Protectorul

* * *
Mary Anne dădu buzna prin uşa din spate, o închise trântind-o în spatele ei şi începu să se lupte cu închizătoarea cu degetele ei amorţite. Tremurând toată, se răsuci şi puse lanţul, apoi se zgâi afară, prin albeaţa orbitoare.

Se mişcase ceva acolo?

Fusese vreo mişcare afară, la limita razei vizuale, care dispăruse înapoi, în ascunzişul ninsorii înainte de a apuca ea s-o distingă clar?

— Ce e, mami? întrebă Alison cu voce tremurătoare. Unde-i Logan? Ce a fost sunetul ăla?

Mary Anne simţi cum i se umplu ochii de lacrimi când Alison menţiona numele fratelui ei. Refuză, însă, să le dea drumul. Refuză să accepte acea clipă ca fiind cea potrivită pentru a încerca să-i explice fetei că fratele ei era mort.

— Nu ştiu, rosti ea, punându-şi braţele pe piept şi sprijinindu-se o clipă de uşă pentru a se reculege. Afară e ceva, Alison. Am crezut că tocmai am zărit acea fiinţă.

Îşi aminti brusc de sângele care-i pătase hainele şi pe care Alison l-ar fi zărit imediat ce s-ar fi întors cu faţa spre ea.

— L-a ucis pe Storm, Alison. Zace acolo, în curte. Eu... Vocea i se stinse. Se răsuci, în sfârşit, înspre fie-sa. Alison se holbă o clipă la ea. Mary Anne înţelese că, în ciuda vorbelor şi a hotărârii de a nu-i dezvălui fetei ce i se întâmplase lui Logan, tragedia i se citea limpede pe faţă.

Ochii fetei se umplură de lacrimi. Clătină din cap, ca şi cum i-ar fi fost imposibil să accepte adevărul înscris pe trăsăturile mamei ei. Mary Anne se îndreptă spre Alison, o înconjură cu braţele şi o strânse la piept.

— Nu spune nimic, şopti ea. Nu acum. Dacă spui ceva mă voi prăbuşi. Nu mai putem face nimic pentru el, iubito. Absolut nimic.

— Oh, mami, gemu Alison.

Simţea un nod imens în gât.

— Ce se petrece? Ce o să facem?

— Nu ştiu, oftă Mary Anne.

Sesiză brusc cu coada ochiului o mişcare fulgerătoare. Cind se întoarse să privească mai bine, zări ceva licărind la fereastra de deasupra chiuvetei.

O faţă...

De fapt nu o faţă... În orice caz nu o faţă asemănătoare cu cele văzute de ea în viaţa ei.

Vedenia dispăru înainte ca ea să conştientizeze ce văzuse. În memorie îi rămase, însă, imaginea unei perechi de ochi, chiar dacă se uita acum la o fereastră goală.

O pereche de ochi înguşti, feroci şi strălucitori, reflectând lumina din bucătărie.

— Ajută-mă, rosti Mary Anne, pe un ton care exprima o urgenţă. O împinse pe Alison de lângă ea.

— Nu pune nici o întrebare şi fă ce-ţi spun eu.

Trase de scaunele de la masa masivă din stejar, apoi împinse tăblia din lemn către uşă.

— Ajută-mă!, strigă ea.

Vocea ei ascuţită străpunse frica şi durerea care o paralizaseră pe Alison şi o readuse pe fată la viaţă. Se duse lângă maică-sa şi o ajută să ridice masa, ca un scut, în faţă uşii.

— Ce e, mamă?, se tângui Alison. Ce e afară?

— Nu ştiu, răspunse Mary Anne cu voce tremurătoare. Am văzut... Ceva ne privea pe fereastră, Alison. Abia l-am zărit, dar...

Se scutură ca de un fior de frig, amintindu-şi acele două tăieturi îngrozitoare care ţineau loc de ochi, aţintind-o.

— Oh, Doamne! N-o să ţină!

Gândi cu febrilitate, încercând să găsească ceva, orice, care să poată împiedica fiinţa de afară să intre în casă. Erau prea multe uşi, însă, şi prea multe ferestre.

Arma!

— Haide! ţipă ea.

