Cancerul de colon - deceniul de vârstă cel mai frecvent afectat de cancerul de colon este 60-69 ani; în general incidenţa bolii creşte odată cu înaintarea în vârstă. O atenţie deosebită se acordă prezenţei afecţiunii la tineri. Incidenţa neoplasmului de intestin gros la persoanele sub 40 ani variază între 2% şi 4%. Majoritatea acestor pacienţi au vârste cuprinse între 20 şi 40 ani, cazuri sporadice fiind depistate şi sub 20 ani. În raport cu sexul distribuţia este aproximativ egală, cu uşoară predominenţă pentru sexul feminin.
Etiologie - nu se cunoaşte încă procesul care stă la baza apariţiei cancerului în intestinul gros. Cu toate acestea, în ultimul timp au fost făcute numeroase studii pentru o mai bună înţelegere a acestui mecanism, în special odată cu apariţia tehnicilor de biologie moleculară. Deşi sunt bine definite sindroamele genetice, factorii de mediu par a fi mai importanţi. Dovada cea mai evidentă care vine în sprijinul afirmaţiei anterioare este incidenţa crescută a cancerului colorectal în societăţile „sofisticate". Nu poate fi vorba de diferenţe genetice atunci când creşte riscul de a face cancer prin migrarea dintr-o zonă cu incidenţă mică într-una cu frecvenţă crescută. S-a demonstrat că unele componente din regimul alimentar se corelează cu variaţiile geografice ale bolii, din acest motiv s-a acordat importanţă factorilor care ar putea fi responsabili de aceste diferenţe. Un aport bogat în fibre reduce timpul de tranzit intestinal în consecinţă şi expunerea mucoasei intestinale la carcinogenii intestinali, dieta bogată în grăsimi animale constituie un factor de risc major. Incriminarea grăsimilor ca un factor posibil etiologic derivă din conceptul că regimurile occidentale favorizează dezvoltarea unei flore bacteriene ale cărei microorganisme pot degrada sărurile biliare la carcinogeni. Se ştie că anumite bacterii, în special Clostridium Paraputri-ficum, pot dehidrogena nucleul steroid, un efect care ar fi important în dezvoltarea compuşilor cu structuri similare carcinogenilor cunoscuţi (4). Lipsa vegetalelor, în special a celor din familia cruciferelor (varza), consumul exagerat de hidrocarburi şi alcool, deşi incriminate nu s-a putut demonstra a fi carcinogen, dieta săracă în K+ favorizează transformarea malignă a polipilor, factorii genetici, alături de factorii de mediu, au rol în apariţia cancerului colorectal. Bolnavii cu polipoză adenomatoasă familială au predispoziţie ereditară de a dezvolta cancer de colon, datorită tulburărilor genetice (cromozom S).
Simptomatologia clinică a cancerului de colon depinde de mai mulţi factori: de localizarea, mărimea şi aspectul macroscopic al tumorii sau dacă bolnavul se prezintă de urgenţă (perforaţie, stenoză, hemoragie) sau electiv. Hemoragia este rară, redusă cantitativ, nesesizată de bolnav, duce la instalarea anemiei. Sângerările pot fi şi abundente, manifestându-se sub formă de melenă (colon drept şi transvers) sau rectoragii cu sânge proaspăt (sigma, joncţiune rectosigmoidiană), ce sperie bolnavul şi-l fac să se prezinte la medic, alternanţa constipaţiei cu diareea este consecinţa evacuării intermitente a materiilor fecale acumulate deasupra obstacolului tumoral; eliminarea de mucus este un simptom obişnuit, poate fi separat sau amestecat cu scaunul. Durerea în fazele incipiente este vagă şi puţin precisă ca localizare, se percepe central sau în abdomenul inferior sau profund în unul dintre cadranele abdominale; devine intermitentă şi sub formă de crampe în stările subocluziv - ocluzive. Frecvent, bolnavii cu dureri abdominale colicative au greţuri şi balonări. Durerea constantă este semn al extensiei locale şi fixării tumorii la organele învecinate.
Cancerul de colon drept: colonul drept are un lumen larg, perete subţire, uşor distensibil, iar conţinutul este fluid. Tumorile localizate aici sunt voluminoase, vegetante, de consistenţă moale, uneori friabile şi cu zone necrotico-ulcerate, rareori determină modificări ale tranzitului intestinal. Tabloul clinic este dominat de anemia secundară hemoragiilor oculte, tradusă prin astenie fizică, scăderea capacităţii de efort, dispnee, inapetenţă. O anemie aparent neexplicabilă la un bolnav trecut de 40 de ani, trebuie considerată ca având o posibilă etiologie neoplazică la nivelul tubului digestiv.
Cancerul de colon transvers - interesează ansa transversului, exclusiv unghiurile. Macroscopic se prezintă cel mai des ca o tumoare voluminoasă, ulcero-vegetantă, uşor palpabilă. Clinic, frecvent prezintă o simptomatologie de împrumut datorită raporturilor intime cu stomacul, pancreasul şi colecistul. Tulburările dispeptice pot fi considerate ca o expresie a unei gastroduodenite, dischinezii biliare sau colite, până în momentul în care apar complicaţiile evolutive ale tumorii. Acestea pot fi de tip ocluziv, hemoragie (hemoragii oculte şi persistente) şi infecţios. Pot apare fistule gastrocolonice sau jejuno-colonice, manifestate prin diaree, vărsături fecaloide cu alterarea gravă a stării generale. Irigografia confirmă diagnosticul (4).
Cancerul de colon stâng - localizat pe segmentul cuprins între 1/3 stângă a colonului transvers şi joncţiunea rectosigmoidiană. Este localizarea cea mai frecventă a cancerului de colon, 75% având sediul pe sigmoid. Tumorile localizate pe acest segment sunt de obicei mici de volum, infiltrative, circumferenţiale şi stenozante, motive pentru care manifestările clinice sunt dominate de tulburări ale tranzitului intestinal. Constipaţia cu evoluţie de scurtă durată, progresivă, poate fi întreruptă de debacluri diareice prin evacuarea intermitentă a fecalelor acumulate deasupra obstacolului. Alteori constipaţia alternează cu scaunele diareice sau este înlocuită cu o falsă diaree prelungită, prin eliminarea frecventă şi în cantităţi mici a fecalelor lichide acumulate amonte de tumoare. Materiile fecale pot conţine striuri sangvine sau mucus. În localizările joase ale leziunii neoplazice apar modificări de formă ale bolului fecal, cu aspect de scaune în formă de creion. Sângerarea abundentă sub formă de rectoragii sau sânge amestecat cu scaun constituie o excepţie. În evoluţie, cancerul de descendent şi sigma se complică cel mai adesea cu stenoza dezvoltând sindroame subocluzive sau ocluzive: dureri colicative (nu de intensitatea colicilor din ocluziile intestinului subţire), distensia colonului în amonte de tumoare, inapetenţă, greţuri, vărsături tardive, oprirea tranzitului intestinal. Reacţia inflamatorie peritumorală este mai rară decât pe dreapta, poate duce la apariţia abcesului paraneoplazic, manifestându-se clinic prin apariţia sau accentuarea durerii şi prezenţa semnelor locale şi generale ale infecţiei. Datorită situaţiei profunde a colonului descendent, tumoarea este rareori palpabilă, iar când este localizată pe bucla sigmoidiană poate fi căzută în fundul de sac Douglas şi percepută printr-un tuşeu rectal sau vaginal; în aceste situaţii se pretează la confuzia cu o tumoare genitală (4).
Examenul clinic general - în perioada asimptomatică, precum şi un anumit timp după debutul manifestărilor clinice, starea generală şi aspectul bolnavului rămân nemodificate. Odată cu evoluţia tumorii apar semne generale şi locale. Bolnavul este apatic, astenic, cu paliditate specifică; în formele avansate devine caşectic (sugerează prezenţa metastazelor), cu carcinomatoză peritoneală şi ascită. Prezenţa icterului ne atrage atenţia asupra metastazelor hepatice.
Examenul local:
-
la inspecţie abdomenul este nemodificat în stadiile incipiente, ca să devină, în stadiile tardive, de aspect globulos, destins datorită ascitei carcinomatoase sau ocluziei;
-
la palpare tumoarea primară este accesibilă examenului clinic în localizările pe cec, colon ascendent, transvers şi sigma. Localizarea tumorii depinde de topografia ei: astfel leziunile cecale şi de ascendent le palpăm în flancul drept abdominal, cele de transvers în epigastru sau periombilical, iar cele de buclă sigmoidiană în hipogastru sau plonjate în pelvis (TR şi TV), de obicei profund situată, mobilă sau fixă. Fixitatea tumorii sugerează extensia la structurile învecinate. Când se complică cu un proces inflamator perilezional (sclerolipo-matoza hipertrofică, flegmoanele peritumorale) volumul clinic aparent al tumorii depăşeşte pe cel real, devine dureroasăşi dă impresia invaziei în ţesuturile şi viscerele învecinate, deci a unei leziuni depăşite chirurgical. În faza diseminărilor la distanţă (metastaze hepatice, epiploită carcinomatoasă) la examenul abdomenului percepem multiple mase tumorale de dimensiuni variate, semne de ascită şi hepatomegalie cu suprafaţa neregulată, de consistenţă dură. TR şi TV pot decela infiltraţia carcinomatoasă a fundului de sac Douglas (4).
-
la percuţie: matitate deplasabilă (ascită), creşterea matităţii prehepatice (metastaze), zone de matitate extinsă (tumori voluminoase), hipertimpanism (ocluzie);
-
la auscultaţie: mişcări peristaltice normale sau accentuate (clipocit intestinal - ocluzie).
Examinări paraclinice - anemie hipocromă microcitară de tip feripriv, hipoproteinemie, leucocitoză, când reacţia inflamatorie peritumorală evoluează spre supuraţie, VSH crescut, fosfataza alcalină (4). Dozarea anti-genului carcino-embrionar nu a îndreptăţit speranţele apărute odată cu descoperirea lui. Nu are specificitate de boală şi nici de organ. O valoare normală nu exclude diagnosticul de cancer intestinal, iar valori moderat crescute pot fi găsite într-un număr mare de afecţiuni benigne sau maligne. Determinarea sângerărilor oculte în materiile fecale nu poate fi considerată ca un mijloc de diagnostic deoarece reacţia negativă nu exclude cancerul, iar cea pozitivă poate fi influenţată de numeroşi factori de eroare (majoritatea tumorilor dar şi alte leziuni pot prezenta sângerări oculte). Cei cu rezultat pozitiv vor efectua examinările clinice şi paraclinice necesare confirmării sau infirmării cancerului.
Tratamentul cancerului de colon este complex, chirurgical şi adjuvant. Cel chirurgical rămâne tratamentul de bază, depinde de stadiul evolutiv al tumorii, de complicaţiile existente şi de starea generală a bolnavului, toţi pacienţii trebuie să beneficieze de tratamentul chirurgical.
Parametri clinici şi patologici ce trebuie evaluaţi preoperator în vederea stadializării cancerului colonie:
-
Rezultatul biopsiei:
-
biopsia poate pune diagnosticul de adenocarcinom sau nu;
-
clasificarea gradului de diferenţiere tumorală: „slab diferenţiată" sau „altul".
-
Detectarea metastazelor hepatice:
-
explorarea imagistică a abdomenului şi ficatului la toţi bolnavii cu cancer de intestin gros;
-
explorarea iniţială este ultrasonografia. Dacă este clar pozitivă sau negativă nu mai sunt necesare alte explorări. Dacă este echivocă se recomandă CT sau RMN.
-
după explorarea ficatului se poate face urmatoarea clasificare:
-
metastaze hepatice prezente;
-
examinare cu rezultat echivoc;
-
metastaze hepatice absente.
-
determinarea antigenului carcinoembrionar: un nivel foarte ridicat
sugerează metastaze hepatice chiar dacă examinările imagistice sunt negative.
