Părintele Dan Bădulescu

Legenda fecioriei

A fost odată un împărat, Împăratul Răsăritului, foarte bogat şi foarte puternic. Nimeni nu îndrăznea să pornească război împotriva lui, pentru că armata sa era numeroasă şi ostaşii săi erau foarte viteji. De multă vreme Împăratul Apusului avea de gând să îi ocupe tronul, dar nu găsea nici o cale să îşi îndeplinească dorinţa. Aşa că a promis mari demnităţi celui care avea să îi spună cum poate să îl învingă pe Împăratul Răsăritului. Mulţi oameni au venit cu tot felul de idei, dar niciuna nu era destul de bună. Plictisit să stea de vorbă cu oameni lacomi dar grei de cap, împăratul a hotărât să i se taie capul celui care îi va mai spune vreo idee nefolositoare. Şi, nu după multă vreme, două-trei capete au zburat. De atunci au încetat să se mai ofere sfetnici pentru înfrângerea Împăratului Răsăritului. Până când la poarta Împăratului Apusului a ajuns un vrăjitor bătrân, cocoşat, cu faţa hidoasă.

- Măria ta, am eu un leac pentru împlinirea dorinţei tale.

- Să îl aud, spuse împăratul.

- Trebuie să îi slăbim armata.

- Nu e o idee nouă…

- Dar eu ştiu cum o vom face.

Şi vrăjitorul l-a sfătuit să trimită nişte negustori în ţara Împăratului Răsăritului, care să vândă nişte vin fermecat.

- Cine va bea din el va avea pofte trupeşti foarte mari, care nu îl vor părăsi decât după ce se va împreuna cu mai multe femei. Vom distruge bărbaţii, făcându-i să alerge după femei. Familiile lor vor fi distruse.

- Dar femeile vor încerca să îşi convingă bărbaţii să nu bea din acest vin.

- Mai întâi vom trimite câţiva filosofi care vor învăţa poporul că nu e nimic rău ca bărbatul să trăiască cu mai multe femei. Şi ideea asta îi va cuceri pe bărbaţi mai repede decât i-ar fi cucerit orice armată. Pe tineri îi vom convinge că fecioria nu foloseşte la nimic. Chiar şi fetelor o să le placă ideea asta.

- Dar până să ajungă vinul să facă prăpăd în popor, Împăratul Răsăritului şi sfetnicii lui îi vor goni pe negustorii noştri. Nu le va fi greu să îşi dea seama că această băutură poate distruge un popor întreg.

- Asta aşa e. Dacă o dăm mai întâi oamenilor simpli, Împăratul Răsăritului îşi va da seama că e o otravă. Dar, dacă îl ameţim mai întâi pe împărat, dacă îi ameţim pe cei de la curte, nu vom avea necazuri. Iar poporul se va lua după ei. Atâta doar, că ne trebuie filosofi vicleni, ca să îi convingă pe cei de la curte că plăcerea trupească e singurul lucru de preţ în viaţă. Să îi convingă că familia şi păstrarea fecioriei până la nuntă trebuie să devină amintiri.

- Aşa să fie. Cât va dura ca să cucerim împărăţia duşmană?

- Mult, Măria Ta, zece ani. Peste zece ani îi vom ataca şi nu vor mai fi în stare să se apere. Vor fi cârpe, nu ostaşi. E mult timp, e adevărat. Dar ştiu că tot de zece ani aştepţi să afli o cale de a o cuceri şi până acum nu te-a ajutat nimeni.

- Dacă peste zece ani nu îi cucerim, capul tău va fi tăiat de călău. Dacă îi cucerim, vei fi primul meu sfetnic.

- Aşa să fie. Mă duc să pregătesc vinul.

După un an de zile, negustorii Împăratului Apusului reuşiseră să îşi găsească muşterii la curtea Împăratului Răsăritului. Împăratul însuşi zisese la un ospăţ că vinul acestora e cel mai bun vin pe care îl băuse vreodată. Cu toate acestea, el îşi dăduse seama că această băutură putea aduce mari tulburări în împărăţia sa. Şi ceruse ca vinul fermecat să se vândă la un preţ foarte mare, ca oamenii din popor să nu îl poată cumpăra. Mai ceruse chiar pedepsirea oamenilor simpli care vor bea licoarea fermecată.

- Îţi dai seama că ne întârzie planurile?, îl întrebă Împăratul Apusului pe vrăjitor.

- Nu e nimic grav, Măria ta. Mai întâi or să slăbească conducătorii, aşa că poate nu va mai fi nevoie de război. Dar eu cred că oamenii simpli vor găsi o cale să facă rost de vin de-al nostru. Şi vei vedea că până la urmă Împăratul Răsăritului îşi va pierde minţile şi îi va lăsa pe oameni să bea ce le pregătim noi. Nu trebuie să ne neliniştim. Vei vedea că, deşi fiul împăratului nu s-a lăsat convins încă să guste din ea, pentru că împărăteasa i-a dat o educaţie aleasă, până la urmă va bea şi el. Şi dacă bea fiul împăratului, nici un tânăr şi nici o tânără nu va mai sta departe de vinul nostru. Şi dacă îi câştigăm pe tineri, cine se va mai lupta cu noi peste ani de zile? Bătrânii? N-au nici o şansă. O armată din bătrâni şi bolnavi nu poate porni la luptă.

