Prototeoria constă în următorul raţionament: „organismul uman acumulează, pe termen lung, o serie de cerinţe sau solicitări pentru dezvoltare; aceste cerinţe/solicitări sunt amplificate sau diminuate de inputurile mediului înconjurător, care poate fi inhibitor sau eliberator pentru cerinţele acumulate de organism.
Inhibiţia sau dezinhibiţia determină o descărcare bruscă a energiei nervoase stocată în memoria neocortexului; descărcarea este urmată apoi de o lungă perioadă de acumulare energetică de particule ionizate (molecule proteice complexe) în substratul emoţional al memoriei; când impulsurile de bază ale omului sunt frustrate de acţiunea mediului înconjurător, particulele ionizat din substratul afectiv al memoriei se descarcă şi <>141
Nu vom intra în detaliile tehnice ale prototeoriei. Ele speculează, de fapt, concluziile ştiinţifice ale unor cercetări biochimice şi medicale şi este greu să apreciem exact unde se opreşte analiza ştiinţifică a neurologului şi de unde începe fantezia politologului.
Davies este, de altfel, preocupat mai mult de corolarele142prototeoriei sale:
dacă în timpul acumulării/descărcării energetice individul este izolat din punct de vedere social, reacţia sa la schimbare va fi strict individuală (protest verbal sau violent, posibil o crimă convenţională contra persoanei sau proprietăţii);
dacă individul împărtăşeşte cu ceilalţi contextele acumulării/descărcării, acţiunea individuală devine acţiune colectivă, iar protestul individual se transformă într-un act socialrevoluţionar.
Este posibil ca mecanismul biochimic al comportamentelor deviante, în care este inclus şi comportamentul revoluţionar, să fie într-adevăr cel descris de Davies, dar este sigur că nu acest mecanism declanşează actul revoluţionar şi este absurd să explicăm <>”143
Q. Ce prezintă modelul marxist cu aşa numitul efect Tocqueville?
Modelul marxist cu aşa numitul efect Tocqueville prezintă o antinomie: „revoluţiile se produc ca urmare a degradării progresive a condiţiilor unei clase, (după Marx) şi că revoluţiile izbucnesc atunci când se îmbunătăţesc condiţiile de viaţă ale unei clase, (după Tocqueville).”144
Q. În ce constă principiul deprivării relative şi cum se explică acesta?
Principiul deprivării relative a fost descoperit, de Robert K. Merton şi el constă „în perceperea diferenţiată a unei frustrări de către indivizi sau grupuri aflate în situaţii diferite;
Cătălin Zamfir a analizat mai multe exemple sau cazuri de frustrare relativă, prezentînd şi cîteva metode de diminuare sau eliminare a frustrării în organizaţiile sociale.”145
Q. Când prezintă frustarea relativă un grad mai ridicat ?
Frustrarea relativă „este mai mare când inegalităţile sociale sunt mai mici (efectul Tocqueville), dar credem că frustrarea relativă poate explica cel mult doar unele aspecte ale comportamentului social individual sau de grup, nu şi comportamentul de grup, care este mult mai complex şi ireductibil la o reacţie faţă de frustrarea sau deprivarea relativă.
Unii autori au argumentat, pe de altă parte, că revoluţiile nu le fac indivizii sau grupurile sociale mici, ci masele, iar abordarea psihologică a revoluţiilor sociale este legitimă în măsura în care unitatea de analiză este masa.”146
Q. Care sunt consideraţiile finale ce se pot aduce acestei paradigme a deprivării relative?
Limita principală a acestei scheme „nu este dată doar de psihologismul pe care ea a fost construită, ci în primul rând de lipsa de specificitate.
Nimic, din această schemă, nu ne permite să afirmăm că pe măsură ce decalajul dintre satisfacerea aşteptată şi cea reală a nevoilor devine intolerabil sunt şanse mai mari pentru izbucnirea unei revoluţii.