-
Evaluarea metastazelor hepatice:
-
numărul metastazelor hepatice: „solitare" sau „multiple". Dacă sunt solitare trebuie precizată localizarea în lobul drept sau stâng. Metastazele multiple trebuie consemnat dacă sunt unilobulare sau bilobulare;
-
radiologul cuantifică în procentaje cât din ficat este invadat de tumoare, folosind datele ecografice, CT sau RMN.
Pregătirea preoperatorie - metoda cu Fortrans - soluţia nu se absoarbe în intestin, nu atrage apa şi electroliţii în lumenul intestinal, nu produce edem în peretele colonului sau mezourilor, nedegradabil şi nemetabolizabil de flora intestinală, asigură o pregătire comodă şi rapidă. Trei-patru pungi de Fortrans se dizolvă în 3-4 litri de apă şi se ingeră în după amiaza ce precede operaţia. Eliminarea de scaun sub formă de lichid clar indică o pregătire eficace. Profilaxia antimicrobiană - se făcea concomitent cu pregătirea mecanică prin administrarea de antibiotice (neomicină, eritromicină, Metronidazol etc.) per oral cu scopul reducerii numărului şi virulenţei germenilor. Profilaxia anticoagulantă vizează: scăderea activităţii protrombinei (antagonişti de vit. K: warfarina, derivaţi de phenindione), suprimarea funcţiei plachetare (Dextran, aspirină, mephinpyrazone) şi doze mici de heparină sau alte anticoagulante (Clexan, Clivarin etc) (4).
Tratamentul chirurgical al cancerului de colon:
Operaţiile curative (cu intenţie de radicalitate) sunt executate în raport cu topografia vaselor sangvine şi limfatice şi constau în exereza tumorii cu un segment de intestin, împreună cu teritoriile limfatice de drenaj. Pot fi clasificate astfel:
-
grupul A: tumoarea este limitată la peretele intestinal, fără metastaze limfatice;
-
grupul B: tumoarea depăşeşte peretele intestinal (musculara proprie), fără metastaze limfatice;
-
grupul C: prezenţa metastazelor limfatice;
Operaţiile paliative sunt acelea în care tumoarea, metastazele sau ţesutul tumoral rămân pe loc în urma procedeului chirurgical folosit. Aceste tipuri de intervenţii chirurgicale pot fi împărţite în două grupe după cum urmează:
-
operaţii paliative datorită prezenţei metastazelor la distanţă (în prezent se poate opera tumora, precum şi 1-2 metastaze în acelaşi timp operator);
-
operaţii paliative datorită prezenţei tumorii primitive inoperabile sau a ţesutului tumoral local rezidual postoperator.
Obiectivul operaţiilor paliative este îmbunătăţirea confortului pacienţilor, prevenirea unor complicaţii acute şi ameliorarea prognosticului.
Operaţii radicale - hemicolectomia dreaptă se recomandă când tumoarea este localizată pe cec, ascendent, flexura hepatică dreaptă şi 1/3 proximală a transversului. Aceasta presupune îndepărtarea ultimilor 10 cm din ileonul terminal, cecul, ascendentul şi 1/3 proximală a colonului transvers după ligatura şi secţionarea arterei ileocecolice, arterei colice drepte şi a ramurei drepte a colicii medii (hemicolectomia dreaptă standard sau clasică), realizându-se în acest fel şi extirparea ganglionilor epicolici, para-colici şi intermediari, dar nu şi a celor centrali situaţi la originea arterei mezenterice superioare. De aceea, pentru a fi cu adevărat radicali este necesară ligatura şi secţionarea arterei colice medii cât mai aproape de emergenţa din artera mezenterică superioară lărgind astfel aria limfadenectomiei. Ca rezultat al acestei manevre creşte lungimea colonului transvers rezecat până la limita dintre 1/3 medie şi cea distală(hemicolectomie dreaptă lărgită) (4).