- Da, oricum am auzit că dregătorii bătrâni sunt singurii care consideră băutura noastră o primejdie pentru împărăţia lor. Nu-i nimic, vor muri de bătrâneţe, unul câte unul.

Încetul cu încetul, dezmăţul prindea în ghearele sale din ce în ce mai mulţi dregători, pe soţiile lor şi pe tinerii care se apropiau de vârsta la care ar fi trebuit să îşi întemeieze o familie. Sub privirile îngăduitoare ale părinţilor lor, fetele tinere o luau pe calea desfrâului. Împăratul Apusului îşi freca mâinile de bucurie. Aproape jumătate din dregători cumpărau licoarea în cantităţi tot mai mari. Victoria pe care o prevăzuse vrăjitorul părea a fi din ce în ce mai aproape. Dar, când Împăratul Apusului era convins că nimic nu îi va putea sta împotrivă…

Fiul Împăratului Răsăritului a anunţat că vrea să îşi aleagă mireasă. Ca de fiecare dată, sfetnicii care aveau fete de măritat aşteptaseră cu sufletul la gură acest moment. Fiecare îşi dorea să se înrudească cu împăratul. În fiecare generaţie solii anunţau cu surle şi trâmbiţe că se caută „cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fată” pentru fiul împăratului. Acesta avea o zi întreagă timp să îşi aleagă fata căreia să îi dăruiască inima. În ţinuturile lor era obiceiul ca, de îndată ce împărăteasa aducea pe lume un fiu, dregătorii şi soţiile lor să se grăbească să mai facă copii, până ce aveau o fată care ar fi putut deveni viitoarea împărăteasă. Numai dregătorii foarte bătrâni erau lipsiţi de această ocazie. Ceilalţi erau mândri că fiicele lor aveau şansa de a fi luate în căsătorie de prinţ.

De data aceasta mesajul solilor trimişi să vestească alegerea miresei era puţin schimbat: „Tânărul prinţ caută cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fecioară, pentru a o lua de soţie…” Pe vremea când împăratul fusese tânăr toate fetele nemăritate erau fecioare, acum însă lucrurile se schimbaseră. Vestea aceasta a adus tristeţe în multe familii de dregători, în care vinul fermecat era stăpân. Fetele care, convinse că fecioria nu mai are nici o valoare, trăiseră în desfrâu plângeau cu disperare. Tânărul prinţ era atât de frumos…

A venit şi ospăţul din ziua alegerii tinerei mirese. De obicei, prinţii aveau de ales dintr-un număr mare de fete. Dar, de data aceasta, numai câteva fete veniseră îmbrăcate în alb… Celelalte îşi pierduseră fecioria, cu sau fără voia părinţilor lor. Dar nici ele nu renunţaseră la gândul de a cuceri inima prinţului. Sperau că prinţul se va răzgândi, că nu va fi mulţumit de frumuseţea fecioarelor şi că va mai organiza încă un ospăţ… Aşteptau cu inima strânsă ca prinţul să se răzgândească şi să le dea tuturor fetelor şansa de a fi alese. Dar aşteptarea lor a fost zadarnică. Din cele zece fecioare, una era foarte frumoasă şi foarte înţeleaptă. Prinţul nu a şovăit şi i-a cerut mâna.

Aşa cum era de aşteptat, în familiile dregătorilor făcuţi de ruşine au fost numai lacrimi, tristeţe şi jale. Unele fete regretau că au urmat pilda părinţilor lor şi au trăit în dezmăţ. Altele, care avuseseră o creştere bună, regretau amarnic că nu şi-au ascultat părinţii. Dar era prea târziu. Fiecare dintre ele îşi dorise să fie admirată de prinţ, chiar şi numai pentru câteva clipe. Acestea ar fi trebuit să fie momente foarte importante pentru viaţa unei fete de dregător. Chiar dacă alta ar fi fost aleasa… Însă de data aceasta cele mai multe fete fuseseră lipsite de o asemenea cinste. Şi ruşinea le apăsa sufletele.

A venit şi nunta împăratului. Mirii străluceau de frumuseţe. Înainte de începerea ospăţului, spre surprinderea tuturor, bătrânul împărat a spus:

- Am văzut câte lacrimi a adus vinul desfrâului în împărăţia noastră. Din cauza asta s-au împuţinat fecioarele de la curte. Îmi dau seama că nu am făcut bine că i-am primit pe neguţătorii aceia la noi. Îmi dau seama că am greşit. Dar tot acum îmi dau seama ce fiu de încredere am. De aceea, îl voi lăsa pe el să conducă. De azi, mă retrag de la conducerea împărăţiei. Am un urmaş mult mai vrednic de o asemenea cinste. Ultima mea poruncă este aceasta: falşii filosofi, învăţătorii desfrâului şi toţi negustorii vinului fermecat să fie goniţi de aici şi toată băutura lor să fie aruncată. Cum a distrus fecioarele de la curte, vinul putea distruge un popor întreg.

Hotărârea împăratului i-a luat prin surprindere pe toţi. Nici măcar tânărul prinţ nu se aştepta la aşa ceva. Dar cuvântul împăratului era lege pentru toţi. Prinţul i-a luat locul şi negustorii vicleni au fost izgoniţi din împărăţie. Iar vechile rânduieli şi-au reintrat în matca lor, spre disperarea Împăratului Apusului. Şi a vrăjitorului care nu a mai apucat să ajungă mare sfetnic…


Anexe: