Programul naţional

TEMA VII. GLOBALIZAREA

Tabere pro şi contra globalizării: optimiştii şi pesimiştii
Fenomenul globalizării este o etapă viitoare sau, mai degrabă în desfăşurare, a procesului general de dezvoltare politico-economică şi culturală a omenirii. Pentru moment este dificil să vorbim de efectele pe termen lung asupra comunităţii internaţionale dar, chiar şi acum, este clar că procesul de globalizare are atât un impact pozitiv cât şi unul negativ. De aici s-au format două tabere în ceea ce priveşte orientarea faţă de acest fenomen: optimiştii şi pesimiştii.

Primii văd avantajele globalizării: va spori interacţiunea dintre ţări, care la rândul ei va deschide noi posibilităţi pentru dezvoltarea civilzaţiei umane, îndeosebi în sfera economicului; intensificarea schimburilor comerciale, investiţionale şi tehnologice între diversele regiuni, facilitarea contactelor interumane, familiarizarea cu culturile altor popoare. Optimiştii cred în „revoluţia tehnico-ştiinţifică” care va duce, printr-un mecanism tehnologic având în centru telecomunicaţiile, la stabilizarea economică a lumii. Toate acestea vor duce la atenuarea diferenţelor sociale şi culturale şi vor sfârşi, poate, sub umbrela unui stat global

Optimiştii ignoră însă puterea culturii şi a nevoii de identificare în modelarea lumii. „Timpul economic nu este acelaşi cu timpul cultural” spunea Pierre Bourdieu. Argumentul pesimiştilor este de cele mai multe ori cultural. Criticii globalizării cred că efectele sale includ destructurarea sistemului de simboluri care au ţinut laolaltă ordinea inetelectuală şi socială. Forme de viaţă şi cultură autentice vor fi înlocuite cu forme prefabricate, de joasă valoare. Sărăcirea esenţială a lumii, sub impactul produselor culturale fabricate în masă, denaturate, fără nici un înţeles utilizabil în viaţa socială (kitch-ul)este o realitate a vieţii democratice.

Argumentele pesimiştilor nu sunt exclusiv culturale. Multe pericole au un caracter zonal sau chiar planetar: catastrofele ecologice sau tehnologice, criminalitatea transnaţională, terorismul internaţional etc. Exemple:

• 
  Cartelurile drogurilor au creat noi forme de solidaritate umană şi socială, cu eroi proprii, cu zei/conducători proprii şi echipe de fotbal proprii; zeii/conducătorii sunt oameni „mari” care sunt acceptaţi şi adulaţi atâta vreme cât au cu ce să plătească tribut cezarilor zilei locali sau internaţionali;
  
• 
  Reţelele teroriste internaţionale (vezi Alkaida) unesc oameni de naţionalităţi şi rase diferite prin-un crez violent. Astfel de exemple sunt unele care redefinesc semnificaţia expresiei de „cetăţean al lumii”.
  

Globalizarea aduce noi aspecte ale noţiunii de „securitate naţională şi internaţională”. Creşte numărul factorilor externi care influenţează funcţionarea stabilă a societăţii. Starea securităţii internaţionale influenţează din ce în ce mai mult posibilitatea de garantare a securităţii naţionale. De aceea, menţinerea securităţii la nivel mondial, acordarea asistenţei în crearea unor astfel de mecanisme internaţionale ce ar asigura o dezvoltarea durabilă şi echilibrată, va deveni o prioritate şi una din principalele probleme pentru comunităţile regionale.

Cum interdependenţele la scară mondială cresc în fiecare moment, odată cu recunoaşterea faptului că există „o singură lume”, posibilităţile pentru soluţiile izolate, parţiale, sunt acum diminuate atât pentru individ, cât şi pentru comunitatea locală sau naţiune. Exemplu: problema poluării devine din ce în ce mai dificil de rezolvat, independent de resursele materiale şi politice existente. Nu numai indivizii dar şi statele sunt incapabile să stopeze iniţiativele venite din afara graniţelor lor.

Teoria sistemului mondial

Immanuel Wallerstein vede lumea ca un sistem stratificat în „centru” bogat, „semiperiferie” (clasa de mijloc) şi „periferie” săracă. Relaţiile dintre centru şi periferie sunt unele de exploatare şi dependenţă. „Societatea mondială” sau „sistemul mondial” nu apare doar pe baza interdependenţei şi a alegăturilor reciproce ale părţilor sale. Susţinătorii teoriei dependenţei au arătat că interdependenţa este un paravan pentru dominaţie şi subjugare la scară mondială. Relaţiile dintre centrul metropolitan şi lumea periferiei reprezintă o interconexiune la scară mondială, în care predomină mai degrabă, raporturile radiale dect cele laterale. La baza raportului este logica „jocului cu sumă nulă”: cu cât mai mare este profitul pe care îl are centrul de pe urma acestor relaţii, cu atât mai mare este pierderea şi exploatarea periferiei sau semiperiferiei.