Se întoarse şi zbură din bucătărie. Alergă prin sufragerie şi living, ajunse în bibliotecă. Se încurcă puţin cu uşa de la rastelul armei, apoi îşi aminti că acesta era încuiat.

Cheia!

Unde era cheia?

Se duse ca o nălucă la birou şi smulse sertarul din mijloc cu suficientă forţă ca acesta să iasă complet din locaş. Dintr-o dată, conţinutul lui se revărsă pe podea. În jurul picioarelor ei se revărsă o întreagă mulţime de stilouri, creioane, agrafe de birou şi alte mărunţişuri, care fuseseră colecţionate în decursul timpului în sertar. Căzu în genunchi, răscoli prin harababura aceea cu degete tremurătoare şi găsi, în sfârşit, ceea ce căuta.

— Deschide-l! ţipă ea către Alison, aruncându-i cheia. Trase cu febrilitate de celelalte sertare, căutând cutia cu cartuşe pe care o pusese bine după ce Olivia îi predase lecţia de tir.

Găsi cutia şi o deschise. Făcu ochii mari când văzu că rămăseseră numai două cartuşe. Le culese dinăuntru, aruncă cutia goală şi se grăbi să i se alăture fetei. Smulse arma din rastel de îndată ce fata reuşi să deschidă uşa.

— Ce-o să se-ntâmple, mami? întrebă Alison în timp ce Mary Anne se chinuia cu arma.

Din minte îi dispăruseră instrucţiunile Oliviei referitoare la modul de încărcare al carabinei.

— E-n regulă, încercă Mary Anne s-o liniştească, deşi vocea îi tremura. O să fie bine!

O clipă mai târziu degetele ei găsiră siguranţa care deschidea magazia. Strecură cele două cartuşe înăuntru, închise magazia şi armă carabina.

— Mai pune nişte lemne pe foc, Alison, rosti ea, cu toate că era conştientă că dinţii îi clănţăneau şi corpul îi era scuturat de fiori, mai mult de pe urma fricii decât a frigului.

Alison porni spre cămin dar încremeni. Culoarea din obraji îi dispăru subit când se holbă la fereastră.

Mary Anne urmări privirea fetei şi îngheţă.

Zgâindu-se înăuntru, acei ochi, văzuţi de ea cu câteva minute înainte în bucătărie, o urmăreau pe ea şi pe Alison cu atenţie. Acum era vizibil clar şi restul feţei.

Trăsături grosolane, ochi înfundaţi adânc în orbite, strălucind ca şi cum ar fi fost iluminaţi din interior de o sursă de energie.

Masa încâlcită de păr, glazurată acum de zăpadă.

Omul avea pieptul gol. Mary Anne îi putea vedea muşchii încordaţi ai braţelor şi umerii puternici.

Dintr-o dată pricepu.

Nu Storm îl ucisese pe Logan.

Copilul ei trecuse în nefiinţă din pricina acelei creaturi diavoleşti care stătea afară, în faţa ferestrei, indiferent la furtună şi uitându-se chiorâş la ea cu ochii plini de o furie dementă ce-i îngheţa ei sufletul.

Ridică arma, îşi înfipse ferm patul ei în umăr, apoi apăsă, cu arătătorul mânii drepte, butonul ce declanşa luneta cu laser.

Faţa dispăru de la fereastră cu o clipă înainte ca lumina roşie să pornească şi fascicolul ei să străpungă furtuna de afară.

— Cine e? se tângui Alison, dându-se înapoi pentru a se chirci lângă peretele opus ferestrei. Ce vrea?

Mary Anne nu-i răspunse. Ţinu în continuare carabina cu ţeava aţintită spre fereastră, dar într-un târziu, cum acel chip nu reapăru, lăsă arma în jos.

— Nu ştiu, şopti ea. Nu ştiu.

Se îndreptă istovită spre cămin, luă un buştean din coşul cu lemne şi-l aruncă pe grătarul cu jar scânteietor.

Flăcările ţâşniră imediat în sus, înconjurând lemnul proaspăt care începu să pârâie.

O clipă mai târziu se auzi o bocănitură în uşa din faţă. Alison făcu ochii mari. Veni lângă maică-sa şi se lipi de ea.

