Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916
Yüklə 1,51 Mb.
|
| 486 : ROMÂNIA, 1866-1947
Un alt canal românesc spre Moscova trecea prin Stockholm, unde ministrul român, FredencJ^Ianu*purtase convorbiri, în decembrie 1943 şi ianuarie 1944, cu oficiali ai Legaţiei sovietice, asupra interesului exprimat de către „unele cercuri" din România (evident, Mihai Anto-nescu) de a negocia o ieşire din război.26 în februarie Nanu a informat Bucureştii că guvernul sovietic promisese să respecte suveranitatea şi independenţa României şi să o ajute să redobîndească Transilvania dacă abandona războiul; Mihai Antonescu însă n-a dat nici un fel de răspuns, întrucît considera că România este mai în siguranţă dacă tratează cu Occidentul. In convorbirile sale de la Madrid cu ambasadorul american în Spania a fost încurajat să creadă că acestea ar putea conduce la o pace separată cu Aliaţii occidentali. în acelaşi timp, chiar s-a gîndit să încredinţeze opoziţiei democratice asumarea negocierilor de pace, în speranţa că Maniu şi colaboratorii săi ar putea obţine condiţii mai bune decît dictatura antonesciană.27 La vremea aceea Maniu şi Ion Antonescu erau deja angajaţi într-o nouă iniţiativă de pace cu Marea Britanie şi Statele Unite. La sfîrşitul anului 1943, Aliaţii occidentali acceptaseră propunerea lui Maniu ca un reprezentant al opoziţiei să fie trimis să negocieze direct cu puterile occidentale. Maniu şi colaboratorii săi au căzut de acord ca prinţul Bjjbu Şţirbey — care condusese, pentru cîteva săptămîni, în 1927, un cabinet de tranziţie — să fie "intermediarul lor şi, în consecinţă, în februarie: J944, l-au expediat la Cairo, sediul Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu.28 La prima sa întîlnire cu reprezentanţii celor trei Aliaţi, la 17 martie, a declarat că toţi factorii din România — Guvernul, Regele şi Opoziţia — doreau să treacă de partea cealaltă. Ştirbey avea siguranţa că Antonescu era gata să ia o astfel de măsură, pentru că ştia că războiul e pierdut, dar credea, în acelaşi timp, că Maniu ar putea organiza o lovitură de stat dacă Aliaţii o doreau, cu condiţia să fie respectate independenţa ţării şi drepturile teritoriale şi să i se recunoască statutul de cobeligerant. întrebat ce înţelege prin drepturi teritoriale, el a specificat retrocedarea Nordului Transilvaniei şi stabilirea viitorului Basarabiei prin plebiscit. Cei trei reprezentanţi aliaţi nu şi-au luat nici un fel de angajamente, dar au exprimat clar că prima condiţie pentru orice înţelegere era capitularea necondiţionată. j| 26 F. C. Nanu, „The First Soviet Double Cross" în Journal of Central European Affairs, 12/3, 1952, pp. 236-258. 27 Ibidem, p. 245. 28 O analiză bine documentată poate fi găsită în Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I, Bucureşti, pp. 245—282. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 1940-1944 487 O examinare susţinută a „chestiunii româneşti", cum a ajuns să i se spună, se desfăşura acum în cele trei capitale aliate. Molotov a acordat puţină importanţă declaraţiilor lui Ştirbey, întrucît se îndoia ca Maniu i se opunea cu adevărat lui Antonescu şi că acesta din urmă avea vreo intenţie de a ieşi din război. Diplomaţii americani şi britanici, pe de altă parte, erau înclinaţi să dea curs iniţiativei lui Ştirbey şi erau doritori să asigure păstrarea independenţei României şi să examineze cu grijă chestiunea graniţelor ei postbelice (un plebiscit pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru părea rezonabil, dar Transilvania era o problemă prea complexă pentru a suporta un comentariu imediat), dar nici Departamentul de Stat, nici Foreign Office nu erau pregătite să facă vreo mişcare înainte ca „ruşii" să-şi fi făcut cunoscute părerile. între timp, apropierea rapidă a armatelor sovietice şi ocuparea Ungariei de către armata germană, la 19 martie, alarmaseră puternic cercurile politice de la Bucureşti. La 21 martie, Mihai Antonescu îi va expedia un mesaj urgent lui Ştirbey, la Cairo, prin ministrul român de la Ankara, cerîndu-i să afle reacţia Aliaţilor faţă de evenimentele din Ungaria şi dacă România putea conta pe sprijin militar şi politic aliat în cazul unei acţiuni germane similare împotriva României. Răspunsul a venit pe data (Je 22 rnartie din partea generalului Henry M. Wilson, comandant al forţelor Aliate din Mediterana, care, în lipsă de timp, nu s-a consultat cu colegii săi american şi sovietic. El s-a exprimat fără echivoc. A cerut guvernului român să capituleze imediat şi să nu opună nici un fel de rezistenţă trupelor sovietice în înaintare. A avertizat că România avea acum un ultim prilej de a contribui la înfrîngerea Germaniei şi că acele condiţii de pace ce i se vor impune vor fi