Hemicolectomia stângă lărgită pentru a avea siguranţa unei rezecţii în limite de siguranţă oncologică, se ligaturează artera mezenterică inferioară la origine; vena mezenterică inferioară sub margineainferioară a pancreasului; rezecţie colică de deasupra flexurii splenice până la rect după care se realizează o anastomoză între colonul transvers proximal şi rect. În cancerele sigmoidiene cu evoluţie fără adeno-patii, la vârstnici, taraţi sau obezi se ligaturează numai ramurile sigmoidiene ale mezentericei superioare, urmată de o rezecţie segmentară sigmoidiană cu realizarea unei anastomoze între colonul descendent şi rectul superior; Operaţiile paliative se adresează unor tumori inoperabile, prin extensie loco-regională sau diseminare la distanţă, complicate cu hemoragie, stenoză sau perforaţie. Rezolvarea obstrucţiei dată de un cancer de colon inoperabil se realizează prin derivaţii interne sau externe (colostomii). În toate localizările în care dedesubtul tumorii inextirpabile şi stenozante există un segment colonie disponibil pentru anastomoză se preferă un procedeu de derivaţie internă: în cancerele de colon drept se realizează o ileotrans-verso-anastomoză, iar în cancerele de colon descendent ileosigmoido- sau transverso-sigmoido-anastomoză.
Locul chirurgiei laparoscopice în chirurgia cancerului colonic în ultimul deceniu, monopolizează o parte din intervenţiile din cavitatea abdominală şi a început să se infiltreze şi în abordul cancerului de colon. Chirurgia laparoscopică modifică calea de abord şi instrumentarul, principiile rămânând aceleaşi ca în chirurgia clasică. Prin studii prospective randomizate nu s-a putut încă demonstra superioritatea chirurgiei laparoscopice în sfera colonică faţă de intervenţiile clasice (4).
PATOLOGIA CHIRURGICALA A RECTULUI
-
Cancerul rectal: din punct de vedere al vârstei deceniul cel mai obişnuit pentru cancerul rectal este al 7-lea (60-69 ani); boala, mult mai rară la tineri, are evoluţie mai nefavorabilă decât la vârstnici. Mai frecventa la bărbaţi decât la femei, apare în marile statistici în raport de 9/5; în ce priveşte distribuţia topografică, poliferările maligne în interiorul rectului par a fi egal distribuite între segmentele superior, mijlociu şi inferior ale acestuia. Factorii care măresc riscul cancerului rectal: regimul bogat in proteine, grăsimile sunt factori favorizanţi. Este larg acceptat că majoritatea cancerelor colo-rectale apar în interiorul unor adenoame preexistente. Din punct de vedere histologic, carcinoamele rectului se clasifică în: adenocarcinom, tumoră malignă a epiteliului glandular cu structuri tubulare sau viloase. Căile de diseminare ale cancerului de rect - locală, limfatică, venoasă şi peritoneală. Tumorile situate în treimea superioară a rectului pe partea anterioară sau laterală a acestuia unde există peritoneu, ajunse la seroasă exfoliază şi diseminează în cavitatea peritoneală (4).
Cancerul rectal evoluează multă vreme asimptomatic. Primele manifestări constau în modificări ale ritmului defecaţiei şi în apariţia unor sângerări exprimate odată cu evacuarea bolului fecal. Nu în puţine cazuri însă bolnavul se prezintă la medic de urgenţă, mai ales legat de ocluzie joasă sau sângerare masivă. Examenul local al unei tumori rectale se realizează obişnuit prin tact rectal. Această examinare digitală a rectului permite depistarea numai a tumorilor din jumătatea distală a organului; în unele cazuri tumora se percepe în totalitate, putând stabili limita inferioară şi superioară, deci întinderea în sens axial şi întinderea în sens circumferenţial. Tactul digital descoperă de obicei perceperea unei formaţiuni ferme sau mai adesea friabile, ulcerată central, care sângerează lăsând pe degetul de mănuşă explorator dovada acestei sângerări. Când tumora interesează peretele rectului este fixă şi determină o indurare.