Bocănitură se repetă, apoi urmă o lungă tăcere. Mary Anne simţi că pulsul i-o ia la goană şi crezu că-şi aude tunetul bătăilor inimii. Tocmai era pe punctul de a face un pas către uşa livingului când se auzi un troznet îngrozitor, urmat de un zgomot de sticlă sfărâmată.

— A spart uşa! strigă Alison. E în casă!

— Nu te mişca! îi comandă Mary Anne. Stai locului nemişcată.

Ridică din nou carabina, o îndreptă către uşa dinspre living şi apăsă butonul lunetei cu laser.

Pe peretele îndepărtat al livingului apăru o mică pată roşie strălucitoare, cu marginile tăiate parcă de un diamant, şi asta în ciuda luminii din cameră.

Se auzi un foşnet, apoi un mormăit.

Pe podeaua încăperii apăru o umbră. Mary Anne se concentra asupra ei, observând-o cum îşi schimba forma pe măsură ce omul care o arunca se deplasa uşor spre uşa de la bibliotecă.

Privirea ei surprinse o mişcare în spatele uşii. Mută arma spre dreapta, atingând în acelaşi timp trăgaciul.

Carabina bubui. În peretele ce separa biblioteca de living apăru o gaură. În acelaşi timp, de dincolo se auzi un urlet de durere. Imediat după aceea, în cadrul uşii îşi făcu apariţia individul.

Pieptul îi era acoperit cu sânge, iar în mâna stângă strângea zona din abdomen în care se înfipsese glonţul ce traversase zidul. Omul porni către ele, clătinându-se, cu mâna dreaptă întinsă înainte şi cu unghiile ca nişte gheare despicând aerul.

În ciuda panicii pe care o simţea, Mary Anne introduse al doilea cartuş pe ţeava, ridică arma şi apăsă încă o dată pe comutatorul de pornire a laserului. Razele roşii ţâşniră imediat şi se centrară pe stomacul bărbatului.

Ţinându-şi respiraţia, Mary Anne apăsă din nou trăgaciul.

Bubuitul carabinei umplu încă o dată încăperea. Femeia simţi cum patul armei o izbeşte în umăr datorită reculului, dar reuşi să-şi păstreze echilibrul.

Făcu ochii mari când încărcătura mortală, nestânjenită de peretele bibliotecii, pătrunse în stomacul lui, dându-l de-a berbeleacul pe spate. Din rană, sângele izbucni în cascadă, dar omul păru să nu ia în seamă asta. Se sprijini de cadrul uşii. Răscoli camera cu privirea, de parcă ar fi căutat ceva, apoi începu să alunece către podea.

Picioarele îi cedară. Căzu brusc, rostogolindu-se pe spate.

Mâna dreaptă, care, numai o secundă mai înainte, o căuta pe Mary Anne, se îndreptă acum spre rana din abdomen, mişcându-se spasmodic, ca şi cum ar fi încercat să-şi bage la loc, prin pielea sfâşiată, intestinele ieşite afară.

Apoi ochii i se închiseră, trupul lui masiv se mai scutură o dată şi omul rămase nemişcat.

Mary Anne şi Alison se holbară şocate la acel trup, din care curgea încă sânge, şi care bloca acum accesul spre living. Nici una dintre ele nu se mişca şi nici una nu îndrăzni să respire.

Timpul încremenise pe loc.

Afară vuietul viscolului se estompase. Treptat, treptat, se stinse.

O cumplită tăcere invada casa.

27
— C-cine e? murmură Alison.

Tremura din tot corpul în timp ce se uita îngrozită la bărbatul întins pe jos care bloca uşa dinspre living.

Mary Anne deschise gura să zică ceva, dar nu putu scoate nici un sunet.

Simţi cum îi slăbesc genunchii. Inima îi bătea încă nebuneşte, dar reuşi, încet-încet, să revină cu respiraţia la normal.

O făcuse.

Ucisese, cu adevărat, un om.

Stomacul i se revoltă, dar ea refuză să vomite.

"Nu e om", îşi spuse ea.

"Chiar dacă are un nume, fie şi Shane Slater, asta tot nu-l face om, ci un monstru."

Era un monstru mânjit cu sângele fiului ei.