determinate în mare măsură de propriile sale eforturi în beneficiul cauzei aliate.29 O săptămînă mai tîrziu, Wilson îi va trimite alt mesaj lui Mihai Antonescu, în care adăuga condiţiilor deja exprimate necesitatea unor contacte directe între Antonescu şi înaltul Comandament Sovietic, pentru a stabili cooperarea între armatele română şi sovietică împotriva germanilor. La 2 aprilie, Wilson îi scria lui Maniu punînd aceleaşi condiţii pentru un armistiţiu. El cerea deopotrivă răsturnarea imediată a regimului Antonescu, pornind de la ideea că acesta nu va rupe niciodată cu Germania din propria-i voinţă.30 Nici Antonescu, nici Maniu nu au răspuns, dat fiind că propunerile lui Wilson erau lipsite de orice fel de garanţii, pe care aceştia le considerau 29 Foreign Relations of the United States (de aici înainte FRUS) 1944, IV, Washington, 1966, pp. 154-155: ambasadorul SUA pe lîngă guvernul iugoslav în exil către secretarul de stat, 24 martie 1944. 30 Alexandre Cretzianu, The Lost Opportunity, Londra, 1957, pp. 131-133. 488 ROMÂNIA, 1866-1947 v esenţiale pentru păstrarea statului român. Acum ei nu-şi mai puteau face nici un fel de iluzii în legătură cu o pace separată cu Marea Britanie şi Statele Unite sau să aibă vreun dubiu privind rolul major pe care avea să-1 aibă Uniunea Sovietică în hotărîrea viitorului României. Ion Antonescu a continuat să coopereze cu Germania în ciuda evidenţei crescînde a unei catastrofe militare, pentru că, aşa cum îi explicase anterior lui Maniu, nu vedea nici o alternativă viabilă. Cu toate că dorea cu orice preţ să evite subjugarea ţării faţă de Uniunea Sovietică, acesta se confrunta cu ameninţarea iminentă a unui regim legionaro-german, care, în mod sigur, avea să desăvîrşească distrugerea suprastructurii politice şi a economiei ţării şi să o lase la discreţia „altora". Un astfel de pericol nu era nicidecum imaginar, pentru că, la 26 ianuarie 1944, Hitler ordonase să înceapă pregătirile pentru ocuparea României („Margareta II") în cazul unei lovituri antigermane. Dar tensiunea din relaţiile româno-germane a slăbit în urma unui nou acord economic, încheiat la 9 februarie, şi, în special, în urma angajamentelor reînnoite de sprijin, luate de Antonescu la întîlnirea sa cu Hitler din 28 februarie. în aceeaşi zi, de fapt, reînnoindu-şi, după cîte se pare, încrederea în Antonescu, Hitler a ordonat întreruperea pregătirilor pentru „Margareta II". Antonescu s-a întîlnit cu Hitler din nou, la 23-24 martie. Principala lor preocupare a fost cum să mobilizeze toate efectivele şi tehnica de luptă disponibile pentru „războiul total", după cum se exprima Hitler în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Antonescu a făcut cunoscută din nou disponibilitatea sa de a colabora, dar a pus două condiţii: garanţii germane împotriva unei acţiuni ungare în Sudul Transilvaniei şi echipament german suplimentar pentru armata română. Hitler a răspuns prompt că prima condiţie fusese îndeplinită, prin ocuparea Ungariei de către armata germană şi că dăduse deja instrucţiuni înaltului Comandament să sporească transporturile de armament către România. Dar Hitler îşi dădea seama că doar cu promisiuni nu se putea asigura loialitatea României. De aceea, 1-a informat pe Antonescu că Germania nu mai recunoştea validitatea Dictatului de la Viena şi a promis că va ordona curînd trupelor ungare să evacueze Nordul Transilvaniei. Antonescu nu a făcut nici un comentariu, dar cînd a propus să li se permită celor 200 000 de refugiaţi români în Sudul Transilvaniei să se întoarcă acasă, Hitler n-a dat nici un răspuns. jjt Cu aceeaşi ocazie, Mihai Antonescu şi Ribbentrop au discutat posibilitatea unei păci separate cu puterile apusene. Antonescu credea că ar putea fi realizat un compromis între Marea Britanie şi Germania, dar Ribbentrop a respins termenul ca „utopic" şi chiar „periculos", date fiind efectele pe care asemenea propuneri de pace le-ar avea asupra AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 1940-1944 489
moralului trupelor germane şi române. Pentru aceleaşi raţiuni, el ^ obiectat faţă de misiunea lui Ştirbey la Cairo, despre care, spre surpriz^ lui Antonescu, era informat în detaliu. Negocierile de la Cairo între Ştirbey şi Aliaţi au ajuns la un moment critic în aprilie. Uniunea Sovietică şi-a asumat un rol mai activ, dat fiind că armatele sale ajunseseră la Prut. în scopul de a grăbi capitularea României, Molotov a anunţat, la 2 aprilie, că Uniunea Sovietică nu cautţi să dobîndească vreo parte din teritoriul românesc sau să schimbe ordinea socială a ţării.31 La data de 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat lui Ştirbey condiţiile minimale de armistiţiu ale ţării sale, care fuseseră formulate în consultare cu guvernele britanic şi american. Acestea au fost comunicate lui Ion Antonescu şi Maniu, via Ankara, şi presupuneau ruperea completă cu Germania şi lupta comună a armatei române şi a celor aliate împotriva Germaniei; restabilirea frontierei ruso-române din 22 iunie 1941; plata de despăgubiri faţă de Uniunea Sovietică; eliberarea tuturor prizonierilor de război aliaţi; deplasarea nestînjenită a Armatei Roşii pe teritoriul românesc; anularea Dictatului de la Viena şi sprijin sovietic pentru revenirea Nordului Transilvaniei /la România. \ Reacţia la Bucureşti a fost amestecată. La 19 aprilie Maniu a răspuns formulînd contrapropuneri. Evident, avînd puţină încredere în promisiunile sovietice de respectare a suveranităţii româneşti, el a acceptat propunerea de încheiere a unui armistiţiu, dar a cerut ca nici unor trupe străine (prin aceasta el înţelegea sovietice) să nu li se permită să intre în ţară dacă nu li se va cere acest lucru. Din dorinţa de a evita ocupaţia sovietică, el ceruse Comandamentului Aliat din Orientul Mijlociu să trimită în România două divizii aeropurtate. La 21 aprilie, Aliaţii au respins alte negocieri şi au cerut o acceptare sau o respingere clară a termenilor armistiţiului. După ce alte cîteva încercări de îndulcire a condiţiilor ultimatului aliat au eşuat, Maniu a acceptat, la 10 iunie, fără entuziasm, un armistiţiu pe baza celor şase puncte din 12 aprilie. Dar chiar şi acum, în loc de a-i contacta pe ruşi direct, el a preferat să acţioneze prin Cairo, pentru a se asigura că Marea Britanie şi Statele Unite erau asociate pe deplin în orice înţelegere. Guvernul Antonescu a respins net termenii aliaţi la 15 mai. Antoneştii i-au interpretat drept o capitulare faţă de Uniunea Sovietică şi nu aveau nici o îndoială că o asemenea acţiune punea în pericol însăşi existenţa ţării. Sperau, de asemenea, că o schimbare favorabilă a războiului putea 3i FRUS, 1944, IV, pp. 165-166: Ambasada Uniunii Sovietice către Departamentul de Stat. 490 ROMÂNIA, 1866-1947 aduce trupele apusene în România şi, de aceea, intenţionau să aştepte oricît de mult posibil înainte de a se angaja ei înşişi. Această tactică pare să fi orientat negocierile lui Mihai Antonescu cu diplomaţii sovietici la Stockholm. Ele au fost reluate la sfîrşitul lunii mai, dar, la 11 iunie, Nanu a primit instrucţiuni să nu se angajeze prea mult, „ca nu cumva să fie compromise alte posibilităţi". „Alte posibilităţi" vizau încercările lui Mihai Antonescu de a încheia un armistiţiu cu Marea Britanie şi Statele Unite. Grupările politice din România opuse războiului şi dictaturii lui Antonescu au devenit din ce în ce mai îndrăzneţe în primăvara anului 1944. Necesitatea coordonării a condus Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist la crearea Blocului Naţional Democratic, la începutul lui iunie. Acesta a afirmat că obiectivele sale sînt imediata încheiere a unui armistiţiu cu Aliaţii; retragerea din Axă şi sprijin total pentru efortul de război al Aliaţilor; răsturnarea dictaturii lui Antonescu şi înlocuirea ei cu un regim democratic. Blocul a făcut cunoscut, de asemenea, în mod clar că membrii săi, fiind de acord să acţioneze împreună pentru atingerea obiectivelor imediate, intenţionau să-şi menţină identitatea ideologică şi politică. Aşa cum s-a evidenţiat în negocierile dintre Maniu şi reprezentanţii comuniştilor, dedicate creării unui front comun împotriva lui Antonescu, negocieri care au început în toamna anului 1943, nici una dintre părţi nu credea în cealaltă. Maniu a ezitat să stabilească vreun acord cu comuniştii înainte de a obţine garanţii privind integritatea teritorială a României, aşa cum era ea înainte de 1940 şi de a fi sigur că nici un guvern comunist, sprijinit de sovietici, nu va fi format pe teritoriul românesc, pe măsura înaintării Armatei Roşii.32 Maniu a trimis la Cairo un emisar special cu veşti privind formarea Blocului Naţional Democratic. I-a informat, de asemenea, pe Aliaţi că Blocul intenţiona să răstoarne dictatura lui Antonescu şi că el însuşi va forma un guvern, a cărui sarcină imediată va fi să declare armistiţiul şi să ducă la îndeplinire condiţiile aliate. Pentru a asigura succesul, a cerut brigăzi aeropurtate aliate şi atacuri aeriene asupra obiectivelor militare de importanţă strategică din Ungaria şi Bulgaria pentru a-i împiedica pe germani să-şi consolideze poziţiile lor în România. Părea resemnat să coopereze cu forţele sovietice, promiţînd că generalul român care avea comanda pe Frontul de la Iaşi va asigura înaintarea lor rapidă pe
