordul Franţei, din luna mai, l-au convins pe Carol că din acel moment cauza aliată era pierdută şi, la 29 mai, a ajuns la concluzia că mai rămînea doar un singur curs de acţiune, şi anume să se bizuie pe Germania în vederea protejării integri­tăţii teritoriale a ţării. Tătărescu, prim-ministru de la 24 noiembrie 1939, era de acord, însă Gafencu, care se pronunţa în favoarea continuării unei politici de neutralitate, a demisionat, locul fiindu-i luat de către econo­mistul progerman Ion Gigurtu. Consecinţa imediată a acestei schimbări de direcţie a fost semnarea unui aşa-numit „Tratat al petrolului" cu Germania, care obliga România să livreze Germaniei o cantitate fixă de petrol, la preţurile din toamna anului 1939, în schimbul echipamentului militar. Atîta timp cît mai rămăsese vreo speranţă de victorie a Aliaţilor, românii rezistaseră neacordînd Germaniei o asemenea şansă importantă în privinţa acestei resurse vitale. Curtea făcută Germaniei nu a putut salva Basarabia.

La 23 iunie, ministrul sovietic de Externe, Molotov, îl informa pe ambasadorul german despre intenţia Uniunii Sovietice de a cere „retro­cedarea" provinciei şi „transferarea" Bucovinei. La data de 25 iunie, ministrul german de Externe, Ribbentrop, a răspuns că guvernul său nu obiectează, întrucît propunerea era conformă cu tratatul lor din 23 august 1939, în care Germania îşi exprimase „dezinteresul" faţă de Basarabia. Dar el a ridicat cîteva probleme. Cererea cu privire la Bucovina 1-a frapat ca „o chestiune nouă", întrucît nu făcuse anterior obiectul negocierilor germano-sovietice. I-a reamintit lui Molotov că aceasta fusese o pro­vincie a Coroanei austriece şi că era dens populată cu germani, a căror



16 Grigore Gafencu, Prelude to the RUssian Campaign, Londra, 1945, p. 257; (! Alexander Cretzianu, „The Soviet Ultimatum to Roumania (26 June 1940)", în \ Journal of Central European Affairs, 9/4, 1950, pp. 397-399. ;ii ...f,..., ,'; ,;

440


ROMÂNIA, 1866-1947

bunăstare constituia o preocupare specială pentru Germania. El a sub­liniat, de asemenea, că Germania avea un interes vital pentru resursele economice ale celorlalte provincii româneşti şi nu dorea ca acestea sa devină cîmpuri de bătălie. Ca răspuns la îngrijorările germane, Molo-tov a făcut cunoscut că Uniunea Sovietică îşi va limita pretenţiile cu privire la Bucovina doar la jumătatea de nord a acesteia.

Asigurîndu-se de sprijin german, Molotov a înmînat cererile sovietice, privitoare la cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, ministrului român, Gheorghe Davidescu, la 26 iunie. Pentru a justifica pretenţiile guvernului său, el a recurs la versiunea sovietică a istoriei. El acuza România de a fi profitat de slăbiciunea militară a Rusiei în 1918, pentru a pune mîna pe Basarabia, distrugînd prin aceasta o unire de secole între această provincie, care, pretindea el, era locuită în special de ucraineni, şi Ucraina, un act, insista el, pe care Uniunea Sovietică nu-1 recunoscuse niciodată. în ceea ce priveşte Nordul Bucovinei, el ridica din nou pro­blema presupusului său caracter etnic şi cultural ucrainean, însă consi­dera transferul acestui teritoriu către Uniunea Sovietică cu atît mai justificai cu cît ar servi drept „compensaţie modestă" pentru toate pierderile suferite de Uniunea Sovietică şi de locuitorii Basarabiei în timpul celor 22 de ani de stăpînire românească. In concluzie, Molotov acorda guvernului român 24 de ore pentru a da un răspuns satisfăcător. Davidescu a făcut o încercare cutezătoare de a explica drepturile etnice şi istorice ale României asupra Basarabiei. El a subliniat că majoritatea populaţiei era românească şi că unirea Basarabiei cu România, în 1918, fusese înfăptuită cu sprijinul entuziast al majorităţii populaţiei şi că îndreptase astfel un rău istoric comis în 1812, cînd Rusia anexase teritoriul de la Imperiul Otoman.vîn privinţa Bucovinei, el a arătat cum fusese luată Moldovei, în 1774, ae Austria, şi cum n-a fost niciodată sub administraţie rusească. Dar totul a fost în zadar; Molotov a rămas neclintit. Carol, care a fost luat prin surprindere de ultimatumul sovietic, a căutat imediat sprijin german. Dar acesta n-avea să apară, întrucît Hitler asigurase Uniunea Sovietică de acordul său pentru anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei. în schimb, Fabricius şi alţi oficiali germani îi cereau în mod imperativ lui Carol şi miniştrilor săi să evite un război şi să fie de acord cu cererile sovietice. Un sfat similar a venit din partea Italiei, TurcieL^i a cîtorva state balcanice. La 27 iunie, presiu­nea a crescut, atunci cînd guvernele Ungariei şi Bulgariei şi-au anunţat intenţia de a insista imediat pentru satisfacerea propriilor lor pretenţii teritoriale faţă de România, prin forţă dacă era necesar. La şedinţa Consiliului de Coroană din aceeaşi zi, Carol şi-a exprimat hotărîrea de a rezista ultimatumului sovietic, dar a fost sprijinit doar de 11 din cei

