Proiect cofinanţat din Fondul European pentru Dezvoltare Regională prin Programul Operaţional Asistenţă Tehnică 2007 – 2013

Anexa II: Respectarea acordurilor internaţionale

Convenţia cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (CCONUSC)³¹ din 1992 stabileşte un cadru general pentru eforturile interguvernamentale de rezolvare a provocărilor aduse de schimbările climatice. CCONUSC este primul instrument juridic internaţional obligatoriu care se ocupă de problema variabilităţii şi schimbărilor climatice. A fost deschis pentru semnare la Rio de Janeiro, la Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea din iunie 1992 (UNCED), şi a intrat în vigoare la data de 21 martie 1994. Obiectivul său pe termen lung este „să stabilizeze concentraţiile gazelor cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină interferenţa antropogenă periculoasă cu sistemul climatic. Acest nivel ar trebui atins într-o perioadă de timp suficientă pentru a îngădui ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, a asigura că producţia de alimente nu este ameninţată şi a oferi dezvoltării economice posibilitatea să continue într-o manieră durabilă. În 1998, Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) au înfiinţat Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC) pentru a asigura o sursă obiectivă de informaţii ştiinţifice.
Convenţia a încorporat un număr de acorduri şi principii juridice nou apărute, care au fost elaborate sau confirmate de diverse conferinţe pe tema climei. Printre acestea se numără:

• 
  Acordul CCONUSCC de la Copenhaga din decembrie 2009 a recunoscut nevoia de acţiuni sporite de adaptare pentru a reduce vulnerabilitatea şi a construi rezilienţa în cele mai vulnerabile ţări în curs de dezvoltare.
  

• 
  Cadrul de Adaptare de la Cancun³² (CCONUSCC, 2010): Părţile au adoptat Cadrul de Adaptare de la Cancun (CAF) la Conferinţa privind Schimbările Climatice din 2010 de la Cancun, Mexic (COP 16/ RPK 6). În Acorduri, Părţile au confirmat că adaptarea trebuie să fie abordată cu acelaşi nivel de prioritate ca atenuarea, cu axare specifică pe ţările în curs de dezvoltare.
  

• 
  „Platforma de la Durban pentru Acţiune Intensificată,” adoptată la conferinţa Naţiunilor Unite (ONU) din Africa de Sud (CCONUSCC, 2012), a căzut de acord asupra unei foi de parcurs către un nou „protocol, un alt instrument juridic sau un rezultat convenit cu forţă juridică până în 2015, aplicabil tuturor Părţilor la convenţia ONU privind clima. S-a ajuns la un acord referitor la măsurile de concepţie şi administrare pentru noul Fond Verde pentru Climă.
  

Părţile la Convenţie trebuie să prezinte rapoarte naţionale referitoare la implementarea Convenţiei la Conferinţa Părţilor (COP). Elementele de bază ale comunicărilor naţionale sunt informaţiile privitoare la emisiile şi reducerea gazelor cu efect de seră (GES) şi detaliile activităţilor pe care o Parte le-a întreprins pentru a implementa Convenţia. Comunicările naţionale cuprind de regulă informaţii despre circumstanţele naţionale, evaluarea vulnerabilităţii, resursele financiare şi transferul de tehnologie, şi educaţie, instruire şi conştientizarea publicului; comunicările Părţilor din Anexa I la CCONUSC cuprind în plus şi informaţii despre politici şi măsuri³³.

Părţile din Anexa I includ ţările industrializate care au fost membre ale OCDE (Organizaţia pentru Cooperare si Dezvoltare Economică) în 1992, plus ţările cu o economie în tranziţie (Părţile EIT), inclusiv Federaţia Rusă, statele baltice şi câteva state din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România.

Protocolul de la Kyoto. În decembrie 1997, a treia Conferinţă a Părţilor la Convenţia cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice a avut loc la Kyoto, Japonia, pentru a negocia limitele emisiilor de gaze cu efect de seră. Două caracteristici principale ale Protocolului de la Kyoto sunt: (1) angajamentele obligatorii sub aspect juridic ale ţărilor din Anexa I de a reduce colectiv emisiile GES cu peste 5% sub nivelurile din 1990 până în 2008-12, şi (2) un set de mecanisme — inclusiv comercializarea internaţională a emisiilor şi implementarea comună — pentru a ajuta ţările să-şi îndeplinească angajamentele cu costuri cât mai mici cu putinţă.
Deşi nu aşa de cunoscute precum angajamentele privind emisiile şi prevederile referitoare la comercializare, Protocolul de la Kyoto mai cuprinde şi prevederi cruciale legate de monitorizarea emisiilor, raportarea guvernamentală şi analiza informaţiilor. Aceste funcţii sunt necesare pentru a asigura că ţările respectă angajamentele privind reducerea emisiilor din cadrul tratatului.
În mod concret, Articolul 5 al Protocolului cere ţărilor să înfiinţeze un „sistem naţional” pentru estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră pe categorii de surse şi a eliminărilor pe categorii de bazine de absorbţie. Articolul 7 porneşte de la obligaţiile de raportare existente în cadrul Convenţiei privind Clima, solicitând depunerea anuală a inventarelor de gaze cu efect de seră; comunicări naţionale mai detaliate, dar periodice; şi orice „informaţii suplimentare” care pot fi necesare pentru a demonstra îndeplinirea angajamentelor de la Kyoto. În final, Articolul 8 solicită ţărilor să se folosească de audituri şi analize independente realizate de „echipe experte de analiză.”

Părţile din Anexa I la CCONUSC care au ratificat Protocolul de la Kyoto trebuie să includă informaţii suplimentare în comunicările lor naţionale şi inventarele lor anuale de emisii şi eliminări de GES pentru a demonstra respectarea angajamentelor Protocolului.

Părţile din Anexa I la CCONUSC, cum ar fi România, trebuie să depună anual informaţii despre inventarele lor naţionale şi să depună periodic comunicări naţionale, conform datelor stabilite de Conferinţa Părţilor.