Ăsta îl ucisese pe Logan. Această... această creatură, al cărei cadavru zăcea împrăştiat pe podea, îi omorâse copilul.

Înţelese acum totul.

Pe monstrul ăsta trebuia să-l fi zărit Logan.

Oare de câtă vreme stătea afară, bântuind în jurul casei sub acoperirea viscolului?

Asta fusese prima dată când venise acolo?

Ştia, însă, prea bine care era răspunsul.

Acest... lucru fusese cel care îngrozise caii în şopron şi care îl pusese pe Bill Sikes să caute prin noapte sursa spaimei lor.

O scutură un fior de groază când se gândi la cât de des hălăduise el, probabil, prin curte, ascuns de bezna nopţii, zgâindu-se prin ferestre şi observându-i.

Spionându-i.

Oare fuseseră ei vreodată la adăpost de privirea iscoditoare a acelor ochi cât timp stăteau în bibliotecă sau în bucătărie?

Şi ce căuta el oare?

În subconştient, Mary Anne ştia însă de ce se afla el acolo. Uitându-se cu atenţie la el, deveni sigură de identitatea lui.

Era bărbatul a cărui fotografie o găsise de dimineaţă albumul cu fotografii al lui Audrey.

Recunoscu acum, fiindcă-l vedea în carne şi oase, asemănarea lui cu Joey Wilkenson, în ciuda deformărilor aduse chipului lui de viaţă şi de moarte.

Aceeaşi frunte bombată şi aceeaşi gură severă.

Urechile alipite de cap, deşi cele ale lui Shane Slater erau mari, chiar nefiresc de mari.

Ştia de ce venise el. Îl urmărea pe Joey.

Îşi urmărea fiul.

Dar ce dorise în noaptea asta?

Oare venise să le omoare şi pe ele şi să-l ia pe Joey cu el? Sau fusese altceva, ceva pe care ea nu-l va ghici niciodată?

Făcu un pas către el şi se uită fix încă o dată la chipul lui contorsionat. Ochii lui păreau că o aţintesc de parcă el ar mai fi trăit încă.

Nebun!

Arăta ca un nebun. Mary Anne ştia că aşa trebuie să fi fost ca să trăiască sus în munţi an după an, supravieţuind ca să-şi vadă copilul cum creşte ca fiu al altui bărbat.

Reuşi în sfârşit să-şi regăsească glasul.

— E omul din colibă, răspunse ea abia acum întrebării fetei.

Vocea îi răsună cu putere în tăcerea cavernoasă care se lăsase peste locuinţă o dată cu încetarea vântului. Trebuia s-o informeze pe Alison, oare, că el era şi tatăl lui Joey?

Nu.

Cel puţin nu acum.

— Probabil că l-au gonit până aici, zise ea evitând restul întrebării fetei.

Cu un efort, Mary Anne reuşi să-şi relaxeze mâna care ţinea arma. Degetele strânse o dureau de pe urma forţei cu care strânsese cauciucul dur al patului puştii.

— Trebuie să-l scoatem de aici.

Alison căscă ochii de frică, dar nu zise nimic. Gura i se uscase brusc la ideea de a fi nevoită să atingă acea chestie oribilă, care sângera, de pe podea.

Mary Anne sprijini puşca de căminul de piatră şi făcu, eătând, un pas către corpul mătăhălos al lui Shane Slater, apoi se opri.

Dacă nu murise?

Înconjură încăperea cu privirea, căutând o altă armă decât carabina goală. În cele din urmă zări vătraiul de aţâţat focul, o tijă masivă şi neagră din fier forjat, al cărei capăt era îndoit în unghi drept. Vârful acestui capăt fusese strunjit până la dimensiunile unui vârf de cui. Cu mâna tremurândă, se întinse şi luă obiectul din cârligul lui de sub poliţa masivă a căminului.

— Ajută-mă, Alison, şopti ea, pornind din nou spre trupul căzut al lui Slater.

Îşi simţea picioarele cântărind tone, ameninţând să cedeze la fiece pas.

— Pentru numele lui Domnului, Alison, nu pot face asta singură!

— Mami, eu...

— Ajută-mă!!! ridică tonul Mary Anne.