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 1940-1944 491 teritoriul ţării, pînă la Bucureşti. Acest mesaj a fost transmis la 29 iunie, dar Maniu n-a primit nici un răspuns, deşi s-a interesat în mod repetat de acesta, ultima oară la 19 august. Raţiunile tăcerii aliate aveau să reiasă mai tîrziu. Importante decizii afectînd dezvoltarea politică a României fuseseră adoptate în momentul în care mesajul lui Maniu a ajuns la Cairo. La mijlocul lunii mai 1944, guvernele britanic şi sovietic au fost de acord să împartă Europa de Sud-Est în zone militare operaţionale. Britanicii, care avuseseră iniţiativa, au propus ca Grecia să cadă în zona lor, iar România în zona sovietică. Apoi au întrebat guvernul american dacă ar putea accepta planul. înainte însă de a primi un răspuns, la 8 iunie, Churchill a propus ca Bulgaria să fie adăugată zonei sovietice, iar Iugoslavia zonei britanice. La 12 iunie, cu oarecare reţineri, Roosevelt a aprobat aranjamentul. Nici una dintre părţi nu intenţiona ca aceste aranjamente să constituie o delimitare finală a sferelor de influenţă, dar cursul ulterior al evenimentelor a plasat România în zona sovietică. Ultima întîlnire dintre Hitler şi Antonescu a avut loc la 5 august la Rastenburg. Ca de obicei, aceştia au acoperit o largă gamă de probleme, în mod^pecial situaţia militară pe Frontul de Răsărit (Hitler promisese noi divizii germane, bine echipate) şi problemele economice româno-ger-mane (nu s-a ajuns la nici un fel de decizii), dar chestiunea principală pentru Hitler era acum dacă România şi Antonescu însuşi vor sta alături de Germania „pînă la capăt". Antonescu a răspuns punînd trei întrebări: poate Germania să ţină Frontul de Sud împotriva unei ofensive sovietice majore ? Poate Germania să pună capăt raidurilor aeriene aliate asupra rafinăriilor româneşti şi a căilor de comunicaţii, atacuri care au fost declanşate la începutul lui aprilie ? Cum va acţiona Germania în cazul în care Turcia va deschide Strîmtorile navelor de război aliate ? Hitler nu a dat nici un răspuns şi discuţia s-a orientat spre subiecte secundare. Cei doi dictatori s-au despărţit nerezolvînd nimic. La Bucureşti, Antonescu nu a luat nici o măsură pentru a întrerupe legăturile României cu Germania. Mai spera încă să convingă puterile apusene să protejeze România de înaintarea sovietică în Europa. întrucît ajunsese să considere războiul împotriva Uniunii Sovietice ca o luptă de apărare a civilizaţiei europene, Antonescu credea că Occidentul va vedea că erau puse în joc propriile sale interese. Masiva ofensivă sovietică pe frontul românesc a început la 20 august. Armata Roşie a străpuns poziţiile defensive în mai multe locuri. Situaţia în jurul Iaşilor era deosebit de critică. Rezistenţa forţelor germane a fost de departe mai susţinută decît a unităţilor româneşti, multe dintre acestea pur şi simplu destrămîndu-se. La 22 august, Antonescu a vizitat state 492
ROMÂNIA, 1866-1947 majore de front şi a recunoscut imediat gravitatea situaţiei. Dacă trupele sovietice străpungeau linia defensivă Focşani-Galaţi între Carpaţi şi Dunăre, în sudul Moldovei, atunci era sigur că soarta României va fi pecetluită „pentru vecie". Informaţiile privind înaintarea sovieticilor de-a lungul întregului front l-au convins în cele din urmă că nu exista nici o speranţă de a stăvili valul. S-a întors rapid la Bucureşti pentru a-1 informa pe Rege. Desfăşurarea rapidă a evenimentelor, în special colapsul de pe front, au surprins opoziţia democrată. Cu toate că discuţiile cu Blocul Naţional Democratic, în legătură cu caracterul şi componenţa unui nou guvern şi cu aspectele militare ale proiectatei lovituri de stat, au continuat pînă la 20 august, nu fusese stabilită încă o dată pentru răsturnarea lui Antonescu. Ofensiva sovietică a făcut imperativă adoptarea unei hotărîri. Maniu şi Brătianu, în cooperare strînsă cu Regele Mihai, ca principali organizatori ai loviturii33, au căzut de acord ca ziua de 26 august să fie data acesteia, dar, atunci cînd au aflat că Antonescu va pleca pe front în ziua de 24 august, au schimbat această dată pentru 23 august. în după-amiaza zilei respective, Regele l^âlnvita^ pe Antonescu la Palat. Atunci cînd acesta a refuzat să accepte un armistiţiu imediat, Regele a ordonat arestarea sa şi a lui Mihai Antonescu, care îl însoţea. Alţi colaboratori apropiaţi ai lui Antonescu au fost convocaţi la Palat, pentru un presupus Consiliu de Coroană, şi au fost, de asemenea, arestaţi. După aceea, exercitîndu-şi prerogativele constituţionale, Regele 1-a numit prim-ministru pe ge'neralul Constantin Sănătescu (1885-1947), unul dintre comandanţii armatei, care sprijinise planul Blocului Naţional Democratic de răsturnare a lui Antonescu. La rîndul său, Sănătescu a numit prin decret pe membrii guvernului. Compus în principal din militari, acesta îi includea, de asemenea, pe Maniu, Brătianu, Constantin Titel Petrescu, conducătorul Partidului Social-Democrat şi Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentînd Partidul Comunist, ca miniştri fără portofoliu, a căror sarcină urma să fie aceea de a asigura orientarea politică a noului guvern ca reprezentanţi ai Blocului Naţional Democratic. La orele 22, pe data de 23 august, s-a radiodifuzat proclamaţia Regelui către Ţară, anunţînd ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi armistiţiul cu Naţiunile Unite. El a declarat că România s-a alăturat Aliaţilor, împotriva