POLITICA EXTERNA

441

26 de membri. La a doua şedinţă, din acea seară, doar 6 participanţi au votat pentru respingerea ultimatumului. Majoritatea au fost influenţaţi de sfatul de a ceda, primit din străinătate, şi de sumbrul raport al şefului Marelui Stat Major, potrivit căruia armata nu ar fi putut supravieţui unui atac hotărît din partea Uniunii Sovietice. Dar a căutat să cîştige timp şi a propus Uniunii Sovietice negocieri, o stratagemă pe care Molotov a respins-o fără prea multe discuţii. El a acordat guvernului român răgaz [ doar pînă în ziua de 28, orele 14, pentru a accepta ultimatumul, care includea acum cererea ca forţele militare româneşti să fie evacuate şi I) teritoriile să fie transferate Uniunii Sovietice în termen de patru zile de I- la acea dată. Carol şi majoritatea consilierilor săi nu au văzut nici o [alternativă acceptabilă şi au cedat.17 La 28 iunie, trupele sovietice au început să ocupe teritoriile cedate, operaţiunea încheindu-se la 3 iulie. România a pierdut astfel 44 433 km2 şi 3 200 000 locuitori în Basarabia I şi 5 396 km2 şi 500 000 locuitori în Nordul Bucovinei.



Carol nu a precupeţit acum nici un efort să intre în graţiile lui Hitler, I într-o încercare disperată să abată pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi I Bulgariei. La 1 iulie, guvernul român a renunţat la garanţiile britanice din 1 aprilie 1939 şi la 4 iulie Carol a adus la putere un nou cabinet, ; progerman. Majoritatea membrilor acestuia proveneau din vechiul Partid Naţional Creştin, al lui Goga şi Cuza: Gigurtu era prim-ministru, iar Mihail Manoilescu, promotorul corporatismului, ministru de Externe. Trei membri ai Gărzii de Fier au primit de asemenea posturi în guvern. Horia Sima, care i-a succedat lui Codreanu după ce acesta fusese ucis, ca şef al Gărzii, a preluat Ministerul Cultelor, dar a fost înlocuit doar după patru zile ca urmare a cererilor sale cu un caracter politic extrem. Carol a respins propunerile venite din partea naţional-ţărăniştilor şi | naţional-liberalilor pentru un guvern de largă unitate, întrucît Germania ar fi interpretat acest lucru ca o reîntoarcere la vechea politică externă 1 de neutralitate. în ziua în care s-a instalat, guvernul a declarat dorinţa sa de a adera la Axa Roma-Berlin şi, la 11 iulie, a anunţat retragerea României din Societatea Naţiunilor.

în timp ce aveau loc aceste evenimente, Carol căuta să obţină o garan­ţie germană pentru frontierele României de la acea dată şi trimiterea unei misiuni militare la Bucureşti pentru a stabili o strînsă cooperare I între armatele celor două ţări. Dar, la 15 iulie, Hitler a replicat că el ar



17 A. Hillgruber, Hitler, pp. 72-74. Pentru versiunea sovietică a „soluţionării paşnice" a problemei basarabene, vezi B. M. Kolker şi J. E. Levit, Vneşniaia politika Rumînii i mmînsko-sovetskie otnoşeniia (sentiabr 1939-iuni 1941), Moscova, 1971, pp. 82-112. ■

442


ROMÂNIA, 1866-1947

putea lua în considerare aceste cereri doar după ce vor fi rezolvate pro­blemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria. El şi-a schimbat astfel politica sa anterioară de menţinere a stătu ^«o-ului în Europa de Sud-Est, probabil cu scopul de a contracara tentativele sovietice de a dobîndi influenţă în Ungaria şi în special în Bulgaria pe calea sprijinirii cererilor lor teritoriale faţă de România. Carol n-a avut altă ieşire decît să accepte dorinţele lui Hitler.