Investigaţii paraclinice. Radiografia abdominală simplă este utilă în investigarea pacientului venit în urgenţă, pentru ocluzie. Clisma baritată furnizează date asupra morfologiei recto-colonului a cărei cunoaştere este utilă în stabilirea tehnicii chirurgicale, poate obiectiva existenţa concomitentă a unor tumori pe colon şi obstrucţia realizată de o tumoră rectală superioară. Rectosigmoidoscopia reprezintă o metodă simplă pentru examinarea directă a tumorilor rectale şi pentru prelevare de biopsie; completată cu colono-scopie cu fibră optică, gradul de informaţie creşte în cazul tumorilor rectale sincrone cu alte tumori ale colonului (4). Scannarea ultra-sonografică are 2 roluri mari în investigarea cancerului de rect, stabilind extinderea invaziei locale şi detectarea eventualelor metastaze hepatice. Invazia locală este apreciată prin introducerea jntralumenală a unor transductori sonde (ecografia endoscopică). Această tehnică permite examinarea detaliată a peretelui rectal şi a ţesuturilor înconjurătoare. Folosind această tehnică pot fi demonstrate câteva straturi bine definite în interiorul peretelui, necesare pentru aprecierea progresiei cancerului în peretele rectal şi ţesuturile perirectale.
Markeri tumorali – antigenul carcinoembrionic (CEA) s-a dovedit că nu este un marker suficient de sensibil sau specific pentru a fi admis ca marker de diagnostic primar. Alţi markeri serici utilizaţi sunt CA-19-9 şi CA-50 (CA = antigen carbohidrat). Nici unul din aceşti markeri nu este foarte sensibil în diagnosticul tumorilor primare şi rolul lor în detectarea bolii recurente nu este încă bine definit. în prezent se evaluează alţi markeri: CA-72, CA-125 şi TPA (antigen polipeptidic tisular) (4).
Chirurgia reprezintă principala metodă de tratament. In ciuda ameliorării tehnicilor chirurgicale şi anestezice, a depistării precoce şi prin urmare a creşterii ratei de rezecabilitate, ratele supravieţuirii la 5 ani au rămas aproape neschimbate de aproximativ 50 de ani. Îmbunătăţirea supravieţuirii, când este constatată, este probabil rezultatul folosirii terapiilor adjuvante. După excluderea prin investigare a metastazelor la distanţă, obiectivul tratamentului chirurgical constă în realizarea unei intervenţii curative, cu intenţie de radicalitate. Aceasta necesită ablaţia rectului tumoral împreună cu limfonodulii regionali. Dacă leziunea se extinde la structurile locale învecinate acestea trebuie îndepărtate, când este posibil, în bloc. După ablaţie chirurgul are datoria sa refacă funcţia digestivă cât mai aproape de normal. Pentru bolnavii cu carcinom rectal necorespunzători pentru chirurgie, cu invazie locală extinsă se practică radioterapia preoperatorie, care va reduce volumul masei tumorale facilitând intervenţia chirurgicală ablativă. Deci radioterapia poate converti un cancer rectal nerezecabil într-un cancer rezecabil. Odată luată decizia pentru intervenţie chirurgicală este importantă consilierea pacientului şi a rudelor sale care trebuie sa fie informate despre procedeul chirurgical urmărit, mai ales dacă procedeul se termină cu o colostomie. Tratamentul chirurgical are ca obiectiv ablaţia rectului tumoral, a mezorectului şi a limfonodulilor regionali. Astfel practicate, operaţiile pentru cancer rectal au pretenţia de radicalitate. Operaţiile radicale, în funcţie de sediul tumorii, sunt amputaţia rectului pe cale abdomino-perineală, rezecţia rectului pe cale abdomino-perineală cu coborâre intrasfincteriană a colonului rezecţia anterioara înaltă, rezecţia anterioară joasă. Radioterapia radicală primară s-a dovedit eficientă pentru cei ce prezintă tumori inoperabile datorită invaziei organelor înconjurătoare sau la bolnavii cu boli asociate cardio-vasculare, respiratorii sau ale altor organe ce exclud posibilitatea aplicării chirurgiei radicale. Chiar atunci când s-a efectuat chirurgia radicală, la o parte din pacienţi poate să existe material tumoral rezidual în pelvis. Chimioterapia: nu există nici o dovadă clară că folosirea chimioterapiei îmbunătăţeşte supravieţuirea. Agentul antitumoral care s-a dovedit folositor este 5-FU. Nici un alt drog nu a realizat rate de răspuns mai bune ca acesta. S-a încercat amplificarea efectului terapeutic al 5-FU prin modificarea dozei, schemei de administrare (tratament continuu sau intermitent) sau a căii de administrare. Asocierea la acest agent antitumoral a altor citostatice a arătat oarecare entuziasm pentru combinaţia 5-FU -metil-CCNU - vincristina. Mai recent prezintă interes combinarea 5-FU cu acidul folinic, deoarece acesta din urma creşte inhibiţia timidilat sintezei şi sporeşte eficacitatea 5-FU. Ca efecte nedorite sub chimioterapia pentru cancer rectal s-au înregistrat stomatita, diareea şi toxicitatea hematologică. Chimioterapia adjuvantă management-ului chirurgical este mai puţin importantă decât radioterapia adjuvantă (4).
PATOLOGIA CHIRURGICALA ANO-PERIANALA:
Hemoroizii - denumirea de „hemoroizi" provine de la grecescul haimorrhoi-des care înseamnă hemoragie, definind astfel boala, prin simptomul cel mai pregnant. Clasic, hemoroizii au fost definiţi ca dilataţii varicoase ale venelor ano-rectale. Factori predispozanţi şi declanşanţi: - boala hemoroidală afectează în general vârsta adultă între 30 şi 60 de ani; există un teren predispozant (familial, constituţional, ereditar) pe care acţionează factorii declanşanţi, şi anume: tulburările de tranzit, în special constipaţia, dar şi diareea; obiceiuri alimentare - consumul exagerat de alcool, condimente, cafea, sare; modul de viaţă - sedentarism, poziţia în şezut prelungit; practicarea anumitor sporturi - călărie, motociclism;contraceptivele orale; asocierea cu varicele hidrostatice şi hernia (boala de colagen). Diagnosticul bolii hemoroi-dale este relativ facil: sângerarea este cu sânge roşu, în general de abundenţă mică sau medie, dar repretitivă şi survine la sfârşitul scaunului; aceste sângerări mici şi repetate pot duce la anemii severe, făcându-ne de multe ori să ne gândim la alte etiologii ale anemiei. „Este interzis a se ataşa hemoroizilor exclusivitatea sângerării" (4). Durerea de multe ori este absentă. Ea poate fi mai mult sau mai puţin intensă, dar localizată şi contemporană perioadei de defecaţie. Durerea ne poate face să ne gândim la o cripto-papilită cu durere vie şi permanentă, la o tromboză care nu exclude un abces în formare, sau la o fisură dacă durerea este paroxistică şi după scaun. Hemoroizi externi trombozaţi - aceştia sunt adevăratele manifestări dureroase ale hemoroizilor. Ei apar ca una sau mai multe tumorete dure, sensibile sau dureroase la presiune, de culoare vineţiu-neagră sub pielea marginii anale. Aceste tromboze se pot asocia cu un edem important, cauză a durerilor foarte intense. Tuşeul rectal este obligatoriu nu atât pentru diagnosticul pozitiv al hemoroizilor cât mai ales pentru diagnosticul diferenţial al acestora cu o serie de afecţiuni: cancerul canalului anal, cancerul rectal jos situat, abcesul profund intramural extrem de dureros.
Tratamentul medical non-instrumentar cuprinde:
-
reguli igienico-dietetice:
-
igiena locală asigurată după fiecare scaun;
-
igiena alimentară cu excluderea condimentelor, alcoolului, cafelei tari;
-
reglarea tranzitului intestinal, lupta împotriva constipaţiei;
-
lupta contra sedentarismului;
-
evitarea poziţiei în şezut în perioada de criză;
-
tratamentul medicamentos: constituie tratamentul de fond al bolii hemoro-idale, are indicaţii largi şi se adresează manifestărilor funcţionale ale bolii hemoroidale:
a) pe cale orală - cele mai multe din preparate conţin vitamine B şi/sau maron de India, cu efect vasculotrop: Daflol, Difrarel, Frangivix, Frago-nal, Ginkor, Glyvenal, Rustacol, Veinamital. Studiile efectuate arată acţiunea lor incontestabilă şi justifică prescrierea lor. Trebuie menţionat că în perioada de criză, dozele trebuie dublate sau triplate faţă de doza de întreţinere obişnuită pe o perioadă scurtă de 5-7 zile, iar în caz de nevoie, tratamentul simptomatic antialgic antispasmodic, antiinflamator este justificat.