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 1940-1944 493 Axei, şi că-şi va mobiliza toate forţele pentru eliberarea Nordului Transilvaniei. Sănătescu a dat instrucţiuni emisarilor români de la Cairo să accepte un armistiţiu pe baza condiţiilor aliate din 12 aprilie. Reprezentanţii diplomatici şi militari germani din România au fost luaţi pe nepregătite de spectaculoasa întorsătură a evenimentelor. Deşi un număr de ofiţeri, printre care generalul Hans Friessner, comandantul armatelor germane de pe Frontul românesc, a cerut insistent o imediată evacuare a tuturor forţelor germane din România spre teritoriul controlat de către trupele ungare, unde s-ar fi putut stabili o nouă linie defensivă, Hitler i-a ordonat să ocupe Bucureştii şi să instaleze un nou guvern, condus de un general progerman. Tentativa a eşuat. Comandanţii germani aveau prea puţine trupe disponibile pentru a înfrînge o armată şi un popor care voiau să schimbe cursul. La 28 august, trupele române eliminaseră ameninţarea germană asupra Bucureştilor şi la 31 august forţele germane se aflau în retragere în întreaga ţară. în aceeaşi zi, Armata Roşie a ocupat Bucureştii. O nouă eră în istoria României era pe cale să înceapă. Ka( UAe A-^a L 496
ROMÂNIA, 1866-1947 românilor să-şi prezinte cazul într-o oarecare măsură, dar a refuzat să fie atras într-o discuţie asupra condiţiilor de armistiţiu şi, atunci cînd i se părea că s-a cheltuit suficient timp cu un anume punct, trecea brusc la următorul. Ori de cîte ori românii au obiectat faţă de procedurile arbitrare, acesta le reamintea fără ocoliş că luptaseră alături de Germania pînă în vara anului 1944 şi că părăsiseră războiul doar atunci cînd au fost confruntaţi cu o înfrîngere zdrobitoare. El a respins fără nici un fel de discuţii orice modificare privind controlul militar sovietic existent asupra României.2 Armistiţiul a fost semnat la 12 septembrie şi, în esenţă, detalia doar condiţiile menţionate în timpul negocierilor de la Cairo. Acesta impunea guvernului român să se alăture efortului de război aliat, cu cel puţin douăsprezece divizii de infanterie, pe deplin echipate; să acorde liberă mişcare forţelor aliate pe teritoriul său; să asigure fondurile şi proviziile în mod regulat în sprijinul operaţiunilor militare aliate împotriva Germaniei şi Ungariei. România şi-a asumat povara unor reparaţii însumînd 300 milioane de dolari, plătibili Uniunii Sovietice, pentru pierderile înregistrate în timpul operaţiilor militare desfăşurate pe teritoriul acesteia şi de a înapoia toate bunurile luate de pe teritoriul său. Singurul lucru bun pentru România a fost abrogarea Dictatului de la Viena şi restituirea către aceasta a Nordului Transilvaniei, deşi o hotărîre finală în privinţa teritoriului era rezervată Conferinţei generale de Pace de după război. Delegaţia a părăsit Moscova cu sentimentul că România, una peste alta, fusese tratată cu blîndeţe. Dar acasă, liderii partidelor politice democrate erau profund îngrijoraţi de felul în care autorităţile sovietice de ocupaţie aveau să interpreteze şi să ducă la îndeplinire condiţiile armistiţiului. Preocupările lor în această direcţie erau împărtăşite de Averell Harriman, ambasadorul american la Moscova, care participase la negocierile de armistiţiu şi conferise cu membrii delegaţiei române. Acesta nu avea nici un fel de îndoială că armistiţiul dăduse Uniunii Sovietice controlul politic şi economic integral asupra României, cel puţin pînă la încheierea unui tratat de pace final. Campania împotriva forţelor germane şi ungare aflate în nordul şi estul Carpaţilor a reprezentat, în toamna anului 1944, preocuparea principală a sovieticilor. Trupele române, numărînd aproape 385 000 de oameni, au fost concentrate pentru campanie cu o remarcabilă rapiditate şi fără nici o semnificativă dezertare în rîndurile corpului ofiţeresc, spre marea surpriză a comandanţilor germani, care contaseră pînă atunci pe TRANZIŢIA 1944-1947 497
continuarea sprijinului militar al României, pentru a opri înaintarea Armatei Roşii. Perspectiva redobîndirii Nordului Transilvaniei, care răspundea sentimentului naţional al armatei, şi relativa indulgenţă a comandanţilor sovietici în colaborarea cu unităţile române au făcut posibilă rapida lor trecere de la calitatea de aliat la aceea de inamic al Germaniei. O înaintare germană şi ungară în Sudul Transilvaniei, în primele două săptămîni ale lunii septembrie, menită să asigure trecătorile Carpaţilor, a fost oprită, şi la 20 septembrie a început o ofensivă majoră a armatelor sovietice şi române. Inamicul a fost incapabil să păstreze linia sa defensivă de-a lungul Mureşului, străpunsă în Banat la 5 octombrie. O dată deschis drumul spre marea Cîmpie ungară, a urmat o retragere generală germană şi ungară din Transilvania, la 25 octombrie întreg teritoriul românesc de dinainte de război fiind redobîndit. Pierderile româneşti în bătălia pentru Transilvania fuseseră substanţiale, aproximativ 50 000 de morţi şi răniţi. în ciuda cooperării pe cîmpul de luptă, guvernul Sănătescu şi autorităţile sovietice de ocupaţie se aflau într-un permanent dezacord. întrucît Armata Roşie a oeiîpăîiargi zone ale ţării, ce fuseseră desemnate drept „zone militare de operaţii", şi întrucît comandanţii Armatei Sovietice numiseră cu de la sine putere oficialităţile locale, guvernului român i-a fost aproape imposibil să stabilească o administraţie normală şi să îndeplinească politica sa în afara Bucureştilor. Atît ministerele din Capitală, cît şi administraţia din provincie au fost obligate să suporte permanent intruziuni din partea sovieticilor în rezolvarea treburilor lor. De exemplu, la începutul lunii octombrie, preşedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control a înmînat guvernului o listă de 47 de persoane, inclusiv miniştrii în funcţie ai Economiei şi Educaţiei, care fuseseră denunţaţi drept „criminali de război" şi a căror arestare era cerută imediat. Mai tîrziu, la 13 octombrie, cînd o demonstraţie organizată la Bucureşti de către Partidul Naţional-Ţărănesc a dus la lupte de stradă cu comuniştii, acesta a denunţat-o ca antisovietică, interzicînd o altă demonstraţie programată pentru 15 octombrie. A dispus pentru acelaşi motiv încetarea apariţiei ziarului Universul, cotidianul prooccidental de mare tiraj. Cu toate că interdicţia privind demonstraţia a fost ridicată şi cu toate că Universului i s-a permis să-şi reia apariţia, cîteva zile mai tîrziu, aceste incidente erau de rău augur pentru forţele politice democratice din România. Dispreţul autorităţilor sovietice faţă de România şi faţă de instituţiile ei a fost demonstrat de către Andrei Vîşinski, adjunctul ministrului de Externe sovietic, al cărui stil diplomatic de-a lungul Şederii sale în Bucureşti, în noiembrie, pentru a supraveghea deplina executare a condiţiilor de armistiţiu, a fost caracterizat de oficialităţile 498
ROMÂNIA, 1866-1947 române drept „negociere prin ultimatum". Reparaţiile au devenit o problemă foarte delicată. Ruşii erau angajaţi în scoaterea din ţară cu toptanul a „capturilor de război", în special echipament industrial, feroviar, vehicule de toate felurile, şi dădeau foarte vag socoteală în legătură cu ceea ce cărau în afară. Metoda de evaluare a reparaţiilor a constituit, de asemenea, obiect de dispută. Guvernul român a insistat ca valoarea acestora să se bazeze pe preţurile mondiale curente, dar autorităţile sovietice au preferat anul 1938 drept an de referinţă pentru a calcula mărimea lor, întrucît suma pe care România era obligată să o plătească ar fi crescut astfel de trei ori. Vîşinski i-a avertizat pe români să accepte poziţia sovietică în termen de două zile, căci, în caz contrar, ar fi refuzat să discute orice alt aspect al armistiţiului.3 Guvernul Sănă-tescu n-a avut altă alegere decît aceea de a accepta. în confruntarea cu Uniunea Sovietică, guvernul român a rămas practic singur. Aliaţii occidentali, într-adevăr, cedaseră iniţiativa Uniunii Sovietice, în privinţa chestiunilor româneşti, drept rezultat al aşa-numitului acord de procentaj al lui Churchill cu Stalin din octombrie. Cu această ocazie, el oferise Uniunii Sovietice o preponderenţă de 90 la sută în România, în schimbul a 90 la sută pentru britanici în Grecia şi 50 la sută-50 la sută în Iugoslavia. Nu a contat că Statele Unite nu au fost parte la această înţelegere sau că Roosevelt a insistat să se păstreze deplina libertate de acţiune în regiune. în cele din urmă, masiva prezenţă a autorităţilor de ocupaţie sovietice a determinat direcţia în care s-a înscris dezvoltarea politică a României. O dovadă izbitoare a preponderenţei sovietice a fost neputinţa Comisiei Aliate de Control. Nici măcar la sfîrşitul lui noiembrie, aceasta nu fusese formal constituită. înaltul Comandament Sovietic pur şi simplu dădea instrucţiuni guvernului român în numele Comisiei. Puterile occidentale au împărţit astfel responsabilitatea pentru consecinţele acestor acte, dar nu au avut nici un rol în formularea instrucţiunilor. Preşedintele sovietic privea Comisia Aliată de Control drept un instrument pentru aplicarea politicii sovietice şi îi trata pe colegii occidentali ca simpli observatori.4 Totuşi, guvernele american şi britanic au preferat să nu facă o problemă din Comisie, atîta vreme cît războiul împotriva Germaniei era în plină desfăşurare. în politica internă românească, septembrie şi octombrie au fost pentru principalele partide politice o perioadă de mobilizare. Toate suferiseră o dislocare a activităţilor lor normale în timpul dictaturilor lui Carol şi TRANZIŢIA 1944-1947 499
3 Ibidem, IV, p. 269: Berry, reprezentantul Statelor Unite în România, către secretarul de stat, 29 noiembrie 1944. 4 Ibidem, IV, pp. 275-277: Berry către secretarul de stat, 4 decembrie 1944. Antonescu, iar acum, după şase ani, îşi concentrau toate eforturile în direcţia refacerii organizaţiilor locale şi naţionale şi a creşterii componenţei numerice. în acest proces, coaliţia care a dus la îndeplinire răsturnarea lui Antonescu la 23 august, Blocul Naţional Democratic, s-a dezintegrat sub presiunea unor ambiţii politice concurente. Din cele patru partide componente ale Blocului, Partidul Comunist era cel mai slab. în timpul războiului, membrii acestuia se reduseseră, probabil, la 1 000, iar majoritatea conducătorilor săi, înainte de lovitura de stat din august, se aflaseră în închisoare. în zilele de crepuscul ale dictaturii lui Antonescu, cîţiva dintre aceştia, printre care merită amintit Gheorghe Gheorghiu-Dej, care fusese închis din 1933 datorită rolului său în greva muncitorilor de la căile ferate, au scăpat din lagăr sau au fost eliberaţi. Acestora li s-au alăturat alţi comunişti români, care trăiseră mulţi ani la Moscova, printre aceştia Ana Pauker, care a sosit la Bucureşti în ariergarda Armatei Roşii. întrucît comuniştii autohtoni şi aşa-nu-miţii „moscoviţi" se străduiau să refacă partidul, aceştia au beneficiat enorm de prezenţa autorităţilor sovietice de ocupaţie şi de sprijinul diplomatic al Moscovei. In-decyrs de o săptămînă de la răsturnarea lui Antonescu, Comitetul Central al Partidului Comunist din România şi-a făcut cunoscută intenţia de a transforma Blocul Naţional Democratic într-o organizaţie de masă şi a adresat muncitorilor chemarea de a constitui propriile lor comitete politice sub egida Blocului. Acesta s-a dovedit folositor comuniştilor ca umbrelă politică, atîta vreme cît propriul lor partid era slab şi dezorganizat. Dar aceştia au făcut cunoscut în mod clar că nu mai considerau Blocul un instrument adecvat pentru atingerea obiectivelor lor. Dar nu spuneau nimic despre schimbarea structurii economice şi sociale a ţării. în schimb, subliniau necesitatea ca toate forţele „democratice" să colaboreze pentru a cîştiga războiul şi pentru „curăţirea" ţării de „rămăşiţele" fascismului.5 Ca o manifestare de solidaritate cu partenerii lor din Bloc, ei s-au alăturat unei demonstraţii antifasciste de masă, la 6 septembrie, în ziua în care se împlineau patru ani de la instalarea regimului antonesciano-legionar. Dar această acţiune s-a dovedit a fi ultima expresie publică importantă a unităţii lor de parteneri în acest bloc. Liderii comunişti au petrecut luna următoare concepînd un nou plan de acţiune şi punînd bazele unui nou front politic, mai potrivit obiectivelor lor decît Blocul. Programul pe care l-au elaborat nu era încă o expresie a unor scopuri exclusiv comuniste, dar era redactat în termeni 5 Mihai Fătu, Alianţe politice ale Partidului Comunist Român, 1944-1947,-Cluj-Napoca, 1979, pp. 121-125. 500
ROMÂNIA, 1866-1947 i jâ suficient de largi pentru a-şi atrage, una peste alta, sprijinul tuturor straturilor societăţii. Principalul său scop a fost acela de a servi drept manifest al noii coaliţii a partidelor şi grupărilor de stînga, angajate să realizeze o schimbare imediată, larg cuprinzătoare, în plan economic şi social. Comuniştii au exercitat o enormă presiune asupra Partidului Social-Democrat, pentru a-1 determina să se alăture coaliţiei, cu scopul de a spori propria lor influenţă asupra mişcării muncitoreşti. Dorinţa lor de a coopera la o asemenea scară largă a reflectat slăbiciunea organizatorică de care partidul făcea în continuare dovadă şi lipsa sprijinului de masă. Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal, care aveau să fie cunoscute de-a lungul acestei perioade ca „partide istorice", au acţionat din greu să-şi revitalizeze organizaţiile lor din Bucureşti şi din provincie. La 31 august, o săptămînă de la răsturnarea lui Antonescu, Maniu a trimis o circulară tuturor organizaţiilor Partidului Naţional-Ţărănesc, schiţînd procedurile de reluare a activităţii. Le-a cerut expres liderilor de la toate nivelele — judeţ, oraş, sat — să redea cadrelor şi organizaţiilor partidului deplină vigoare, cît mai curînd posibil, dar el i-a exclus temporar pe acei membri ai partidului care se alăturaseră fără aprobare Frontului Renaşterii Naţionale sau Partidului Naţiunii create de Carol al II-lea. Şase săptămîni mai tîrziu, la 16 octombrie, Maniu şi Ion Mihalache au anunţat noul program al partidului. In aproape toate privinţele, acesta rămînea credincios vechilor teze economice şi sociale ale ţărăniştilor şi ideii statului ţărănesc elaborate în perioada interbelică. Programul se ocupa pe larg de caracterul aparte al proprietăţii rurale, care, insista acesta, trebuia să aparţină celor care o lucrează.6 Mihalache a reiterat toate aceste principii cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd a declarat că partidul va susţine drepturile de proprietate particulară şi că nu are nici o intenţie să răstoarne structura socială existentă a satului. în toate aceste declaraţii era evident că modelul social şi economic pe care el şi partidul său îl aveau în vedere era proprietatea de mărime mijlocie, pe care ţărăniştii o priviseră în mod tradiţional drept o caracteristică a agriculturilor moderne din Europa Occidentală, şi care sperau să permită dezvoltarea şi prosperarea în România a unei clase mijlocii întreprinzătoare şi cu spirit civic. „Gospodăria familială" a rămas astfel unitatea economică ideală a acestora, pe care o defineau ca o proprietate de maximum 100 ha şi pe care, din punctul lor de vedere, o familie tipică putea, probabil, angajînd mînă de lucru sezonieră, să o cultive în mod profitabil. Pentru a-şi atinge obiectivele, ei aprobau exproprierea a ce
TRANZIŢIA 1944-1947 501 mai rămăsese din marile proprietăţi. Au reafirmat, de asemenea, încrederea lor în cooperative, drept cele mai potrivite forme de organizare economică pentru ţărănime. Chiar şi vechile rezerve ţărăniste în privinţa industrializării continuau să figureze în programul partidului. Acesta sublinia avantajele „industriei ţărăneşti", ca un mijloc de a asigura locuri de muncă populaţiei rurale excedentare, dar spunea puţin despre încurajarea marii industrii, aşa cum propusese Virgil Madgearu în 1940, rezumîndu-se la o pledoarie pentru naţionalizarea acelora încă în funcţie. Astfel, Partidul Naţional-Ţărănesc continua să vadă destinul ţării strîns legat de agricultură, dar nu avea nici o îndoială că cel mai bun mijloc de a restabili sănătatea economică a ţării rezidă în restabilirea cît mai curînd posibil a relaţiilor comerciale şi financiare cu Occidentul. Cît priveşte muncitorii urbani, naţional-ţărăniştii au promis să sprijine dreptul lor de a forma sindicate, pentru a-şi apăra interesele profesionale, dar s-au opus implicării directe a organizaţiilor muncitoreşti în viaţa politică. Aşa cum sublinia Mihalache, sindicatele tindeau spre o „dictatură" în viaţa publică; el afirma fără nici un echivoc că o dictatură a proletariatului, în speciairvenea total în contradicţie cu respectul partidului său pentru democraţie şi pentru libertatea de gîndire şi de expresie. Avîndu-i în mod clar în vedere pe comunişti, el nega ideea că bunăstarea generală ar putea fi asigurată prin abolirea libertăţilor individuale.7 Spre deosebire de naţional-ţărănişti, liberalii se aflau într-o stare de marcată dezorientare în toamna anului 1944. Multe dintre organizaţiile din provincie ale partidului erau lipsite de conducători şi pradă fracţio-nismului. Situaţia din Bucureşti nu era aproape deloc mai bună. Constantin Brătianu, preşedinte al partidului din 1933, era mai puţin energic decît Maniu şi Mihalache în refacerea maşinăriei partidului. Cu toate că a trimis directive organizaţiilor locale ale partidului, cerîndu-le intensificarea activităţii, nu pare să fi avut loc nici un fel de adunare generală a conducătorilor la nivel judeţean în vederea formulării politicii partidului. N-a fost elaborat nici un program cuprinzător, ca acela al Partidului Naţional-Ţărănesc. în schimb, Brătianu şi alţi lideri au dat publicităţii o declaraţie generală potrivit căreia partidul va rămîne credincios principiilor sale tradiţionale şi va apăra drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor. în dezvoltarea economică, liberalii acordau prioritate industrializării, în măsura în care ei înşişi erau preocupaţi de agricultură, recomandau reforma agrară, dar cereau ca ea să fie limitată la acele regiuni unde pămîntul arabil se afla din abundenţă, respingînd expro- 7 Ion Mihalache, Lămurirea programului Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, 1944, pp. 21-24. 502
ROMÂNIA, 1866-1947 Yüklə 1,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|