Intolerabilitatea respectivului decalaj poate fi diminuată prin deschiderea unor supape, cum ar fi protestul (individual sau colectiv), diferite forme colective de defulare psihică (inclusiv forme violente), accentuarea diferenţierii sociale şi multiplicitatea criteriilor de comparaţie etc.
Principiul deprivării relative poate explica în primul rând unele comportamente sau mişcări sociale orientate spre contestarea ordinii sociale existente, şi abia în al doilea rând pe cele care presupun schimbarea structurală, revoluţionară, a ordinii sociale.”147
PARADIGMA 38 Anatomiarevoluţiei
Q. Cum este percepută o revoluţie din prisma gândirii lui Crane Brinton?
Inevitabile în viaţa societăţilor, „revoluţiile sunt fenomene sociale patologice, în consecinţă, ca şi evoluţia unei boli, o revoluţie începe cu febră (revoluţionară), continuă cu instalarea crizeişi sfârşeste printr-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de convalescenţă.”148(CRANE BRINTON)
Q. Ce reprezintă anatomia revoluţiei formulată de istoricul Crane Brinton?
Anatomiarevoluţiei reprezintă „un set de uniformităţisociologicedescriptive pe care istoricul american Crane Brinton le-a identificat în analiza a patru mari revoluţii din epoca modernă:
Revoluţia Franceză;
Revoluţia Engleză;
Revoluţia Americană (Războiul de Independenţă);
Revoluţia Socialistă din Octombrie.”149
Q. Cum este interpretată analogia dintre organismul social şi cel biologic?
Analogia dintre organismul social şi cel biologic „face desigur, de la început problematice uniformităţilesociologice ale revoluţiei, deoarece criza, finalitatea şi funcţiile vitale ale celor două tipuri de organisme sau sisteme sunt calitativ diferite.
În măsura în care această analogie este, totuşi, mai mult metaforică, uniformităţilesociologice expuse de Brinton sunt valabile dacă, ele se întemeiază pe un studiu istoric relativ complet şi sistematic al tuturor sau măcar al tipurilor într-adevăr reprezentative de revoluţii sociale.
Istoricul american nu analizează însă decât patru revoluţii sociale, care nu îndeplinesc integral nici măcar condiţia tipicităţii, el avertizându-ne doar că orice tentativă de constituire a unei Sociologii a revoluţiilor va trebui să ia în seamă celelalte tipuri de revoluţii şi că ceea ce face el este doar <<o simplă încercare de a stabili anumite uniformităţi descriptive şi nu de a elabora o sociologie completă a revoluţiilor.>>”150
Relaţie între uniformităţile sociologice şi uniformităţile descriptive
Q. Ce prezintă uniformităţile descriptive?
Uniformităţile descriptive „au o bază istorico-empirică dacă nu suficientă măcar semnificativă, iar pentru unele tipuri de revoluţie chiar reprezentativă.
Sociologii ştiu însă că faptele nu vorbesc singure şi că orice tip de date empirice este relevant pentru ştiinţă în măsura în care cadrul teoretic de referinţă este corect din punct de vedere ştiinţific.”151
Structura unei situaţii revoluţionare, după concepţia lui Lenin
Q. Elementele prin care Lenin defineşte o situaţie revoluţionară sunt:
„Revoluţiile izbucnesc în societăţi caracterizate mai degrabă printr-o relativă prosperitate economică, deci prin înfometarea populaţiei, iar revoluţionarii nu se află într-o stare de mizerie materială şi oprimare sângeroasă, ci mai degrabă sunt doar nişte oameni care resimt constrângerea, paralizia şi chinul unei vieţi nedemne;
Febrarevoluţionară cuprinde, desigur, totdeauna societăţi în care se manifestă conflicte între clasele antagoniste (care acţionează în sens opus), dar, cu excepţia câtorva revolte ale sclavilor, toate revoluţiile au izbucnit în societăţi formate din clase mai degrabă apropiate;
În toate cele patru revoluţii analizate s-a constatat o dezertare a intelectualilor de la misiunea lor de a elabora valorile orientative pentru societate;
Maşinaguvernamentală este ineficientă, în parte fiindcă nu se poate adapta noilor condiţii şi în parte fiindcă este incompatibilă cu noile condiţii, totdeauna mai complexe decât condiţiile mai simple, mai primitive, în care s-a constituit ea;
Clasele conducătoare sau mai degrabă mulţi membri ai acestora îşi pierd încrederea în valorile, tradiţiile şi habitusurile propriilor clase, devin intelectualişti, umanişti şi dispuşi să-şi critice propria clasă; o parte mare a membrilor clasei conducătoare adoptă comportamente imorale, autodistructive etc.”152
PARADIGMA 39.Efectul demultiplicare
Q. Cum defineşte Edward Wilson efectul de multiplicare şi la ce este specific acest efect?
Efectul de multiplicare arată că „<<o schimbare evoluţionară slabă în tipul de comportament al indivizilor poate să genereze un efect social major, datorită răspândirii acestei schimbări în faţetele multiple ale vieţii sociale. Numim acest fenomen efect de multiplicare.>>153
Efectul de multiplicare este specific organizării sociale, adică acelei <şi proprietăţile demosociale154 ale unei populaţii.>>”155
Q. Precizaţi care sunt raţionamentele care determină schimbări ale structurilor sociale?
Mediul înconjurător „influenţează structurile biogenetice pe termen foarte lung, şi dacă luăm în considerare doar această influenţă ar trebui ca structurile sociale să rămână, de asemenea, pe termen foarte lung, neschimbate.
În realitate, aceste structuri se schimbă permanent ca urmare a acumulării experienţeisociale (socializării).
Schimbarea structurilor este, deci, determinată de evoluţia biologică numai indirect şi pe termen foarte lung.
Numai atunci când se produce o mutaţie genetică semnificativă în evoluţia unei specii structurile genetice pot să determine schimbarea structurilor sociale în mod direct.
În rest, structurile sociale se schimbă prin efectul de multiplicare, respectiv prin schimbarea fenotipică a comportamentelor, determinată mai puţin genetic şimai mult de socializare şi de alte forme de învăţare, în aşa fel încât comportamentul se schimbă înaintea structurii.”156
Q. Ce arată fenomenul de contingenţă157?
Fenomenul de contingenţă arată faptul că „diferenţele comportamentale nu sunt rezultatul adaptării la condiţiile particulare prin care diferă mediul unei societăţi de cel al altor societăţi. Dacă se constată că diferenţele comportamentale au o bază genetică, atunci cel puţin o componentă a deviaţiei sociale îşi găseşte explicaţia în mutaţia genetică. Dacă se constată, însă, că aceste diferenţe se datorează experienţelor sociale specifice, deviaţia socială este o formă a schimbării tradiţiei.”158
Q. Ce presupune efectul de multiplicare şi în ce constă importanţă teoretică a efectului de multiplicare?
Efectul de multiplicare presupune că „organizarea socială este un produs derivat din comportamentele individuale şi din proprietăţile demografice ale populaţiei, care au, prin natura lor, doar o legătură mai mult sau mai puţin îndepărtată cu fondul genetic al populaţiei, ceea ce face ca abordarea structuralistă să fie eficientă doar atunci când legătura dintre societate şi constituţia genetică a indivizilor este extrem de îndepărtată;
importanţa teoretică a efectului de multiplicare constă în avertismentul pe care-1 lansează celor pentru care analiza structurală este o metodă suficientă a sociologiei şi cunoaşterii schimbării sociale;
în al doilea rând, efectul de multiplicare ne atrage atenţia asupra aşa-ziselor ,cazuriizolate, pe care cercetătorul grăbit le trece în categoria cazurilornesemnificative, uitând că adesea acestea pot genera schimbări surprinzător de rapide în structura socială, în cercetările sociale, efectul de multiplicare este destul de frecvent, chiar dacă sociologii nu sunt, încă, dispuşi să-i acorde importanţa cuvenită.”159