Exerciţiu:

Faceţi, cu ajutorul unui atlas sau al unei hărţi, lista statelor din Europa. Formaţi grupe de lucru şi desenaţi trei cercuri concentrice (centrul, semiperiferia şi periferia) pe care le veţi completa cu numele statelor europene corespunzătoare. Motivaţi alegerea. Comentaţi relaţia centru – periferie din perspectiva teoriei sistemului mondial.
Corporaţia transnaţională

Globalizarea, ca proces obiectiv şi inevitabil, poate fi o şansă pentru eliminarea discrepanţelor care separă lumea de azi şi care fac ca de marile progrese ale secolului XXI să beneficieze doar o minoritate privilegiate din ţările bogate, în timp ce o mare parte a populaţiei globului se zbate în sărăcie şi înapoiere. Dacă acesată şansă ar fi valorificată, atunci ar câştiga optimiştii. În prezent însă deocamdată se operează modificări structurale ale economiilor naţionale. Ele se transformă din nişte sisteme închise în elementele unui sistem mondial. Se schimbă însăşi noţiunea de „economie naţională”. Instituţia economică de bază devine corporaţia transnaţională, care îşi amplasează fabricile şi îşi comercializează produsele unde le este mai convenabil, fără a lua în calcul existenţa graniţelor. Din ceastă cauză are loc aprofundarea diviziunii internaţionale a muncii: regiuni întregi se transformă în furnizori de materie primă şi pieţe de desfacere pentru corporaţiile transnaţionale, fără a dezvolta producţiile proprii. Circuitul liber al mărfurilor din ţările dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare diminuează posibilitatea ţărilor sărace de a dezvolta producţiile proprii în diverse domenii. Decalajul dintre ţările şi cele bogate este în continuă creştere.

Dacă privim doar câteva din cifrele „negre” ale omenirii, realizăm că sarcina de „omogenizare” pe care şi-o propune globalizarea este una dificilă, cel puţin din punct de vedere economic. World Watch Institute a publicat cifra de 850 milioane de oameni incluse în categoria subnutriţi. Aproape 2 miliarde nu au acces la surse sigure de apă potabilă şi electricitate şi peste 1,6 miliarde sunt analfabeţi. Şi ca să continuăm tot despre decalaje economice, e ştiut că 225 de familii dispun de o avere însumată mai mare decât venitul anual al celei mai sărace jumătăţi a populaţiei globului, aşa cum relata revista „Forbes”, sau că cele mai bogate trei familii din lume au o avere mai mare decât veniturile anuale ale celor mai sărace 48 de ţări.

Efectele benefice ale globalizării presupun eliminarea acestor discrepanţe prin facilitarea accesului ţărilor slab dezvoltate la tehnologii şi management performante, asigurând pe ansamblu o eficienţă economică sporită, costuri mai mici, produse variate şi la preţuri mai mici, noi oportunităţi de piaţă, un nou impuls dat comerţului şi producţiei. Dar corporaţiile transnaţionale au propriile interese în efectele globalizării: manipularea pieţelor valutare şi a organismelor internaţionale, reducerea influenţei guvernelor (şi concomitent sporirea propriei influenţe), reducerea puterii factorilor naţionali, a structurilor şi instrumentelor democratice.

Din acest motiv marile concerne văd statul ca un obstacol în calea globalizării. Globalizarea nu este interstatală şi deci nu (mai) este internaţională, ea este pur şi simplu „mondială”, spunea Susan Strange. Statul a ajuns doar un pion pe tabla de şah a economiei mondiale. El se plasează undeva între interesele marilor corporaţii şi integrismele şi crizele de identitate la nivel naţional. Ca factor economic statul în prezent este relativ depăşit, anacronic, dar ca autoritate de reglementare şi organizare a coeziunii sociale este o necesitate obiectivă. Statul este locul unde se exercită democraţia. Nu putem cu greu imagina trecerea de la o ordine bazată pe stat la una dictată de Microsoft, General Motors, Coca Cola sau McDonalds. Cetăţenii, ca elemente consituente ale oricărei democraţii, se reduc la unica dimensiune de consumatori. În plus, statul este, cel puţin deocamdată, singurul mecanism calabil să asigure coeziunea şi solidaritatea socială.