La 19 august, au început negocieri cu Bulgaria în privinţa părţii de sud a Dobrogei, pe care România o dobîndise prin Tratatul de la Bucureşti din 1913. Ele s-au încheiat repede. Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, a restabilit frontiera din 1912 între cele două ţări. România a cedat astfel 7 412 km2 din teritoriul său şi aproximativ 360 000 locui­tori. Tratatul a prevăzut şi un schimb de populaţie: aproximativ 65 000 bul­gari de la nordul noii frontiere şi 110 000 români de la sudul acesteia urmau să fie reaşezaţi.18 Opinia publică românească putea să accepte pierderea Dobrogei de sud cu o oarecare indiferenţă, întrucît nu arătase cine ştie ce ataşament faţă de o zonă considerată atît de periferică.

In timp ce se realiza aranjamentul cu Bulgaria, România era angajată în negocieri mult mai importante cu Ungaria privind viitorul Transil­vaniei, o provincie pe care opinia publică românească o considera leagănul naţiunii. Presiunile din partea Berlinului şi a Romei din iulie, de a se ajunge la o reglementare paşnică rapidă cu Ungaria, l-au făcut pe Carol să stabilească un contact direct cu guvernul ungar. Negocierile dintre cele două părţi au început la Turnu-Severin, la 16 august, dar o înţelegere s-a dovedit imposibilă. Guvernul ungar vedea problema ca una teritorială şi urmărea să dobîndească o mare porţiune din Transilva­nia, inclusiv judeţele din chiar inima României Mari. Guvernul român, pe de altă parte, propunea un schimb de populaţie, care să fie urmat de mici modificări de frontieră, pentru a-i adăposti pe acei maghiari care s-ar fi putut să aleagă să emigreze în Ungaria. Cele două puncte de vedere n-au putut fi conciliate şi negocierilor li s-a pus capăt la 24 august. Intre timp, tensiunea de-a lungul graniţei româneşti, atît cu Ungaria, cît şi cu Uniunea Sovietică, a crescut. în a doua jumătate a lunii august, Uniunea Sovietică a masat efective mari de-a lungul Prutului, iar Ungaria a mutat 23 divizii în comitatele din apropierea graniţei sale cu România. Faţă în faţă cu acestea se aflau 22 divizii româneşti în Mol­dova şi sudul Bucovinei şi 8 în Transilvania. întrucît concentrarea de jt, trupe continua, Hitler a întrevăzut posibilitatea izbucnirii de ostilităţi şi



18 Dimitrie Gherasim, Schimbul de populaţie între state, Bucureşti, 1943, ' pp. 93-115.

POLITICA EXTERNA

443

chiar a ocupării de către sovietici a cîmpurilor petrolifere româneşti. La 26 august, a trecut la acţiune. A mutat trupele din Polonia ocupată mai aproape de România şi i-a dat instrucţiuni lui Ribbentrop să-i invite pe miniştrii de Externe ai Ungariei, României şi Italiei la Viena pentru „consultări" cu privire la viitorul Transilvaniei. El era hotărît să regle­menteze disputa privind frontiera cît mai rapid posibil, pentru a evita războiul în Răsărit şi pentru a proteja sursele vitale de materii prime în Sud-Est.



Hitler şi-a rezervat pentru sine decizia finală în legătură cu noile frontiere ale Transilvaniei. El a combinat două propuneri, pregătite de experţii germani, ajungînd la un act care dădea Ungariei mai mult terito­riu decît prevăzuse oricare dintre cele două propuneri. Trasînd noile frontiere, Hitler avea în minte atît scopuri strategice, cît şi scopuri eco­nomice. El considera că este necesar deopotrivă să satisfacă Ungaria şi să evite mutilarea României, a cărei valoare pentru efortul de război german nu încetase să o recunoască. Totuşi, se părea că el şi-a dat seama de importanţa menţinerii ambelor ţări într-o stare de nemulţumire, ca mijloc de a asigura cooperarea lor în cadrul noii ordini germane în Europa. Credea astfel că Ungaria va sprijini Germania, în speranţa de a cîştiga mai mult din Transilvania, iar România va face acelaşi lucru pentru a redobîndi teritoriul pierdut. în plus, noua frontieră din Transil­vania, care ajungea aproape de Braşov, oferea o protecţie substanţială cîmpurilor petrolifere româneşti prin aducerea (cu cooperarea Ungariei) unor trupe germane la o distanţă de cîteva ore de ele.

Consultările de la Viena cu privire la Transilvania s-au limitat doar la eforturile miniştrilor de Externe german şi italian de a convinge delegaţiile ungară şi română să accepte decizia lui Hitler. Doar românii au opus rezistenţă. Mihail Manoilescu, ministrul de Externe, care adusese cu el un număr de specialişti, dorea să argumenteze cazul ţării sale în detaliu, dar, în schimb, i s-a pus în faţă oferta de „arbitraj" a lui Hitler şi i s-a dat posibilitatea să aleagă între a o accepta sau a se aştepta la război cu Ungaria sprijinită de Axă.19 Totuşi, Ribbentrop a promis că, în schimbul acceptării soluţiei lui Hitler, România va primi garanţii militare germane pentru toate frontierele sale, o ofertă pe care Ribben­trop a caracterizat-o drept „excepţională", nu numai pentru că nu fusese făcută nici unei alte ţări, ci şi pentru că ar fi reprezentat piatra unghiu­lară a noii politici a Germaniei în Răsărit. Manoilescu, zguduit, a cerut timp să se consulte cu Regele. în zorii zilei de 30 august, Consiliul de



19 Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena: Memorii, iulie-august 1940, Bucureşti, 1991, pp. 183-237. 'v/

Ti

444


ROMÂNIA, 1866-1947

Coroană de la Bucureşti a dezbătut alternativele fără să ştie precis cît de mult va fi pierdut din Transilvania. Maniu, Brătianu şi alţii au cerut respingerea „arbitrajului" lui Hitler, dar Carol şi majoritatea au decis că acceptarea lui, împreună cu garanţiile germane pentru noile frontiere, era singura cale de a preîntîmpina distrugerea ţării.

La Viena, la 30 august, s-a dat citire formală hotărîrii lui Hitler. Doar atunci avea să afle delegaţia română adevărata măsură a pierderilor ce urma să le sufere ţara. Ungariei i s-a dat un mare intrînd, care muşca adînc din nordul Transilvaniei, începînd de la Oradea, în partea de sud-vest, şi Maramureş în partea de nord, înglobînd Clujul şi judeţele de-a lungul versantelor vestice ale Carpaţilor, extinzîndu-se pînă în apropiere de Braşov. România a fost astfel deposedată de 42 243 km2 şi de aproximativ 2 600 000 locuitori, aproximativ 50 la sută români şi 37 la sută maghiari şi secui. în schimb, României i s-a garantat de către Germania inviolabilitatea frontierelor sale. Aceasta a însemnat o pierdere a independenţei în politica externă şi subordonarea economiei sale efortului de război german.

Ca rezultat al cedărilor de teritoriu în favoarea Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei, România, care se născuse la sfîrşitul primului război mondial, a pierdut o treime din teritoriul ei (99 790 km2) şi o treime din populaţie (6 161 317 locuitori). Domnia lui Carol nu a putut supravieţui catastrofei naţionale.



\

11

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL



1940-1944

DICTATURA

Cedarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, la sfîrşitul luni} . 1940, la care se adaugă aversiunea nedisimulată a Partidului Ju .

nal-Tărănesc si a Partidului National Liberal fată de dictatura rejv , l



' ' ' ' **llă si

tendinţele criminale ale Gărzii de Fier privind persoana Regelu-

obligat pe Carol, al cărui prestigiu ajunsese la cota cea mai scăzu. „ ^ se întoarcă către generalul Ion Antonescu, ca singura persoană ca ? ă

să controleze situaţia primejdioasă. Alegerea lui Antonescu nu

u. „ ^

uşoară, dat fiind că acest ofiţer de carieră consacrat nu făcuse un „



' secret

din dispreţul său faţă de Carol, nici din propria sa ambiţie.

Născut în 1882, Antonescu a continuat tradiţiile militare ale fa^-,. . sale, servind ca maior în primul război mondial şi apoi ca ataşat iv... la Paris în 1922 şi la Londra în 1923. în calitate de şef al Mareh^ ^ Major, în 1934, el s-a ciocnit cu Regele Carol în numeroase proL

A__A_____UI* J_ ___________*.v . ir. ■- ■

dar deosebit de exasperantă pentru el a fost puterea camarilei de la '

pe care o considera răspunzătoare pentru corupţia din armată şi î

a i


în general. Carol a încercat să pună capăt confruntării, exilînd^ .' Antonescu la comanda unei divizii, dar, datorită onestităţii şi efic; • sale, poziţia sa în corpul ofiţeresc a rămas neschimbată. A fost pek • în care Antonescu a cultivat relaţii cu dreapta politică, şi anuiL

Garda de Fier si cu Octavian Goga. Antonescu a avut numeroase \\„, . . ^ i ' - r - -i ■. i i .tururi

cu Lodreanu, care a promis sa iaca tot posibilul pentru a-1 ad\.

putere, iar cînd Goga a ajuns prim-ministru, în decembrie 1937, s a reuşit să-i impună lui Carol acceptarea lui Antonescu ca minisţ Apărării Naţionale. Credinţa împărtăşită de amîndoi în condik autoritară sugera o colaborare de lungă durată cu Regele, dar cînd ^ a decis să ia măsuri drastice împotriva Gărzii, după proclaiv dictaturii regale, Antonescu a protestat si a demisionat. S-a al) . „ retragere timp de aproape doi ani.

Antonescu a revenit pe prima sce^ă în vara anului 1940. La înf, tul lunii iulie, în cursul unei audienle P^ care i-a acordat-o Carol, criticat deschis pe Rege, pentru că c^d^e Uniunii Sovietice o

446


ROMÂNIA, 1866-1947

teritoriul ţării. A cerut, de asemenea, mandatul de a forma un nou guvern autoritar, care l-ar fi lipsit pe monarh de majoritatea prerogativelor sale. Carol a replicat ordonînd arestarea lui Antonescu şi internarea sa în Mînăstirea Bistriţa din Oltenia. Prietenii săi i-au alertat pe diplomaţii germani de la Bucureşti în legătură cu posibilitatea ca acesta să aibă aceeaşi spartă ca şi Codreanu. Cînd ministrul german, Fabricius, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de primul ministru Gigurtu, afirmînd că orice incident nefericit care l-ar implica pe Antonescu ar putea să fie greşit interpretat în Germania, într-un moment cînd cele două ţări se apropiau din ce în ce mai mult, acesta a primit asigurări că generalul se afla în afara oricărui pericol. Totuşi, în ciuda solicitudinii lor, germanii ştiau foarte puţine despre Antonescu. Cu toate că acesta nu era încă un factor important în planurile lor privind România, Fabricius a realizat valoarea unei intervenţii în favoarea lui amintindu-şi că Antonescu îşi exprimase cîndva disponibilitatea de a coopera cu Germania.

Circumstanţele îl vor obliga curînd pe Rege să-i încredinţeze lui Antonescu mandatul cerut. Carol 1-a ales să formeze guvernul pentru a se salva pe el însuşi. Voia să folosească legăturile lui Antonescu cu Garda de Fier pentru a realiza o reconciliere între conducătorii acesteia şi Tron, ca şi bunele sale relaţii cu naţional-ţărâniştii şi cu liberalii pentru a le neutraliza opoziţia faţă de dictatura regală. Totodată, Regele voia să utilizeze strînsele contacte ale lui Antonescu cu membrii Legaţiei germane de la Bucureşti ca să demonstreze ataşamentul ferm al Româ­niei faţă de Noua Ordine hitleristă din Europa şi să asigure sprijinul german pentru el însuşi şi pentru independenţa politică a ţării. Dar Carol a făcut o gravă eroare de calcul. El nu a intuit măsura ambiţiei lui Anto­nescu, nici profunzimea urii sale în ceea ce îl priveşte. Nu avea nici cunoştinţă de faptul că oficialităţile germane luau în considerare cu bună­voinţă o dictatură a lui Antonescu şi că Antonescu şi Maniu se înţelese-seră în cadrul unei întîlniri secrete, din 1 septembrie, să colaboreze pentru a obţine abdicarea lui Carol.

Antonescu a acceptat sprijin din partea germanilor şi din partea princi­palelor partide politice, fără să-şi modifice cîtuşi de puţin propria sa concepţie privind felul în care va trebui să arate viitorul României. El a fost şi a rămas un naţionalist, al cărui ţel era crearea unui stat naţional puternic şi prosper, o putere mijlocie respectată, care îşi îndeplinea responsabilităţile internaţionale la nivel regional în concordanţă cu sistemul european în general. Era şi un autoritar, care — date fiind nivelul de dezvoltare economică şi politică a României şi pericolele ce 1 o ameninţau din afară — era convins că putea să-şi atingă scopurile doar dacă îşi asuma controlul absolut asupra destinelor naţiunii. Nu este



Yüklə 1,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   21




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin