Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916

VIAŢA POLITICĂ

391

extindă puterile administraţiei locale. De asemenea, ambele părţi erau dofnice să promoveze dezvoltarea economică. Ei subliniau importanţa vitală a agriculturii pentru bunăstarea ţării şi erau de acord că industria ar trebui să fie încurajată, dar nu în dauna agriculturii. Cei doi parteneri _au subscris călduros eforturilor Partidului Ţărănesc de promovare a mişcării cooperatiste şi de întărire a micii proprietăţi ţărăneşti şi politicii Partidului Naţional de dezvoltare industrială, prin acordarea de tratament egal capitalului străin şi capitalului autohton şi prin renunţarea la împovărătoarele tarife protecţioniste. Un congres comun al celor două partide a ratificat înţelegerea în octombrie 1926. Maniu a devenit preşe­dinte, Mihalache, Alexandru Vaida, un lider al aripii naţionaliste a partidului, şi rebelul dr. Nicolae Lupu — vicepreşedinţi, iar Virgil jvladgearu — secretar general şi şef al organizaţiei Bucureşti a partidului. Fuziunea nu a fost nicidecum lină. Ea a dus la defecţiuni din partea ambilor parteneri. Cea mai importantă s-a produs în Partidul Ţărănesc, ţii 1927, cînd dr. Lupu şi sprijinitorii săi s-au despărţit de partid şi au format propriul lor Partid Ţărănesc. Lupu şi facţiunea sa erau convinşi ca partidul unit, creat în 1926, va fi mai puţin devotat intereselor ţărăneşti decît vechiul Partid Ţărănesc şi erau nemulţumiţi că ţărăniştii primiseră mai puţine posturi în noul partid. Dar programul lui Lupu nu se deosebea în punctele sale esenţiale de acela al Partidului Naţional-Ţă-[ănesc şi, cu toate că nu există nici un motiv să se pună sub semnul îndoielii sinceritatea grijii sale pentru soarta ţăranilor, propunerea de cooperare venită din partea lui Brătianu şi a liberalilor a fost o cauză importantă a defecţiunii sale la vremea aceea. Lupu n-a avut prea mare succes în promovarea tipului său de ţărănism şi a revenit în rîndurile Partidului Naţional-Ţărănesc în 1934.ⁿ

O altă organizaţie care a reprezentat interesele ţăranilor a fost Frontul Plugarilor. Creat în 1933. în judeţul Hunedoara, şi condus de Petru Groza, un moşier şi avocat bogat din Deva, noul partid prezenta atracţie în special pentru ţărănimea mai săracă. Lui Groza şi celorlalţi fondatori li se părea că Partidul Naţional-Ţărănesc şi guvernul ignoraseră în mod deliberat interesele acestor ţărani în timpul crizei agricole şi, ca atare, cereau o drastică reducere a datoriilor ţăranilor, impozitarea sporită a marilor averi, scutirea de impozite şi asigurarea asistenţei medicale şi juridice gratuite pentru ţăranii cu mai puţin de 5 ha de pămînt.¹² în ciuda

¹¹ Ioan Scurtu, „întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc — dr. N. Lupu (1927-1934)", Revista de istorie, 29/5, 1976, pp. 697-711.

¹² Vasile Puşcaş, Dr. Petru Groza: Pentru o „lume nouă", Cluj-Napoca, 1985-pp. 5-62; G. Micle, Răscoala pămîntului, Bucureşti, 1945, pp. 330-351.

unui program atît de atractiv, Frontul a rămas un partid pur regional. A avut puţin succes în alegerile parlamentare din decembrie 1933, cîştigînd doar 0,27 la sută din voturi. Groza, care fusese membru al conservato­rului Partid al Poporului, condus de Averescu, dar care fusese dezamăgit în ambiţiile sale politice, a încercat să asigure o poziţie mai înaltă parti­dului său prin încheierea în 1935 a unor înţelegeri de acţiune comună cu Uniunea Muncitorilor Maghiari din România (Româniai Magyar Dolgozok Szovetsege) şi cu o mică facţiune a Partidului Socialist Român, dar în zadar. Partidul său n-a cîştigat decît 0,23 la sută din voturi în alegerile din 1937, iar după aceea s-a bucurat doar de mică influenţă, pînă cînd s-a aliat cu Partidul Comunist după cel de-al doilea război mondial. *

O bucată de vreme, în anii '20, Partidul Poporului părea destinat să devină principalul concurent al liberalilor la obţinerea supremaţiei politice. Dar acesta era mai mult o uniune de grupuri şi indivizi cu aceeaşi gîndire decît un partid unit, stare sugerată prin numele său iniţial — Liga Poporului. Membrii săi proveneau din defunctul Partid Conser­vator, din rîndurile marilor moşieri, ale ofiţerimii, adică din rîndurile acelora care se temeau de o schimbare socială violentă sau rapidă şi doreau să păstreze „ordinea", dar recunoşteau cu toate acestea necesi­tatea unei reforme agrare moderate şi a unei extinderi a dreptului de vot. Voiau ca toate aceste chestiuni să fie plasate în „mîini puternice" şi erau siguri că generalul Alexandru Averescu era omul lor. Doreau, de aseme­nea, să-1 folosească pe Averescu, care se bucura de o largă popularitate ca erou de război, pentru a-i combate pe liberali şi a-i împiedica să-şi reimpună dominaţia de dinainte de război. Conservator din punct de vedere politic, avînd strînse legături cu Take Ionescu, Averescu a fost inima şi sufletul partidului.

Partidul Poporului s-a născut oficial la 14 aprilie 1918. El şi-a pro­clamat drept deviză o guvernare cinstită şi eficientă, realizabilă prin stricta respectare a Constituţiei şi a stabilit ca obiectiv imediat reforma agrară, care să se înfăptuiască prin transferarea pămîntului marilor moşii către obştile săteşti precum şi reforma electorală, care să se îndeplinească prin introducerea sufragiului universal. în propriile sale declaraţii, Averescu s-a limitat la principii generale, largi, care nu-1 angajau faţă de nici o direcţie de acţiune anume, o stratagemă care, după cum credea ^el, avea să fie eficientă în acţiunea de creare a unui partid cu adevărat naţional. Era însă clar că dispreţuia procesul politic democratic, în special sistemul parlamentar, pe care-1 considera „nepotrivit" României; Prefera să fie adus la putere pe valul entuziasmului popular. Asemenea idei s-au aflat în spatele boicotării de către partid a alegerilor paria-

392 ROMÂNIA, 1866-1947

mentare din octombrie 1919. Averescu se afla în acel moment în culmea popularităţii sale, speranţa sa fiind că un asemenea boicot va discredita întregul proces şi că, drept reacţie, ţara îşi va întoarce faţa spre el şi partidul său, ca spre propriii salvatori. Dar speranţele sale s-au năruit; alţii — aşa-numitul Bloc Parlamentar — au primit învestitura.

Averescu şi aderenţii săi s-au convins curînd că drumul spre putere stă într-o înţelegere cu liberalii.¹³ Un asemenea aranjament se potrivea cu planurile pe termen scurt ale lui Ionel Brătianu, care dorea să folo­sească Partidul Poporului, în primul rînd, pentru a distruge guvernarea Blocului Parlamentar şi, mai apoi, o dată cu venirea la putere, să dea liberalilor timp să se regrupeze. Prin urmare, atunci cînd Blocul Parla­mentar a fost obligat să se retragă de la guvernare, Brătianu a cerut Regelui să numească un guvern Averescu, care a rămas în funcţie din martie 1920 pînă în decembrie 1921. Chiar după ce a părăsit guvernarea, Partidul Poporului a rămas o forţă politică importantă, dar popularitatea sa a scăzut constant şi o parte a electoratului său — ţărănimea şi segmentul de jos al clasei mijlocii — s-a alăturat Partidului Ţărănesc. Dar o cauză mult mai importantă a declinului său a fost lipsa de orga­nizare, întrucît Averescu însuşi era principala forţă de coeziune. Din ce în ce mai puternic, partidul a devenit subordonat liberalilor, ceea ce a făcut posibilă scurta sa revenire la putere în anii 1926-1927. După alegerile din^ 1926, cînd a primit 53 la sută din voturi şi după plecarea sa de la putere în anul următor, el a slăbit datorită numeroaselor defecţiuni şi a încetat să mai fie o forţă semnificativă în viaţa politică. Un partid — sau mai curînd o grupare — care s-a bucurat de un presti­giu ce întrecea cu mult importanţa sa politică, a fost Partidul Naţio-nal-Democrat. Era partidul lui Nicolae Iorga, pe care acesta şi Alexandru C. Cuza îl constituiseră în 1910. După ce Iorga şi Cuza s-au despărţit în 1920, cel dintîi a rămas lider al partidului, care a funcţionat sub diverse nume pînă la dizolvarea sa în 1938. Partizanii lui Iorga proveneau în principal din rîndurile intelectualilor, atraşi de reputaţia sa de savant, şi din straturile mai de jos ale clasei mijlocii, care găseau pe gustul lor tipul său de naţionalism şi programul său social şi economic. Iorga s-a pro­nunţat pentru aplicarea deplină a reformelor agrară şi electorală de după război şi pentru alegeri libere şi deschise. Cu toate acestea, principiul care a stat la fraza activităţilor partidului trimitea statornic la asocierea lui Iorga cu Sămănătorul, şi anume la ideea că forţele morale şi spirituale, nu cele materiale, erau cele ce determinau cursul dezvoltării societăţii.

¹³ G. 1. Florescu, „Evoluţia Partidului Poporului în anii 1920-1921", în Cercetări istorice, 8, 1977, pp. 427-441.

VIATA POLITICA

393

Obiectivul politic al lui Iorga a fost acela de a crea un alt partid guver­namental, unul care să poată alterna la guvernare cu liberalii. Timp de un an, în 1925-1926, el a contopit partidul său cu Partidul Naţional, dar unirea nu a fost fericită, întrucît atît el cît şi Maniu doreau să conducă. Atunci cînd Partidul Naţional a realizat înţelegerea sa istorica cu Partidul Ţărănesc, Iorga, evocînd caracterfl „radical" al acestuia din urmă, şi-a reluat activitatea politică independentă. A devenit prim-mi' nistru în 1931-1932, în principal datorită sprijinului lui Carol, dai" partidul său, cunoscut acum sub numele de Partidul Naţional, era mtf şi lipsit de importanţă şi a rămas aşa pentru tot restul existenţei sale.

Partidele de stînga, care-şi aveau suportul în muncitorimea urbană şi căutau să reprezinte interesele acesteia, au #vut doar puţină influenţi directă asupra vieţii politice din»perioada interbelică. Ineficienta lor s-fl datorat electoratului subţire de care dispuneau — proletariatul reprezen' tînd doar un mic procent al populaţiei active —, neglijării de către el^ a tradiţiilor naţionale şi religioase şi, cel puţin în cazul comuniştilor» viguroasei persecuţii din partea guvernului. Nici socialiştii, nici cormr niştii nu au fost în măsură să obţină un sprijin de masă sau să dobîir dească mai mult decît o reprezentare simbolică în Parlament.

Partidul Social-Democrat a ieşit din răzfcoi puternic divizat într^ moderaţi, care urmau tradiţia socialistă occidentală, şi radicali, care-ş* luaseră drept model bolşevicii din Rusia. Succesul Revoluţiei di*¹ octombrie 1917 condusese la crearea a numeroase mici organizaţii revo' luţionare româneşti în Rusia, în special la Qdessa şi la Moscova, car^ au servit drept legături între Partidul Bol şevic Rus şi aşa-numiţi* maximalişti din România. în Bucureşti, în vara anului 1918, militant¹ nerăbdători se organizaseră în „Federaţia Maxiimalistă a României", pri*¹ care intenţionau să obţină controlul asupra Partidului Social-Democr^ şi să-1 folosească pentru a transforma România într-un stat şi o societat^ comuniste. Dar nu aveau pondere în propriul lor partid şi nu se bucura^ de sprijin în rîndurile clasei muncitoare; ca at^re, erau incapabili să trag^ foloase din situaţia revoluţionară ce apăr*use pentru scurt timp \P Bucureşti şi în alte părţi ale ţării, după retragerea trupelor de ocupaţi^ germane, în noiembrie şi decembrie 1918.

Formarea Internaţionalei Comuniste, în martie 1919, a schimbat decisi^v cursul socialismului în România. Maximalişitii, care acum îşi spunea¹¹ comunişti, au cerut afilierea imediată la Ko-mintern. Erau conduşi d^e Alexandru Dobrogeanu-Gherea, fiul lui Constantin, şi de Boris Ştefanov'' un bulgar din Dobrogea, şi includeau pr intre noii membri c³ intelectuali, precum Lucreţiu Pătrăşcanu (190(0-1954), jurist şi sociolo care a devenit un exeget marxist de frunte? al dezvoltării sociale

394 ROMÂNIA, 1866-1947

economice a României. Dar la congresul partidului din mai, moderaţii şi-au impus punctele de vedere şi au asigurat adoptarea unui program al partidului ce reflecta gradualismul caracteristic socialismului occidental. Deşi a declarat că scopurile sale erau desfiinţarea tuturor formelor de exploatare şi transferul tuturor mijloacelor de producţie de la întreprinză­torii particulari către societate, în ansamblul ei, partidul şi-a propus să acţioneze în cadrul sistemului politic şi economic existent, pentru a grăbi crearea condiţiilor necesare pentru trecerea la socialism. Acest program, un compromis, nu a realizat concilierea comuniştilor cu acest curs de evoluţie. Nici o încercare de acţiune directă din partea lor nu a reuşit, greva generală pentru care s-au pronunţat în octombrie 1920 fiind înăbu­şită de către guvern. Ruptura permanentă între comunişti şi socialişti, aşa cum îşi spuneau elementele mai moderate din partid, a fost precipitată de rezultatul Congresului Kominternului, de la Moscova, din noiembrie. O delegaţie română, formată din şase membri, atît maximalişti, cît şi mode­raţi, a fost aspru criticată de către Buharin şi Zinoviev pentru incapacitatea partidului lor de a fi mai revoluţionar. Răspunsul delegaţiei române la o serie de întrebări puse de către ruşi, care acceptaseră poziţia Kominter­nului, pare să fi fost semnat doar de către Dobrogeanu-Gherea şi David Fabian, editorul organului partidului, Socialismul. Aceştia şi alţi comunişti au promis, de asemenea, să aducă întregul partid în cadrul Kominternului şi să impună organizarea şi disciplina proprii Partidului Bolşevic.

Afilierea la Komintern şi transformarea Partidului Social-Democrat într-un partid comunist a fost principala problemă la Congresul general al Partidului Socialist desfăşurat la Bucureşti în perioada 8-12 mai 1921. Dezbaterile şi manevrele diverselor facţiuni, adesea neclare şi creatoare de confuzii, s-au întrerupt brusc la 12 mai, cînd poliţia a oprit lucrările congresului şi a arestat numeroşi delegaţi. Cei care au scăpat arestării, în principal comunişti aflaţi sub conducerea intelectualilor mai tineri, inclusiv Marcel Pauker, un activist al Kominternului, responsabil pentru problemele de partid româneşti în anii '20 şi la începutul deceniului următor, şi-au asumat controlul organizării partidului şi al publicaţiilor sale. In consecinţă, congresul avea să fie cunoscut ca primul congres al Partidului Comunist Român. Dar abia la cel de-al doilea congres, desfăşurat la Ploieşti, la 3-4 octombrie 1922, au fost puse bazele noului partid. Delegaţii *&u adoptat un nou nume, „Partidul Comunist din România, Secţie a Internaţionalei Comuniste", a ales un Comitet Central, a aprobat Statutul, a autorizat o organizare ilegală.¹⁴

¹⁴ Vasile Liveanu, „Date privind pregătirea şi desfăşurarea Congresului I al Partidului Comunist din România", în Studii şi materiale de istorie contemporană, 2, 1962, pp. 163-197.

VIAŢA POLITICĂ

395

Pentru diverse motive, partidul nu s-a dezvoltat. Guvernul 1-a declarat ilegal la 11 aprilie 1924 şi, pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, a fost nevoit să-şi ducă activitatea în ilegalitate sau prin intermediul organizaţiilor legale. Nici una din situaţii nu a fost de natură să ducă la recrutarea unei aderenţe de masă sau la conducerea treburilor partidului pe căi democratice. Persecuţiile din partea guvernului au consolidat tendinţele autoritariste existente în partid încă de la începu­turile sale. Congresele trebuiau ţinute în secret sau în afara României — cel de-al III-lea la Viena (1924); al IV-lea la Harkov (1928); al V-lea şi ultimul congres de dinainte de război, la Moscova (1931) — iar partici­parea era limitată la cîţiva conducători şi activişti aleşi pe sprinceană. Caracterul clandestin al activităţii partidului a sporit dependenţa acestuia de Partidul Comunist Sovietic care, prin intermediul Kominter­nului, şi-a arogat dreptul de a alege conducătorii partidului şi de a hotărî politica acestora. Subordonarea faţă de PC(b)US i-a forţat pe comuniştii români ca, în problemele naţionale importante, să adopte poziţii ce veneau în contradicţie cu sentimentele majorităţii covîrşitoare a populaţiei, inclusiv ale clasei muncitoare. Astfel, la congresele din 1924 şi 1928, partidul român a fost obligat să accepte principiul autodeterminării pentru minorităţile naţionale din România şi să aprobe despărţirea Bucovinei şi a Dobrogei de România Mare. Fireşte, partidul român nu a îndrăznit să recunoască unirea Basarabiei cu România. Ambele con­grese au instalat ca secretari generali ai partidului nişte ne-români — în 1924, pe Elek Koblos, un muncitor ungur din Transilvania, iar în 1928, pe Vitali Holostenko, un membru al Partidului Comunist Ucrainean — consolidînd prin aceasta părerea larg răspîndită în România că acest partid era o organizaţie străină, care punea interesele Uniunii Sovietice înaintea acelora ale României. Dominaţia sovietică asupra partidului a fost întărită de prezenţa la Moscova, în anii '30, a numeroşi români, care au format „Biroul" Comunist Român, de fapt o simplă ramură a Partidului Comunist Sovietic. Numărul membrilor de partid a rămas mic, înregistrînd, probabil, maximum în 1936, şi anume circa 5 000 de persoane. Dar partidul a exercitat o influenţă mai mare decît ar putea sugera această cifră, prin intermediul diferitelor sale organizaţii legale. Cea mai importantă dintre acestea a fost Blocul Muncitoresc-Ţărănesc, pe care Partidul Comunist 1-a creat în 1925, ca o organizaţie de masă legală.¹⁵ Blocul a cîştigat între 32 000-39 000 de voturi în alegerile parlamentare din 1926, 1927 şi 1928 şi un record de 74 000 de voturi

¹⁵ Florea Dragne, „Blocul Muncitoresc-Ţărănesc", în Organizaţii de masă legale ?i ilegale, conduse sau influenţate de PCR, I, Bucureşti, 1970, pp. 258-310.

396 ROMÂNIA, 1866-1947

şi 5 locuri în Parlament în 1931. Dar după aceea sorţii săi la urne s-au micşorat şi, în 1933, guvernul a ordonat dizolvarea sa şi a altor organi­zaţii legale ale Partidului Comunist. Partidul Comunist nu a devenit o forţă importantă în viaţa politică pînă în 1944, cînd Armata Sovietică a

ocupat România.

Mulţi dintre acei socialişti care, la congresul din mai 192 l_x respin­seseră afilierea la Internaţionala Comunistă s-au întrunit în iunie pentru a înfiinţa o nouă organizaţie socialistă. Federaţia Partidelor Socialiste din România era o asociere lipsită de coeziune între Partidul Social-De-mocrat din Vechiul Regat (după 1922, Partidul Socialist din România) şi partidele socialiste din Transilvania, Banat şi Bucovina. Toate se pronunţau pentru transformarea României dintr-o ţară „semifeudală" într-una capitalista şi apoi socialistă, în concordanţă cu ideile elaborate de Constantin Dobrogeanu-Gherea în lucrarea Socialismul în ţările înapoiate. Inima şi sufletul federaţiei a fost Partidul Socialist din România, constituit din centrişti conduşi de Constantin-Titel Petrescu (1888-1957), figură de frunte a socialismului democratic românesc din perioada interbelică, şi apropiatul său colaborator, Ilie Moscovici (1885-1943). Ei s-au opus revoluţiei sociale pe temeiul că nu existau condiţiile pentru aceasta, date fiind înapoierea economică a ţării şi nivelul scăzut al conştiinţei de clasă a muncitorilor. Ca atare, ei au subliniat necesitatea dezvoltării pe mai departe a capitalismului şi a unei activităţi organizatorice susţinute în rîndurile muncitorilor.

Un nou Partid Sqcial-Democrat, reunind toate partidele regionale într-o singură organizaţie politică, a fost constituit în(J927^de către Titel Petrescu şi alţii, pentru a înlocui Federaţia, ce s-a dovedit prea greoaie pentru a servi drept nucleu al unei puternice mişcări socialiste şi muncitoreşti. Acesta s-a angajat să înlocuiască oligarhia financiară şi politică existentă cu o societate democratică bazată pe principiul egalităţii civile a tuturor cetăţenilor şi pe socializarea mijloacelor de producţie. Noul partid s-a străduit să se delimiteze de comunişti, insistînd că refor­mele pe care le cerea trebuie să fie puse în practică prin procedurile democraţiei parlamentare şi nu prin preluarea pe cale revoluţionară a puterii. Acest program a rămas documentul de bază al social-democraţiei româneşti pînă după cel de-al doilea război mondial.

Succesele soeial-democraţilor în talmeş-balmesul politicilor electorale interbelice nu au reuşit nici pe departe să satisfacă aşteptările liderilor lor. în 1928, partidul s-a aliat cu Partidul Naţional-Ţărănesc în scopul de a-i înfrînge pe liberali şi, prin aceasta, de a întări instituţiile politice democratice. Efortul a fost încununat de succes, întrucît naţional-ţără-niştii au obţinut o victorie răsunătoare, cîştigînd 329 de locuri în Camera

VIAŢA POLITICĂ

397

Deputaţilor. Social-democraţii au cîştigat 9 locuri, dar au fost dezamăgiţi de faptul că naţional-ţărăniştii n-au reuşit să procedeze rapid la realizarea reformelor sociale şi politice. In alegerile ulterioare, Partidul Social-De-mocrat a prezentat liste separate de candidaţi, dar avea să constate un declin în voturileprimite, de la un record de 101 068 voturi (3,4 la sută) şi .7 deputaţi în 1932, la numai 37 672 voturi (1,3 la sută) şi nici un depu­tat în 1933. Partidul nu avea să mai fie reprezentat în Parlament pînă în 1946. Declinul şanselor politice socialiste, marcat şi de o scădere a numărului membrilor acestui partid, a fost determinat în principal de dezamăgirea generată de nereuşita partidului în a obţine vreo îmbunătă­ţire semnificativă a situaţiei clasei muncitoare.

Formaţiunile politice de dreapta erau relativ lipsite de importanţă în anii '20. Diferitele încercări din primii ani ai deceniului de a constitui o mişcare fascistă românească, după modelul aceleia din Italia lui Mussolini, n-au reuşit să atragă mai mult decît o mînă de membri. Nici experimentele cu naţional-socialismul nu au avut o soartă mai bună.¹⁶ Pînă la sfîrşitul deceniului, sloganurile lor în legătură cu schimbarea economică şi socială radicală au avut doar un slab ecou, mai ales pentru că economia era relativ stabilă, iar majoritatea populaţiei era încă încrezătoare că democraţia politică va reuşi să rezolve problemele economice şi sociale presante.

,Una dintre acestea continua să alimenteze mişcările de dreapta — anti­semitismul. In nici un caz fenomen postbelic, antisemitismul putea în forma sa modernă să-şi regăsească originile cel puţin în primele decenii ale secolului al XlX-lea, cînd imigraţia evreiască în Principate dobîndise proporţii masive. La început, mulţi români priveau concurenţa economică evreiască ca principala ameninţare la adresa dezvoltării naţionale, dar, în a doua jumătate a secolului, antisemitismul a luat o tentă culturală şi rasială. în perioada interbelică, expresii tipice ale formelor sale mai virulente se regăsesc la Nicolae C. Paulescu (1869-1931), profesor de fiziologie la Universitatea din Bucureşti, şi Alexandru C. Cuza (1857-1947), profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi. Primul era convins că evreii din România — care, insista el, dominau deja comerţul şi industria — nu vor fi mulţumiţi pînă ce nu vor fi subjugat complet populaţia autohtonă şi nu vor fi transformat ţara într-o nouă Palestina. Asemenea lui Paulescu, Cuza gîndea că evreii nu vor putea fi niciodată asimilaţi şi că trebuie, din cauza modului lor de viaţă „parazitar", a religiei lor şi a „amestecului rasial degenerat", să fie expulzaţi din ţară.

¹⁶ Armin Heinen, Die Legion „Erzengel Michael" in Rumănien, Munchen, 1986, Pp. 115-118. .,.„. ,.

398

ROMÂNIA, 1866-1947

După primul război mondial, Cuza şi Paulesq, _{au inC}ercat să dea o formă organizată antisemitismului în creştere ^_m universităţi, prin formarea Uniunii Naţional-Creştine, al cărei ţel ef_{a a}părarea „intereselor economice, politice şi culturale ale românilor împotriva evreilor prin toate mijloacele legale". în acelaşi an, 1922, un „_{rup de} studenţi de la Universitatea din Iaşi, condus de Corneliu Zelea Q_odreanu (1899-1938) a format, cu binecuvântarea lui Cuza, Asociaţia Studenţilor Creştini, care a căutat să limiteze numărul evreilor admişi în Universitate Dar nici una dintre aceste organizaţii nu a avut struq_ura coerentă pe care Codreanu şi adepţii săi înfocaţi din rîndurile st_{udenţilor 0} considerau necesară pentru a-şi atinge scopurile. Aceştia l^_{u conv}i_{ns pe} Cuza să constituie un partid oficial capabil să mobilize^_{e op}i_ni_a publică si să exercite influenţă în cercurile înalte. în 1923, Cti^_{a a creat} Tj„_a Apărării Naţional-Creştine, care şi-a propus în primul r^ _exci_uderea evreilor din toate domeniile vieţii economice şi cultural^ _sj educarea tineretului în spirit creştin şi naţionalist. Totuşi, deosebiri fundamentale între aripile Cuza şi Codreanu din partid au continuat să e^i_ste p_ri_mui concepea Liga nu ca un partid, ci ca un focar al unei l^_{rgi mişcar}i naţionale, aşezată deasupra partidelor politice, şi pleda p_{entru me}tode legale de luptă şi pentru o schimbare în conştiinţa pop_{ulară prin} intermediul educaţiei ca mijloc de atingere a scopurilor. C^j de-al doilea dorea cu tot dinadinsul să aibă la dispoziţia sa un partid ^ine organizat care să se dedice unei agresive campanii antisemite şi ^_{are s}^ ft_e „_{ata sa U}zeze de toate mijloacele necesare pentru a-şi atinge s_copui. Aceste deosebiri au condus în cele din urmă la o ruptură deschid _{mtre ce}j _doj bărbaţi Codreanu şi adepţii săi formînd propria lor organizaţie Legiunea Arhanghelului Mihail, în 1927.

Cuza a continuat să urmărească tipul său _{de an}tisemitism si de naţionalism prin intermediul presei, adunărilor £>_ubli_Ce si Parlamentului. Liga a avut un succes modest în alegerile din 1931 ('3 39 i_{a su}tă _din voturi şi 8 locuri), 1932 (5,32 la sută din vot^_rj _Sl \\ locuri) si 1933 (4,47 la sută din voturi şi 9 locuri). Pentru a ma^ _{şansele par}tiduiui său, Cuza a fost de acord să fuzioneze cu Partidul National-Agrar P^{e care} poetul Octavian Goga îl constituise în 1932, d^^ _maslvă defecţiune din Partidul Poporului al lui Averescu. Noul ţ^rtid, ce a luat fiinţă în 1935 şi a fost cunoscut ca Partidul Naţional-Q_{restm se} b_aza p_e micii comercianţi din Moldova, Basarabia şi Transjj_vani_{a care se} simţeau copleşiţi de concurenţa oligarhiei financiare ^j industriale liberale si pe mica burghezie a oraşelor şi satelor, care ^_{e sirn}ţ_ea abandonata'de alte partide. Goga şi Cuza erau de acord cu n^_{cesitatea unei mO}narhii puternice şi cu un sistem politic autoritar, cu _numerus rfausus pentru

p

Dumnezeu îl a sale", părea sâ nu f>-

^avea conducă

VIAŢA POLITICĂ

minorităţi în toate ik ^

drepturilor cetăţene>^ltu^^e ?' ^intTeVⁿⁿ*^enh * ^cu ^tări în privinţa în anii '30 organ|^{tx acordate evrei1}^ după 1918." ^{P ţa}

cadrul dreptei. El în^^{ia condusă de} ^odrean_u a dobîndk ascendent în ......^usiaveaun n.it«m,_{c se}n_Sal _misil]Ilii ^ _CQmi™ ^

românîn „direcţia însănătoşirii

dubnm legătură c_u judiciozitatea a adoptat nici o pozife _{în probIemele}_

hmitat doar la vag, _{generallzări în}-uneiregen_eiărimord_{easocietătii} cuvint, manifeta dispreţ pentru , pro-

^llllnilV'°^m^"'^a^omdeacLe ani. D^'^P—*- - ■

p

drumulm pe ^ politice si sociale legătură cu datoria

Evxdent, în toate lu grame" si insista as

Aşa cum Codr să fi auzit măcar crizei care se ii

Codreanu a creat de Fier şi

românesc - antisen nată) si cultul K din surse autohton raţionalism si indusV o ideologie. Liderii privxnd fn stat -rp trebuia să preceadă fi consolidat pur şi între alegerile di £> l

^ ^ spefe _român^_tl. fusese ,_rapotriva _evreii_{Or mainte}

^ ^era, ^convins că ace_{ştia era}u cauza dom_emile_V1e_ţii româneştii

^^^h^^{aa Le}i^iunii> Fcare a numit-o <%<

" ^{Mga orteţie înt}™^cî" ^

^ « asemăna fas_Clsrnului ,&

sate şi cu glonficarea conducătorului u pur format Substa _fZ

Oarda de Fier şi ^ ^-^^h^^{aa Le}i^iunii> Fcare a numit-o

^s^^^^t^T" ^{Mga orteţie înt}™^cî"

şi italian cu unita^f ^1' ^ « asemăna fas_Clsrnului

- Căpitanul -, dar ^ * ^salutunle sate şi cu glonficarea conducătorului

românesc - antisen^^ate acestea erau pur format. Substa^ _fascismZ

nată) si cultul KS^T"¹ °^rtodox^- Wă d_lstorsio- din surse autohton^^^f¹^ ^a °™^ ne_P„_hănit _ _venea

°^rtodox^- Wă d_lstorsio- ^a °™^ ne_P„_hănit __ _venea

ţa faţă de cosmopolitism si-a găsit o expresie primitivă. Lipsea înTă ^⁰^ P-punen_klui Mih_aiI MLilescu romanesc, aiirmind ră an^n-îti,

» ^{« apanţia unui om nou}

^ ^de programe, întrucît, altfel, instituţiile^ ^tatea coruptă" existentă. '

d masă, c£e> ^ ? ^ ^ ^{de Rer a ăe}^ o _miscare voturi. Partea cea m.^l .^{la su}^' J ajuns sa dobîndească 15,58 la sută din rile tineretului şi ^ ^imP^ortanta f electoratului său se re^_{ta din rîndu}. limitele de clasă, Wⁿ -ff? ^ur^n, dar mişcarea tre«_a dincolo de mralT elemente ale ;^entlnd_f ^m acelaşi timp atracţ_ie pentru fe^ _{si deml} Pentru cei afl* l^^unc_f^{ltorimi1 ur}bane şi ale burghez^, _precum™ _______^ periferia societăţii. Conducerea GârziT în ^!

¹⁷ Gheorghe T- ^PoP

g de masă, c£e

Pentru legionari, Madrid, 1968,

_pp. 412-4M

400

ROMÂNIA, 1866-1947

moment de vîrf al ei era alcătuită din indivizi aparţinînd clasei mijlocii, cu studii universitare, dar naţionalismul său îi atrăgea pe toţi care se simţeau înstrăinaţi de un sistem politic şi social ce le părea creat în afara şi în dauna „realităţilor româneşti".

EXPERIMENTUL DEMOCRATIC, 1919-1930

Instabilitatea politică a marcat cei trei ani ce au urmat sfîrşitului primu­lui război mondial, întrucît guvernele care s-au succedat s-au confruntat cu probleme economice şi politice grave, determinate sau amînate de război şi de integrarea noilor provincii în statul naţional lărgit. După reîntoarcerea Regelui şi a administraţiei la Bucureşti, ca urmare a retra­gerii forţelor germane, un guvern liberal, condus de Ionel Brătianu, a fost instalat la sfîrşitul lunii noiembrie 1918. Alegerea liberalilor pentru a conduce România postbelică a reflectat imensa lor putere economică şi influenţa lor la Palat. A fost, în mare, o alegere populară. Toate acele elemente ale populaţiei care erau doritoare să menţină „ordinea" l-au salutat, întrucît în acel moment liberalii erau cea mai stabilă şi cea mai puternică forţă politică din ţară şi, ca atare, cea mai capabilă să rezolve ceea ce era larg percepută ca o situaţie revoluţionară în creştere. Politi­cienii liberali împărtăşeau această opinie în privinţa misiunii lor şi, aproape imediat după asumarea funcţiei, partidul a procedat la aprobarea reformelor electorală şi agrară promise în timpul războiului.

în ciuda hotărîrii lor aparente de a acţiona urgent în vederea unei schimbări fundamentale, liderii liberali priveau cu sentimente amestecate reforma electorală şi cea agrară. Pe de o parte, se bucurau că extinderea sufragiului va submina sprijinul dat rivalilor lor conservatori, dar, pe de altă parte, erau îngrijoraţi că reforma electorală va consolida vechile partide şi va încuraja constituirea altora noi, care, după toate aparenţele, aveau să slăbească influenţa Partidului Liberal în Vechiul Regat şi să-i împiedice activitatea organizatorică în noile provincii. Astfel de consi­derente pot explica de ce aceştia au continuat să amîne alegerile. în ceea ce priveşte reforma agrară, ei s-au exprimat clar, declarînd că vor proceda cu prudenţă la exproprierea şi la împărţirea pămîntului în favoarea ţăranilor, pentru că, deşi salutau ocazia ivită de a distruge forţa economică ■t J& a moşierilor conservatori, erau hotărîţi să apere proprietatea particulară, în vara anului 1919, Brătianu şi aderenţii săi îşi dăduseră seama că alegerile parlamentare nu mai puteau fi amînate, întrucît neliniştea populaţiei şi presiunea exercitată de alte partide politice erau în continuă

VIAŢA POLITICĂ

401

in

1

creştere. Credeau, de asemenea, că o victorie pUt_erni_c£ _a g_UVer alegeri i-ar putea impresiona pe Aliaţi la Conferii-^ jg p_{ace s}- ^tlu^^m convinge să accelereze recunoaşterea statului rc^mân unitar era să cedeze temporar guvernarea unui cabinet fţmtojj^ _care zeze alegerile în manieră tradiţională, dar în b^_nefi_cjui libera]^⁶'"-timp ce ei înşişi şi-ar fi menţinut neschimbat întregul aparat ■ •" liberal. Apoi, o dată cu victoria liberalilor în ale^_erj a_UVernul i)^P° ~ le restituie puterea, creîndu-se astfel aparenţa că; _parti(iul jj^g ,^{rma sa} instalat în funcţie prin aprobare publică. Cu _{Un ast}f_ej ^_e ^a ^^ost Brătianu şi adepţii săi erau siguri că vor putea să. ^^i_{me or}j_ce ^ ^andat' şi să treacă fără obstacole la îndeplinirea pragrat^^ j_or poziţie

Liberalii au făcut o eroare de calcul. Ei nu au hw ?„ ^_nrio: j_o

~<*i ui considerat» fort partidelor regionale şi ţărăneşti. Partidul Naţional R_ornân care

Consiliul Dirigent — administraţia interimară ^ Transilvani °^ntro*^a atotputernic în acea provincie. Partidul Ţărănesc a. f_ost deosebit d ~~ °^Ta în constituirea organizaţiilor sale în Vechiul Re&_a); ■ _ray.:_t ^activ sprijinul ţărănesc al liberalilor. Alegerile din ⁿQi_emb_rj_e 1919 ^c*^ln astfel un şoc dur pentru liberali. Partidul lor a prj_mj_{t numa}] 22 |^U -din voturi şi a obţinut 103 locuri de deputaţi, din t_otai_uj ^ ş^g ţ ^{a suta} toate locurile lor erau asigurate prin voturile di^ Vechiul Re P ' pentru prima dată cînd aparatul administrativ al guvernului nu ^l să asigure o majoritate absolută partidului car^ _org_aniza al ^eu^^se Partidul Naţional Român a cîştigat cel mai mare t)_Umar ,j_e j_ocu ■ ⁿ în timp ce Partidul Ţărănesc a obţinut 61. Alegerj}_{e au} j .' ^^' efectele votului universal asupra echilibrului traditjr,,,^ a„ f„_rto ^enţă

, • , ^{ii ae rorţe noijt;,™}

şi au reprezentat un semnal pentru toate partide^ ?„ _er,^„4_oi i-, .. „ . . „ ^r . ^r. , ic, in special pf>_nt_ri,

noerali, ca trebuie sa aibă puternice organizaţii j_{n toate n}rov Alegătorii au folosit, de asemenea, prilejul pentru ^ _expr|_{ma at}j_t • °"^Ie' facţia faţă de vechile partide, cît şi speranţa că n^:i- • ^ — ^Sat*^s~

?i Ţărănesc, vor găsi într-un fel soluţiile corect, ^partlde' ^Na«onal economice şi sociale presante. ' ^{pentru probI}%ele

O coaliţie de partide, condusă de Partidul NatiD - r>

bănesc şi Partidul Ţărănesc Basarabean, a format ^a"' ^Par«dul

^mih""i „Bloc Parlamentar" în decembrie 1919, av^/T^ *~

Voevod, din Partidul Naţional, drept prim J, ^P&

şi economic al blocului era democratic si, ^Imstru-

cu trecutul.19 Legislaţia propusă de Ion uFTT* ° ^"ă _____ 'ihalache, mini_8trul

ritia n, '^Z "' "^{Un caplto1 de istorie} P^olitică - constituia ■« «Blocului Parlamentar» (1919-1920)", în Anuarul,' ^ne°logi_e, 13, i9_76; p_p I33_i46

i de ht_on

■

C Şl

402 ROMÂNIA, 1866-1947

Agriculturii, care urma să împlinească promisiunea referitoare la o reformă agrară, era superioară decretului liberal din 1918. Nicolae Lupu, la rîndul său, a introdus un proiect de lege care limita rolul jandarmeriei în zonele rurale şi, apoi, un altul care modifica, în favoarea chiriaşilor, legea cu privire la casele cu chirie din centrele urbane, ambele, aşa cum s-a exprimat el însuşi, în conformitate cu „spiritul democratic al timpu­lui". Alte proiecte de legi plănuite de Bloc ar fi eliminat accizele la pro­dusele de primă necesitate, ar fi introdus impozitul progresiv pe venituri, ar fi instituit un salariu minim şi ziua de muncă de 8 ore. Toate aceste măsuri, în mod special proiectul privind reforma agrară, au stîrnit un val de proteste în afara Blocului şi chiar în interiorul său, din partea acelor elemente care se opuneau reformelor „exagerate". Blocul, o coali­ţie ce nu avea nici un corp unic de principii şi nici o organizaţie unită, era lipsit de disciplina necesară pentru îndeplinirea unui astfel de pro­gram ambiţios şi controversat. Opoziţia unită a Palatului, a Regelui şi a lui Averescu, care se afla la apogeul popularităţii sale şi care dorea din tot sufletul să-şi asume puterea, a paralizat guvernul, care a demisio­nat în cele din urmă, în martie 1920. Brătianu, acţionînd în culise, 1-a convins pe Rege să constituie un guvern „puternic", adică unul capabil să preîntîrnpine adoptarea unor reforme radicale," ca acelea propuse de Partidul Ţărănesc. întrucît acesta şi liberalii nu erau pregătiţi să formeze un guvern, Regele i-a încredinţat mandatul lui Averescu.

Averescu a preluat funcţia promiţînd „ordine" şi „armonie socială". Dornic să formeze un guvern cu adevărat naţional, el şi-a recrutat membrii cabinetului din toate provinciile şi din rîndul acelor persoane care reprezentau clasa mijlocie şi a celor puţini care priveau cu simpatie ţărănimea. Pentru a se asigura de victorie în alegerile următoare, el a .*•>>/' realizat un pact electoral cu Partidul Conservator al lui Take Ionescu şi cu Partidul Liberal şi a reuşit astfel să creeze o aliniere a forţelor care se opuneau unei schimbări semnificative în plan social şi politic. Alege­rile din mai, în care guvernul s-a angajat în forţă, pentru a-şi asigura victoria, au adus Partidului Poporului 206 locuri în Camera Deputaţilor. . în ordine, c«l mai mare număr de locuri revenea Partidului Naţional (27)

şi Partidului Ţărănesc (25).

Cea mai dificilă problemă ce confrunta noul guvern era reformă agrară. Averescu însuşi se afla în dilemă. Pe de o parte el recunoştea necesitatea de a-şi mări popularitatea în rîndurile ţăranilor, printr-⁰ împărţire generoasă a pămîntului, dar, pe de altă parte, trebuia să demon' streze faţă de liberali şi conservatori, care erau principalii săi sprijinitor¹' i sa în slujba „ordinii". De aceea, la început a acţionat lent, da* • - v__;„; „„,.5Vviătnare a obligat guvernul, î*¹

VIAŢA POLITICA

403

rnartie.1921, să supună Parlamentului o primă serie de legi, care să reali­zeze o reformă agrară definitivă. Proiectul de lege al guvernului a întîm-pinat o puternicăjopoziţie din partea deputaţilor Partidului Ţărănesc, întrucît era mai modest sub raportul prevederilor decît propriile lor proiecte de legi, dar, în cele din urmă, a fost adoptat, în iulie, în forma dorită de către guvern. ~

Averescu a fost confruntat şi cu alte probleme economice presante. Pentru a sprijini refacerea de după război, guvernul său a înfiinţat prin decret o societate pe acţiuni, „Reconstrucţia", avînd 40 la sută capital de stat. Averescu a făcut astfel cunoscută intenţia sa de a urma politica liberală a iniţiativei de stat în dezvoltarea economică. O altă piatră de hotar a politicii economice a guvernului a fost stabilitatea financiară, pe care politicienii, atît cei din interiorul guvernului, cît şi cei din afara lui o recunoşteau a fi baza dezvoltării industriale şi agricole. în scopul de a depăşi efectele dezastruoase ale deficitelor imense din bugetul anual, creşterea datoriei externe şi asemenea paliative precum sporirea masei monetare în circulaţie, ministrul de Finanţe, Nicolae Titulescu, a propus cea mai cuprinzătoare reformă fiscală din România de pînă atunci. Proiectul său, ce se baza pe 6" mare creştere a impozitelor, a fost aprobat de către Parlament în iunie 1921. Dar legea nu ă avut efectele dorite. Liberalii i s-au opus, întrucît cerea sacrificii financiare din partea sim­patizanţilor lor aparţinînd clasei mijlocii, iar crizele economice şi finan­ciare internaţionale ale anilor '20 au dat peste cap premisele acestei legi.

Cu toate că venise la putere cu acordul Partidului Liberal, Averescu s-a arătat puţin preocupat de interesele economice liberale, aşa cum se arătaseră măsurile fiscale ale lui Titulescu, şi plănuia, în mod evident, să rămînă mult timp la putere. Liberalii au replicat prin orchestrarea unui asalt public frontal împotriva politicii lui Averescu şi prin organi­zarea unei campanii subtile de culise pentru a submina credibilitatea acestuia la Palat. Manevrele respective, la care s-a adăugat disensiunea din cadrul propriului partid, l-au convins pe Averescu să demisioneze în decembrie 1921.²⁰

Următorii şapte ani au fost o perioadă de relativă stabilitate politică. Ei au fost dominaţi de liberali, care s-au aflat la putere pînă în noiembrie !928, exceptînd intervalul martie 1926 — iunie 1927, cînd Averescu s-a reîntors pentru scurt timp. Ionel^Brătianu, care a devenit prim-ministru *ⁿ ianuarie 1922, controla Partidul Liberal şi, prin intermediul acestuia, întreaga ţară, şi exercita o influenţă enormă asupra Palatului. Dar partidul

²⁰ I. Ciupercă, „împrejurările venirii liberalilor la putere în ianuarie 1922", în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, 9, 1972, pp< 349-379.

404

ROMÂNIA, 1866-1947

VIATA POLITICA

405

său, din cauza căilor autoritare de guvernare şi datorită disponibilităţii sale pentru industrie şi comerţ exterior, era lipsit de un larg sprijin popular. A păstrat puterea manipulînd alegerile şi profitînd de lipsa de unitate a opoziţiei. Alegerile parlamentare din martie 1922 oferă un exemplu tipic al comportamentului său. Liberalii au repurtat o victorie decisivă — 222 de locuri (din 369) faţă de 40 de locuri ale Partidului Ţărănesc, 26 ale Partidului Naţional şi numai 13 ale Partidului Poporului. Discrepanţa izbitoare între numărul total al voturilor obţinute la aceste alegeri şi cel al voturilor obţinute cu doi ani înainte, cînd Partidul Poporului dobîndise 206 locuri, iar liberalii numai 16, sugerează că liberalii conduseseră alegerile cu toată eficienţa tradiţională a unui partid aflat la putere. Dar alegerile din 1922 au fost diferite cel puţin dintr-un punct de vedere faţă de cele precedente, dat fiind că Partidul Liberal anunţase că va considera noul parlament drept o adunare constituantă, a cărei principală sarcină va fi aceea de a redacta o nouă constituţie. Campania electorală, în consecinţă, a fost mai animată ca de obicei, întrucît toate partidele doreau să aibă o contribuţie cît mai mare în elaborarea noii legi fundamentale. Atît liberalii, cît şi aliaţii lor au obţinut destule locuri — mai mult de două treimi — pentru a asigura adoptarea unei constituţii pe placul lor.

Guvernul Brătianu a prezentat proiectul său de constituţie Camerei Deputaţilor la 5 martie 1923. în următoarele 16 zile, a avut loc o dezba­tere aprigă asupra prevederilor-cheie. Liberalii şi sprijinitorii lor erau hotărîţi să menţină şi să consolideze statul centralizat unitar şi să limiteze posibilitatea indivizilor şi a asociaţiilor de a-i contesta autoritatea. Partidul Naţional şi, în mod special, Partidul Ţărănesc se luptau să extindă drepturile şi libertăţile individuale şi să asigure accesul la viaţa politică a tuturor cetăţenilor, pe baze egale.²¹

Liberalii au avut cîştig de cauză. Proiectul lor, neschimbat în punctele esenţiale, a fost aprobat de către Camera Deputaţilor la 26 mai, iar a doua zi de către Senat, şi a fost promulgat prin Decret Regal la 28 mai. Noua Constituţie. într-un anumit sens, extindea prevederile Constituţiei din 1866 la noile provincii. Principiile fundamentale ce stăteau la baza ambelor constituţii erau asemănătoare. Constituţia din 1923 asigura libertăţi civile largi şi drepturi politice tuturor cetăţenilor, dar lăsa pe seama legislativului stabilirea detaliilor cu privire la modalitatea în care aceste libertăţi şi drepturi urmau să fie exercitate. A fost reafirmată ideea

²¹ Disputele cu privire la prevederile noii constituţii sînt analizate de I. Ciupercă, „Relaţiile între partidele politice burgheze în timpul elaborării Constituţiei din 1923", în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, 10, 1973, pp. 335-359.

centralizării administrative, puterile administraţiei locale au fost strict circumscrise, iar Coroana şi birocraţia au păstrat puteri discreţionare în interpretarea şi aplicarea prevederilor Constituţiei.²²

De-a lungul celor patru ani de guvernare, liberalii şi-au îndreptat atenţia spre dezvoltarea economiei, în special a industriei. Cea mai mare parte a legislaţiei lor a vizat perspectiva, aşa cum a fost legea aprobată în 1924, prevăzînd dezvoltarea puterii hidraulice, în scopul de a asigura sporirea energiei disponibile pentru dezvoltarea industriei. Continuînd politicile de dinainte de război, ei au introdus măsuri numeroase de în­curajare directă a industriei şi de îmbunătăţire a sistemului de trans­porturi. S-au asigurat că atît ei, cît şi prietenii lor vor avea de cîştigat din toate aceste măsuri şi că îşi vor menţine controlul asupra economiei, -după ce vor fi fost obligaţi să se retragă de la guvernare. Două măsuri au reflectat îndeosebi atitudinea şi scopurile lor. în 1924, guvernul şi-a anunţat intenţia de a naţionaliza bogăţiile minerale ale ţării, în mod special petrolul. Liberalii erau împinşi de dorinţa de a asigura controlul capitalului autohton asupra uneia din resursele naturale cele mai impor­tante ale ţării şi de a reduce participarea societăţilor străine, deja domi­nante, în industria petrolieră. în acelaşi an, ei au iniţiat legislaţia pentru „comercializarea" întreprinderii"'' ^m""'^m'^f''' ndministrntP de, stat. Tn acest caz, scopul a fost dublu. în primul rînd, să oblige aceste societăţi să devină rentabile prin preluarea administrării din mîinile funcţionarilor guvernamentali şi prin încredinţarea acesteia specialiştilor financiari şi economici şi, în al doilea rînd, să permită capitalului privat să participe la exploatarea proprietăţilor de stat, o măsură care ar fi deschis larg porţile liberalilor şi sprijinitorilor acestora.

Spre sfîrşitul mandatului lor, liberalii au fost confruntaţi cu o chestiune delicată: „problema Carol". întrucît prinţul moştenitor a refuzat să se despartă de metresa sa, Elena Lupescu, şi să se reîntoarcă acasă de la Paris, în decembrie 1925 Brătianu, cu sprijinul Regelui Ferdinand, 1-a forţat pe Carol să renunţe la prerogativele sale de membru al familiei regale, inclusiv la dreptul său la tron. Dar viaţa morală particulară a lui Carol a părut a fi doar un pretext pentru eliminarea sa de la succesiune. El refuzase cu încăpăţînare să accepte tutela liberalilor, iar Brătianu era ^S1gur că acesta, Carol, va încerca să-i ţină în frîu pe liberali şi să se ^lrnpună ca factorul hotărîtor în viaţa politică, atunci cînd Ferdinand, care ^era bolnav, va muri. Aşa că Brătianu s-a decis să facă prima mişcare. Majoritatea liderilor politici considerau acum chestiunea rezolvată şi

" Angela Banciu, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, bucureşti, 1988, pp. 76-102.

406

ROMÂNIA, 1866-1947

erau doritori, după cum s-a exprimat Iuliu Maniu, să se ocupe de treburi mai importante. Dar problema nu va dispărea, parţial datorită ambiţiei lui Carol, care nu putea fi uşor înfrînată, şi parţial datorită adversarilor liberalilor, care nu doreau să renunţe la o asemenea armă politică avantajoasă.

La începutul anului 1926 începuse să fie clar că popularitatea liderilor liberali scăzuse în întreaga ţară. La alegerile comunale şi judeţene din februarie, în ciuda obişnuitei lor vigilenţe, ei n-au obţinut decît o treime din voturi. Aceasta, împreună cu alte semne, i-a convins că erau „epui­zaţi" şi că venise vremea să renunţe temporar la putere.

Regele i-a încredinţat generalului Averescu mandatul de a forma un nou guvern în martie 1926. Alegerea lui Averescu a venit din partea lui Brătianu, pentru că Partidul Poporului era slab şi, după părerea sa, ar fi fost un instrument docil în mîinile liberalilor, iar angajamentul lui Ave­rescu de a continua politica liberală i-ar fi permis unui viitor guvern liberal să preia din mers puterea. Regele prefera o guvernare Maniu-Mi-halache-Averescu, care ar fi consolidat opoziţia, ce se coalizase în timpul recentelor alegeri locale, şi ar fi constituit o contrapondere puternică a liberalilor, dar Brătianu atrăsese atenţia în legătură cu „tendinţele revolu­ţionare" ale Partidului Naţional şi ale celui Ţărănesc şi în ce priveşte posibilitatea reîntoarcerii lui Carol, în absenţa unui guvern puternic şi unit.

Alegerile din mai au avut loc sub regimul stării de asediu, ce dădea armatei şi jandarmeriei mînă aproape liberă să se amestece în activităţile desfăşurate de partidele de opoziţie. N-a fost o surpriză pentru nimeni că Partidul Poporului a luat 53 la sută din voturi. Cu „prima" instituită o dată cu intrarea în vigoare a noii legi electorale, în martie 1926, acesta a cîştigat un covîrşitor procent de 75 la sută din mandate (292 din 387) în Camera Deputaţilor. Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc, care se uniseră într-un „cartel" electoral pentru a combate Partidul Liberal, au obţinut 27,7 la sută din voturi şi 69 de locuri, o performanţă remarcabilă date fiind împrejurările neprielnice, ceea ce indica o solidă bază de sprijin.

Liberalii au continuat să rămînă forţa conducătoare în noua guvernare, cu toate că aveau doar 16 locuri în Cameră. Controlul acestora asupra finanţelor şi asupra economiei în general a rămas intact, dar Averescu era hotărît să-şi afirme independenţa prin realizarea unui ambiţios program legislativ, ce ar fi subminat poziţiile economice ale liberalilor-Neînţelegerile privind în special politica tarifară au făcut ca antago­nismele între cele două partide să se manifeste deschis. Curentul agrarian din Partidul Poporului, condus de către economistul Constantin Garoflid, cerea cu insistenţă reducerea impozitelor la importuri şi la exporturile

L

VIAŢA POLITICĂ

407 agricole, în timp ce liberalii se concentrau sj^re promova.*.

si protejarea acesteia împotriva concurenţei străine. ⁿ^ustriei

Dat fiind că relaţiile lui Averescu cu liberalii se deteri^ cu disperare o formulă care să-i permită rărnînerea în fu .' căuta contact cu Carol în străinătate, cerîndu-i să se întoarcă ci, ' . . *^Uat el, Averescu, să rămînă şef al guvernului, dar Carol a ref\,. î ^^{la ca} situaţie, Averescu s-a gîndit să instituie un regim de dictat^.- ' ^{n atar}„^e Aceste manevre l-au alarmat pe Brătianu, care, într-adevâ[v i ?! pe Averescu să demisioneze la 4 iunie 1927. Averescu r^ ' . ¹^^aJ

facă cine ştie ce în timpul scurtului său mandat. Simptom +■ ~ ' ^{e Sa} ... ' , • - <. . ,. ,....„ . *atica pentru

paralizia guvernului sau a fost lipsa de iniţiativa a acestuia ^ ■ , ^ . . . ,, , „ .. '. , . *n abordarea

celor mai senoase probleme ale ţarii — agricultura şi soart^ _f ■ ■ .

ţărănimii. Disputa cu liberalii şi demisia sa au pus capăt rv^ i •, \^a forţă însemnată în viaţa politică. *

Brătianu a format un nou guvern la sfîrşitul lui iunie. în c» ■ zile trebuia creată o majoritate parlamentară. în alegerile a- j Partidul Liberal a cîştigat aproape 62 la sută din totalul vot^_r] locuri din cele 387 ale Camerei. Noul Partid Naţional-Ţărăn^ _h • 22 la sută din voturi şi 54 de locuri, iar Partidul Poporului i o i * ^U~ din voturi şi nici un loc. Aceste alegeri au fost semnificat^' j-multe puncte de vedere. Atît extrema dreaptă, cît şi cea stîng^ • slăbiciunea. Din partea dreptei, Liga Apărării Naţional-Cr^'.-Cuza a cîştigat doar 1,9 la sută, iar Legiunea Arhanghelul^' lui Codreanu doar 0,4 la sută din voturi, în timp ce peru Partidul Social-Democrat s-a bucurat de 1,9 la sută, iar BIoqş i toresc-Ţărănesc de 1,2 la sută. Nici unul dintre acestea, dat^ ţ-"\ diţia de 2 la sută, impusă de legea electorală din 1926, n\j _h ■ vreun loc în Cameră. Demn de remarcat a fost şi numărul _t , . ' . de alegători care s-au prezentat la urne. Din cei 3 586 08g , -înregistraţi, doar 823 307 (22,6 la sută) şi-au exprimat votul, _o ^f^atOn sugerează că votul universal a avut un impact mai mic asn ■ •• politice decît gîndiseră atît sprijinitorii, cît şi adeversarii săi.

Reveniţi la putere, liberalii au preluat lucrurile de unde le i-iqoa a ♦ . i u- \ - • j • • - •• ^sasera in

ty/6, dar nu totul a mers bine pentru eL in ciuda majorităţii c_Odj _t

pe care o aveau în Parlament. Moartea xegelui Ferdinand, u i ■ i-lai-? ■ i- ■ j ii- - i ... ,. . ^ 20 iulie

>-yli, i-a lipsit de o solida sursa de sprijin pentru politica hbe_f i- _n •

Brătianu îi alesese pe membrii Regenţei (prinţul Nicolae, fratele i ■ _r Miron Cristea, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Gheorg^, ^ ^ ' gan, preşedintele Curţii de Casaţie), care acţiona în numele noy ■ ^ ^U Mihai, fiul minor al lui Carol, ascensiunea lui Carol la tron d ^{Ui ege}

Problemă politică serioasă. Un al doilea deces — acela al t ■ _T

lui Ionel

408

ROMÂNIA, 1866-1947

Brătianu, intervenit la 24 noiembrie 1927, la vîrsta de 63 de ani — a fost chiar mai devastator pentru liberali, întrucît i-a lipsit de un lider indispen­sabil care ţinuse partidul unit şi îi asigurase conducerea. A fost urmat la conducerea partidului, inclusiv ca prim-ministru, de fratele său, Vintilă. Ca arhitect al politicii economice a partidului, încă din primii ani ai secolu­lui acesta jucase un rol-cheie în politicile liberale, dar era lipsit de auto­ritatea fratelui său şi de discemămîntul politic al acestuia. Dar, nici unul dintre succesorii săi nu a putut să păstreze unite diversele facţiuni ale par­tidului şi să domine viaţa politică a ţării, aşa cum o făcuse Ionel Brătianu.

Sub presiunea neîntreruptă a Partidului Naţional-Ţărănesc, care acuza guvernul liberal de practici neconstituţionale şi organiza mitinguri de masă pe teritoriul întregii ţări, pentru a trage un folos din larg răspîndita insatisfacţie faţă de guvernarea autoritară şi de politicile economice sectare ale liberalilor, Vintilă Brătianu a demisionat în noiembrie 1928. Cauza imediată pare să fi fost nereuşita guvernului de a obţine un împrumut extern imperios necesar, dar cauza reală era mult mai adîncă. Liberalii eşuaseră în cîştigarea încrederii ţărănimii — masa alegătorilor — şi, de asemenea, în punerea economiei ţării pe o bază solidă, cu toate că responsabilitatea nu era doar a lor. După cîteva încercări infructuoase ale liderilor altor partide de a forma guvernul, în cele din urmă Regenţa i-a încredinţat această sarcină lui Iuliu Maniu.

Alegerile din decembrie 1928 au fost cele mai democratice din în­treaga istorie a României; pentru prima dată, hotărîrea monarhiei (Regenţa) şi. alegerea electoratului au coincis. Pentru a fi sigur, Maniu a luat obişnuitele măsuri preelectorale. A numit noi prefecţi în judeţe din rîndurile liderilor organizaţiilor locale ale partidului şi a înlocuit multe consilii comunale cu organisme interimare, alcătuite din susţinători ai naţional-ţărăniştilor. Dar, în acelaşi timp, la 19 noiembrie, el a desfiinţat cenzura tuturor publicaţiilor şi a limitat amestecul personalului administrativ şi al poliţiei în operaţiunile de votare. Naţional-ţărăniştii au fost aduşi la putere de un electorat entuziast, convins că începea o eră nouă în istoria ţării lor şi că drepturile şi libertăţile îndelung promise vor deveni în cele din urmă o realitate. Nici un partid nu se bucurase de asemenea popularitate de la crearea regatului. Naţional-ţărăniştii au obţinut 77,7 la sută din voturi şi 348 de locuri (din 387); liberalii s-au plasat pe locul al doilea, cu 6,55 la sută din voturi şi 13 locuri.

Plini de entuziasm, naţional-ţărăniştii erau hotărîţi să schimbe modul în care fusese guvernată ţara şi fuseseră trataţi cetăţenii săi. Ei înţelegeau să descentralizeze administraţia şi să asigure drepturi civile şi politice tuturor cetăţenilor. Erau preocupaţi, de asemenea, de adoptarea unei politici economice în concordanţă cu realităţile economice, un scop pe

VIAŢA POLITICA

409

care căutau să-1 realizeze prin încurajarea liberei întreprinderi şi prin dezvoltarea întregului potenţial al agriculturii.

Naţional-ţărăniştii erau convinşi că o guvernare democratică putea avea succes dacă li se permitea cetăţenilor să ia parte în mod normal la viaţa politică şi să dobîndească astfel experienţă în administrarea pro­priilor lor afaceri. Legislaţia, elaborată în principal de Constantin Stere, a fost votată în iulie 1929, dînd localnicilor un cuvînt mai greu în pro­priile lor treburi şi limitînd intervenţia birocraţiei centrale în administraţia locală. Scopul lui Stere şi al lui Maniu era acela de a schimba menta­litatea predominantă, potrivit căreia cetăţeanul era servitorul funcţio­narului mai curînd decît invers.

Naţional-ţărăniştii au plasat agricultura în centrul politicii lor economice, deşi au remarcat, de asemenea, valoarea încurajării indus­triilor „necesare". în perioada relativ scurtă cît s-au aflat la guvernare, ei nu s-au dovedit în măsură să rezolve problema agrară sau să adopte alte îmbunătăţiri de durată în economie, pe care aceştia şi sprijinitorii lor le aşteptau cu încredere. Insuccesele lor erau cauzate în parte de împrejurări asupra cărora nu aveau control, în special criza economică mondială. Dar naţional-ţărăniştii înşişi trebuie făcuţi şi ei răspunzători pentru continua suferinţă de la sate. Deşi preocuparea lor pentru ţărănime era autentică, ei tindeau să pună ţelurile politice înaintea celor economice. Erau dornici îndeosebi să întărească instituţiile politice deYnocratice, ca o premisă esenţială pentru o economie liberă şi pros­peră şi erau siguri că pînă la urmă cel ce va avea de cîştigat va fi ţăranul. Totuşi, ei nu au făcut din necesităţile imediate ale ţărănimii piatra unghiulară a politicii lor economice. Această situaţie derivă din dublul caracter al partidului lor: Ion Mihalache şi aripa sa aveau un program ţărănesc şi se străduiau să creeze un stat ţărănesc, în timp ce aripa Maniu (sau Partidul Naţional), ale cărei politici prevalau, în general, era legată prin scopuri şi concepţii de clasa mijlocie.

Guvernul naţional-ţărănist a plecat de la putere pentru alte raţiuni decît cele economice. Atitudinea faţă de Carol a precipitat criza politică. Sentimentul favorabil reîntoarcerii sale se dezvoltase în multe cercuri şi chiar Maniu accepta ideea cu anumite condiţii. Cînd Carol s-a reîntors spectaculos la Bucureşti, pe calea aerului, la 6 iunie 1930, Maniu s-a pronunţat împotriva proclamării sale imediate ca rege şi a insistat ca Elenei Lupescu să nu i se permită să revină în România. Atunci cînd Carol a respins aceste condiţii, Maniu şi-a dat demisia, la 7 iunie.²³

²³ Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României, 1926-1947, Bucureşti, 1983, PP-165-172.

■<*■ .-"

g

-O

ca

I x u

><

o

0. < <

4>

-l

> .a

1)

.O

ca

3^-8

^ tt § ta" 3 S-£

>eî

wag
ca u t3 k!

pi*

sssii-HiâMS

T3

•o >ca

T3

ea _o

4) Cu

t: o

fi Şl

3 3 a>

e .-. ca

a >ca

-8

3

en

4>

■o T3 «

u O

1- >ca

E

*-> )ca

•o^a

_ L_|. O >

ÎS ■ - -2

X) 3

3 a -s

3

"3

⁵!« "

<" o 13 .a —"

u m 5 Z 1

4>

a

« O- g

ca

I:S

a O Oh

3 .ea O Cu 4)

52 3 '

- ^3 § 60>ca ~: ca

^ -ss- £ ^e

1 rt >ctf

8 § 3

1 1

Şl

a -o

■C «i ^

o) -3

^ S

ca :S,

s c 3

4)

ca

N

ca

60

ea

1^ 3

.a-a

[1, ea

S

o - u '

2 3-

3 . j >ea

g

a ca

0)