Nota ascuţită din vocea maică-sii pătrunse prin ceaţa care se strânsese în jurul creierului fetei.

Încet, forţându-se la fiecare pas, Alison se îndepărtă de cămin şi porni spre maică-sa.

— C-ce o să facem cu el?

— Îl ducem afară, răspunse Mary Anne. Suntem înzăpezite aici, Alison. N-o să putem ieşi până nu vine cineva după noi şi nu putem sta aici cu...

Ezită, căutând un cuvânt mai bun, dar nu găsi nimic.

— ... cu asta! Trebuie să mă ajuţi să-l scoatem afară!

Alison dădu, tăcută, din cap. Se duse lângă maică-sa, rămânând cât putea de departe de pata de sânge care continua să se întindă pe podea.

— C-cum? întrebă ea. Cum o să-l mutăm din loc?

— Trebuie să-l tragem, replică Mary Anne. Dacă luăm fiecare de un braţ...

O trecu un fior la gândul de a se atinge de cadavrul însângerat. Ce alternativă avea, însă? Dacă l-ar fi lăsat acolo, chiar dacă l-ar fi acoperit, n-ar fi putut rezista nopţii lungi care o aştepta. Când ar fi găsit-o ceilalţi, probabil că ar fi descoperit-o chircită pe podea, bolborosind tot felul de cuvinte fără sens, cu mintea plecată de mult în altă lume. Chiar şi aşa, simţea acum că începe pe undeva să cedeze şi dorea cu disperare să se abandoneze impulsului de a urla după ajutor.

Să urle, deşi ştia că nu o poate ajuta nimeni.

Erau singure, complet singure, iar afară zăpada continua să cadă din ceruri, înălţându-se tot mai mult cu fiecare minut care trecea.

Cit mai avea să treacă până ce le va putea veni cineva în ajutor ca să părăsească pentru totdeauna acest loc groaznic?

Nu putea şti.

Era conştientă numai de faptul că-şi va pierde minţile dacă nu scotea din casă acel corp al omului care-i ucisese fiul.

— Acum! îi porunci ea lui Alison cu voce spartă. Hai s-o facem şi să scăpăm o dată!

Se aplecă şi apucă de una din încheieturile mâinii lui Slater. Încă nesigură că va fi în stare să atingă ceea ce rămăsese din acel individ, Alison se forţă să se întindă spre cealaltă încheietură.

Degetele fetei mai aveau câţiva centimetri până la braţul bărbatului când acesta îşi înălţă, brusc, braţul şi unghiile sale ca nişte gheare se strânseră în jurul încheieturilor ei.

Alison ţipă, iar Mary Anne îşi dădu seama că se adeveriseră cele mai negre temeri ale ei. Slater nu murise. Ochii săi erau larg deschişi acum. Degetele se strânseră ca o menghină pe braţul fetei, unghiile intrară adânc în carnea ei, capul i se întorsese şi gura începu să i se mişte.

Mary Anne dădu drumul încheieturii pe care o ţinea şi se ridică. Simţi cum o cuprinde furia uitându-se fioros la chipul muribundului pe care-l crezuse mort deja. Imobilizată, Alison se holbă şi ea la faţa lui. Buzele lui se mişcau spasmodic, luptându-se să vorbească. Mary Anne strânse cu putere vătraiul. Îl ridică sus deasupra capului, cu capătul ascuţit ţintind direct fruntea bărbatului.

În timp ce vătraiul îşi începu traiectoria sa mortală, individul reuşi, în sfârşit, să articuleze câteva cuvinte:

— Îmi... pare rău, şopti el. Încercat să ... salvez... pe el...

Fură ultimele vorbe rostite de el. În timp ce le scotea, Mary Anne izbi din toate puterile ei. Înfipse vătraiul în ţeasta lui şi-i făcu creierul bucăţi.

Mâna lui îi dădu drumul fetei. Alison se uită în sus la maică-sa. Faţa îi era pământie.

— L-ai auzit? şopti ea, cu voce întretăiată de emoţie. Ai auzit ce-a spus?

Mary Anne lăsă vătraiul să cadă pe podea şi nu scoase nici o vorbă, dar clătină din cap când Alison repetă ultimele cuvinte ale mortului.

— Nu putea spune asta, rosti ea. L-a ucis pe Logan, Alison. El l-a ucis! Acum hai să-l scoatem de aici!

Convinsă că murise, Mary Anne se aplecă şi luă ambele braţe ale lui Slater, apoi începu să-l târască prin living şi sufragerie.

Alison găsi tăria să se ridice şi să-şi ajute mama abia când o auzi pe aceasta trăgând de masa care baricada uşa de la bucătărie. Cu toate astea, în timp ce cărau amândouă cadavrul afară, trăgându-l prin curte pentru a-l pune în afara vederii în spatele şopronului, Alison continua să audă în minte ultimele cuvinte ale omului.

El trebuie că l-a ucis pe Logan! Trebuia să fi fost el!

Numai că, undeva, afară se găsea şi Joey!

Vorbele lui Shane Slater fură înlocuite în mintea ei de cuvintele auzite de dimineaţă la şcoală.

"Pariez că Joey a făcut-o, rostise Andrea Stiffle. E nebun şi pun pariu că el a făcut-o!"

Dacă Andrea avea dreptate? Dacă Joey îi omorâse fratele, şi nu acest individ?

Un fior de groază o scutură când îşi dădu seama că ziua nu se sfârşise încă.
* * *
Joey Wilkenson îşi reveni încet din sumbra reverie în care căzuse după ce omul din colibă sărise din podul cu fân în curtea de dedesubt, dispărând brusc în viscolul şuierător. În urechi îi răsunară pocnetele armei de foc, dar, pe măsură ce se trezea, nu fu capabil să spună dacă ele fuseseră reale sau numai o plăsmuire a imaginaţiei lui.

În cele din urmă, pentru prima oară frigul muşcător al după-amiezii îl pătrunse. Începu să tremure şi atunci se îngropa în căldura relativă a stratului gros de fân de pe duşumeaua podului.

Se îngropa ca un animal care caută adăpost în faţa vitregiei naturii.

O clipă mai târziu, auzi un uşor ţipăt, apoi vântul începu să se domolească şi o voce din adâncul lui îi şopti că se întâmplase ceva.

Ceva îngrozitor.

Ieşi parţial de sub plapuma finului, dar rămase la distanţă de uşa deschisă a podului, căci instinctul îi dicta să rămână ascuns. Îşi apăsă ochiul pe o gaură din scândurile groase ale şopronului.

O clipă nu zări nimic. Pe măsură ce zăpada stârnită de vânt se reaşeza pe pământ, însă, casa începu să capete din nou contur. În timp ce privea, uşa din spate se deschise şi o siluetă ieşi afară.

Imediat, ea fu însoţită de alta.

Două siluete, ieşind cu spatele şi cărând ceva.

Un corp!

Corpul unui om care fusese în pod alături de el, care îi vorbise şi care îl atinsese.

Un om care prelinsese căe tatăl Iul

Oare putea fi adevărat?

N-avea cum să ştie cu exactitate, însă. În timp ce le privea pe Alison şi pe Mary Arme cum cărau cadavrul prin curtea înzăpezită, fiecare trăgând de unul din braţe, simţi cum o furie sinistră se ridică în el.

Îl uciseseră. Îl împuşcaseră de parcă n-ar fi fost decât un animal sălbatic al pădurii!

În timp ce mama şi fiica dădeau colţul şopronului, dispărând din raza sa vizuală, Joey se strecură complet afară de sub fin şi se îndreptă spre scară. O secundă mai târziu ajunse jos şi se furişă tăcut în camera anexă.

Găsi acolo haine. Era o îmbrăcăminte pe care maică-sa nu o mai considerase bună pentru şcoală şi o aruncase în şopron ca să aibă Joey ce să poarte când îşi îndeplinea treburile, până ce îi devenea prea mică sau până ce avea să se ponosească prea tare. Scormonind într-un cufăr dădu peste o pereche de blugi uzaţi, o flanelă pătată şi un pulover gros, ros la manşete.

Le îmbrăcă, apoi încălţă o pereche de pantofi cu o jumătate de număr mai mici decât purta el.

După ce termină de îmbrăcat, părăsi încăperea, şi se îndreptă tăcut către fundul şopronului, unde se afla o uşiţă care permitea ieşirea afară. Se opri lângă ea şi ascultă dar nu auzi nimic. În cele din urmă crăpă uşa şi se zgâi afară, în lumina palidă a după-amiezii.

În zăpadă, zăcea trupul inert al omului de pe munte, aproape de acoperişul sub care era depozitat tractorul.

Joey părăsi şopronul şi se deplasă încet, în tăcerea fulgilor care cădeau lin acum, către locul în care era întins Shane Slater.

Ajuns lângă el căzu în genunchi pentru a-i privi chipul.

Tatăl Iul

Încercă să nege. Încercă să-şi spună că nu putea fi adevărat.

Şi totuşi... Undeva în adâncul sufletului ştia că era adevărat. Ştiuse asta chiar înainte ca acel bărbat să i-o spună.

Shane Slater.

Numele rămăsese întipărit în memoria băiatului, deşi nu-l auzise pronunţat decât o singură dată.

De câtă vreme se urcase, oare taică-su în munţi?

Oare stătuse acolo toată viaţa, observându-l pe el?

Aşa făcuse.

Joey simţea că aşa era. O simţea în acel loc ascuns din adâncul lui unde se păstraseră zăvorite toate senzaţiile intime avute de-a lungul anilor.

Acum ştia de ce nu-i fusese niciodată frică de pădure şi de ce nu se temuse niciodată să hălăduiască singur prin munţi.

Tatăl lui, adevăratul lui tată, era şi el acolo, deşi Joey n-o conştientizase niciodată, asta.

Ştia acum şi de ce nu-şi făcuse niciodată prieteni şi nu se potrivise cu restul copiilor din Sugarloaf.

El era altfel!

De asta îşi petrecea atât de multă vreme singur sau cu animalele de la fermă.

Nu fusese de vină numai felul în care îl tratase tati. A fost dintotdeauna ceva dinăuntrul lui. Numai animalele nu-l evitaseră niciodată şi nu se comportaseră de parcă ar fi fost ceva în neregulă cu el. Ele nu-l obligaseră niciodată la tăcere, precum făcuseră copiii de la şcoală.

În plus, din câte îşi amintea, munţii îl chemaseră la sânul lor dintotdeauna. Îi stârniseră mereu o coardă sensibilă şi-i şoptiseră că ei erau cei cărora le aparţinea el de drept

Acum înţelese şi motivul.

Munţii erau locul în care se găsea tatăl lui cel adevărat, cel care stătuse acolo tot timpul şi-l supraveghease. Aşa îngenunchiat în zăpadă cum era acum, Joey începu să rememoreze momentele în care se sprijinea de fereastră, simţind o prezenţă stranie şi nevăzută cum ajunge la el şi încercând să reziste dorinţei nebune de a ieşi afară în noapte.

Acum ştia că acel bărbat se afla în acele momente acolo, pe lângă casă, ascuns în întuneric, atât de apropiat de el încât Joey mai că-l simţea fizic.

Fusese acolo tot timpul, priveghindu-l, iar la sfârşit, când soţul maică-sii începuse să-l bată, protejându-l. Iubindu-l.

Joey simţea şi acum atingerea mâinii acelui om pe obrazul lui şi iubirea care-l încălzise când se ghemuise lângă el.

Iubirea acelui om care îi era tată şi pe care el îl trădase.

Căci în acea zi îi arătase lui Rick Martin unde locuia tatăl lui şi îl condusese pe versantul muntos, permiţându-le lor să înceapă astfel vânătoarea lui spre vale.

Dar tatăl lui îl iertase.

Chiar după ce fusese vânat toată ziua, împins să plece de sub protecţia muntelui, el îl iertase.

Taică-su ştia că o să moară. Îi spusese, doar, că avea să moară chiar în ziua aceea.

Cu toate astea, el îl iertase.

Îl iertase şi îl iubise.

Întinzându-se să mângâie obrazul lui Slater, aşa cum acesta îl mângâiase mai devreme pe al lui, Joey deschise gura şi scoase un urlet sinistru de durere.

De durere şi furie oarbă.

Până la urmă, Joey devenise în totalitate fiul tatălui său.