b) pe cale locală - se folosesc topice hemoroidale în tratamentul complicaţiilor, a durerii, a reacţiilor inflamatorii, sub formă de supozitoare sau unguente:
-
topice protectoare - cu bismut (Anoreine) sau titan (Titanoriene);
-
spasmolitice musculotrope (Proctolog);
-
antiinflamatoare (Ultraproct);
-
anticoagulante (Lasonil);
-
antipruriginoase (Liveroil);
-
hialuronidase (Liomucase) (4).
Tratamentul chirurgical – ambulator
-
sclerozarea hemoroizilor este o tehnică veche, de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Obiectivul este oprirea sângerării şi consolidarea ţesutului conjunctiv submucos. Tehnica constă în injectarea strict submucos sub anuscop a 2-5 ml chininuree (Kinurea) pe şedinţă, eventual diluat în ser fiziologic, în două puncte diametral opuse. Se evită comisurile anterioară şi posterioară. Se pot efectua 4-6 şedinţe la 8-15 zile interval.
-
ligatura elastică - are ca principiu aspirarea hemoroidului într-un tub de sticlă sau metal sub control anuscopic şi plasarea cu ajutorul dispozitivului la baza hemoroidului aspirat a unui inel elastic strangulant. Acesta rămâne pe loc şi produce o ischemie secundară hemoroidală care se sfacelează şi se elimină. Indicaţia este în hemoroizii din stadiul II.
-
crioterapia sau congelarea controlată - se foloseşte de obicei în completarea ligaturii elastice dar şi singură. Cu ajutorul unei surse de azot lichid sau protoxid de azot, sub anuscop, se congelează hemoroidul izolat prin ligatura elastică, producând sclerozarea.
-
tratamentul ambulator al manifestărilor inflamatorii şi dureroase ale hemoro-izilor: trombectomia - poate fi indicată în formele dureroase care nu răspund la tratament, de tromboză hemoroidală externă sau internă izolată. Sub anestezie locală, printr-o incizie minimă, se evacuează cheagul.
-
infiltraţia intraedematoasă: se foloseşte în trombozele hemo-roidale externe cu reacţie edematoasă foarte dureroasă. Se injectează 5 ml Xilină 1% asociată cu hialuronidază 250 sau 500 într-un punct sau mai multe puncte în plin edem. Rezultatul poate fi spectaculos.
-
infiltraţia intrasfincteriană: se injectează 6-8 ml de Xilină 1-2% în plin sfincter în formele cu spasm sfincterian, contracturi dureroase, asociere de fisură sau criptită la boala hemoroidală. Toate aceste manevre trebuie să fie precedate şi asociate de tratament medical (4).
Tratamentul chirurgical:
- metoda Milligan - Morgan – constă în extirparea celor trei pachete hemoro-idale obişnuite după o disecţie şi ligatura înaltă a pediculului vascular împreună cu mucoasa şi tegumentele aferente. Procedeul păstrează trei punţi cutaneo-mucoase destul de late pentru a evita stenozele;
- hemoroidectomia cu laser - cele mai folosite lasere chirurgicale sunt cu CO2, argon şi neodinium-itrium-aluminium (Nd:YAG). Diferitele lungimi de undă ale acestor lasere au efecte tisulare caracteristice care le fac utile în chirurgie. Laserul cu CO2 are ca prim efect tăiatul dar nu se poate utiliza endoscopic. Din contră, laserul cu argon realizează o bună coagulare de suprafaţă a vaselor, ca de altfel şi laserul NdYAG fără contact, putând fi utilizat pentru vasele profunde.
Dostları ilə paylaş: |