Q. Care sunt cele mai importante schimbări evoluţionarecare acţionează ca factori ai schimbării structurilor sociale?
Cele mai importante schimbări evoluţionare care acţionează ca factori ai schimbării structurilor sociale sunt „schimbările comportamentelor indivizilor. Deşi acestea par nesemnificative în raport cu structurile în care sunt înglobate, în măsura în care au o anumită semnificaţie pentru structuri, îşi multiplică efectul, producând schimbarea structurilor însele.”160
Q. Cum este evidenţiată importanţa practică a efectului de multiplicare şi a schimbării sociale, şi care sunt considerentele cu privire la schimbarea socială?
Importanţa practică a efectului de multiplicare şi a schimbării sociale „este evidenţiată prin înţelepciunea populară, care ne avertizează că buturuga mică răstoarnă carul mare.
În general, se consideră că schimbarea socială poate fi mai eficient şi mai rapid provocată dacă se începe cu schimbarea structurilor sociale.
În realitate, caracteristicile de inerţie ale acestora fac ca schimbarea lor să fie adesea aparentă sau să nu afecteze practic patern-urile comportamentale individuale.
Or, în măsura în care acestea din urmă nu se schimbă, orice schimbare a structurii rămâne relativ ineficace.”161
Q. Ce fel de strategie trebuie să utilizeze schimbările sociale?
Schimbările sociale programate „trebuie să folosească o dublă strategie: structurală şi evoluţionară.
Chiar dacă strategia evoluţionară este, aparent, puţin spectaculară şi nu oferă garanţia că schimbarea se va produce atât de rapid pe cât voim, ea nu trebuie neglijată, cel puţin în măsura în care ştim că societatea (şi organizarea ei) nu se pot face prin decrete, cum scrie sociologul francez M. Crozier.”162
Q. Care sunt determinantele care fac legătura între comportamentele individuale şi structurile sociale?
Efectul de multiplicare „are o acţiune limitată de însăşi propoziţia că organizarea socială (structura) este derivată din comportamentele individuale.
Există comportamente individuale care sunt elemente derivate din structura socială, iar utilizarea în practica socială, economică şi politică a efectului de multiplicare va fi eficientă atunci când este vorba de comportamente individuale mai puţin receptive la presiunile structurilor sociale.
Există, de altfel, o literatură sociologică bogată privind potenţialul inovator al categoriilor sociale marginale, iar studiile de culturologie163 au arătat că inovaţia culturală îşi are adesea sursa în poziţiile incerte ale structurii sociale (de pildă, bilingvismul), în care căutarea alternativelor devine un mod de a fi şi de a supravieţui într-o societate integrată.”164
PARADIGMA 40. Decalajul cultural
Q. Cum defineşte William Ogburn decalajul cultural?
„Dacă o parte a culturii se schimbă datorită unei descoperiri sau invenţii şi, prin aceasta, generează schimbări într-o altă parte a culturii, dependentă de ea, aceste schimbări se produc frecvent cu o anumită întârziere. Cât de mare este această întârziere sau acest decalaj depinde de natura materialului cultural supus schimbării, dar decalajul poate persista un număr considerabil de ani, şi în tot acest timp putem spune că există o proastă adaptare a culturii. Este, deci, dezirabil să reducem perioada de maladaptare, să facem ajustările culturale cât de repede posibil.”165
Premise ale ipotezei decalajului cultural
Q. Care sunt premisele ipotezei decalajului cultural?
„Cultura modernă este compusă dintr-un ansamblu de valori materiale (case, maşini, fabrici, materii prime, produse manufacturate) şi nonmateriale;
finalitatea culturii moderne, ca de altfel a oricărei culturi umane, constă în adaptarea omului la condiţiile sale materiale de viaţă;
această adaptare se realizează prin intermediul culturii materiale a societăţii;
cum cultura materială este legată direct de condiţiile materiale ale vieţii, ea se schimbă relativ sincronic cu acestea din urmă;
schimbarea culturii materiale determină schimbarea metodelor de întrebuinţare a obiectelor materiale ale culturii, iar aceste metode sunt cristalizate în obiceiuri, credinţe, legi, tehnici, concepţii filozofice, forme de guvernare etc.;
schimbarea culturiiadaptative poate să aibă loc ca urmare a schimbării culturii materiale, iar în acest caz culturaadaptativă se schimbă cu o anumită întârziere faţă de cea materială;
de regulă, condiţiile materiale se schimbă înainte ca să se potrivească cultura adaptativă noilor condiţii materiale.”166
Adaptarea – cultura adaptativă
Q. Ce presupune adaptarea – non-adaptarea?
Adaptarea „este totdeauna o noţiune relativă, ceea ce recunoaşte şi Ogburn, dar şi că formele materiale şi cele adaptative sunt, deseori, coemergente, ceea ce sociologul american nu ia în considerare.
În sfârşit, non-adaptarea la noile condiţii materiale nu poate fi interpretată ca o fatalitate, mai ales atunci când condiţiile materiale sunt ele însele în prefacere.
De aceea, este iluzoriu să credem într-o adaptare perfectă, aplicată prin planificare, predicţie (previziune) şi control.
Fenomenele socioculturale sunt, prin natura lor, slab definite şi adaptarea socială, este totdeauna creatoare. Este, deci, posibil să ne adaptăm fără să schimbăm practic elementele culturii adaptative, dacă vom găsi valenţe noi acestor elemente. Tot aşa cum adaptarea prin schimbarea culturii adaptative poate genera, în realitate, o nouă formă de maladaptare sau chiar inadaptare.”167
Q. Care este poziţia lui Pitirim Al. Sorokin referitor la acest decalaj cultural?
Din datele enumerate de Sorokin, reiese că „schimbarea culturii materiale nu este mai rapidă decât aceea a culturii nonmateriale, că aceasta din urmă se schimbă adesea înaintea culturii materiale şi că, la rigoare, se poate vorbi la fel de bine de un decalaj tehnologic ca şi de unul cultural;
în general, arată Sorokin, orice obiect cultural, are atât un aspect material, cât şi unul nonmaterial, iar schimbările socioculturale sunt incomensurabile din punct de vedere calitativ şi reductibile la un denominator cantitativ comun.”168
Q. Cum poate fi acceptată ipoteza decalajului cultural?
Poate fi acceptată în măsura în care ea „sesizează un aspect real al vieţii sociale: coprezenţa ritmurilor sincronice şi asincronice ale evoluţiei sociale, de fapt, această ipoteză poate fi privită ca o consecinţă a principiului decalajului de potenţial.
LesterF. Ward distinge, mai întâi, între energia socială potenţială şi cea cinetică. După cum ştim, în fizică energia potenţială este generată de poziţiile diferite ale părţilor într-un sistem, pe când energia cinetică este dată de semiprodusul masei şi pătratului vitezei unui corp.
Or, esenţială pentru energia potenţială a unui corp social, arată Ward, este diferenţa de potenţial dintre componentele acestui corp. Dacă diferenţa este prea mare, părţile nu vor interacţiona, iar energia, potenţială a corpului va fi nulă; dacă este prea mică, interacţiunea lor va genera mai degrabă mişcări repetitive, imitaţie socială.169
Q. Care este perspectiva sociologului american Lester F. Ward referitor la principiul diferenţei de potenţial şi la optimalitatea acesteia?
Diferenţa optimă de potenţial este, în concepţia lui Ward, „aceea care produce schimbarea corpului social, iar principiul diferenţei de potenţial este considerat de sociologul american principiu fundamental al dinamicii sociale, aşa cum este principiul sinergiei170pentru statistica socială;
optimalitatea diferenţei de potenţial poate fi stabilită ca măsură a evitării revoluţiei sociale, reducând sociologia dinamică — scrie P. Trişcă — la <<un empirism politic: evitarea revoluţiei sociale prin programarea ştiinţifică a diferenţei optime de potenţial.>>”171