* * *
Mary Anne Carpenter se zgâi prin fereastra bucătăriei, cu mâna suspendată în aer deasupra amestecului de apă şi săpun din chiuvetă. Pentru oricine, priveliştea de afară părea un tablou obişnuit al unei după-amieze în familie. Alison strângea ultimele farfurii murdare de pe masa de afară, iar jăratecul de sub grătar se stingea încet. Doar un uşor fuior de fum trăda faptul că sub grilaj rămăsese şi altceva în afară de cenuşă.
Logan şi Alan stăteau faţă în faţă, fiecare la câte un capăt al micii peluze din spate, şi-şi aruncau unul altuia o minge de baseball. O făceau de parcă asta ar fi fost ocupaţia lor dintotdeauna. Pentru copii, era ca şi cum tatăl lor n-ar fi fost niciodată plecat. Reveniseră cu uşurinţă la vechile lor obiceiuri, întrecându-se unul pe celălalt pentru a capta cât mai mult din atenţia tatălui lor. Chiar şi Mary Anne începuse să coboare garda, întrebându-se cu seriozitate dacă nu cumva era adevărat că Alan se schimbase.
Din nefericire, îi era foarte greu să-şi privească soţul din nou cu încredere. În ciuda asigurărilor constante ale lui Alan cum că dorinţa lui adevărată era să se reântoarcă în sânul familiei, cine îi putea garanta ei că Alan n-ar fi galopat bucuros înapoi la Eileen Chandler dacă aceasta i-ar fi făcut un semn? Cum să mai fie convinsă că el n-ar fi fugit înapoi la locuinţa celeilalte femei, cu sala ei de gimnastică bine echipată, pe care, cu siguranţă, o folosise şi el, dacă judecai după silueta zveltă, şi cu piscina ei elegantă, în care Eileen refuzase cu obstinaţie să-i lase pe Alison şi pe Logan?
Şi totuşi, în ciuda suspiciunilor ei, Mary Anne trebuia să admită că îi făcuse plăcere ziua aceasta şi se bucurase de confortul de a-l avea pe Alan acolo ca să se ocupe de grătar şi să scoată cele mai bine pregătite fripturi cu putinţă. Corvoada aceasta o obosea întotdeauna peste măsură, iar rezultatul eforturilor ei nu era niciodată destul de bun, indiferent de cât de minuţios pregătea totul. Descoperise, la un moment dat, că se lăsase antrenată într-o discuţie asupra îmbunătăţirilor ce trebuiau aduse locuinţei din clipa în care el avea să se mute înapoi.
— Şi ce-o să faci, o să-ţi obţii avansarea aia ca să plătim toate angaralele? nu se putuse ea abţine să nu remarce cu ironie.
El nu muşcase din momeală şi avusese bunul-simţ să roşească stingherit şi să admită că merita înţepătura.
Iar acum se juca cu Logan, de parcă relaţia lor ar fi fost la fel ca la început. Expresia de fericire de pe faţa fiului ei îi frângea inima Mary Annei.
Contemplarea îi fu întreruptă de intrarea lui Alison prin uşa din spate. Ducea într-o mână o stivă de farfurii în echilibru instabil, iar în cealaltă ţinea strânse la un loc patru pahare. Neliniştită, fata o întrebă:
— Mamă? O să-i dai voie lui tati să vină acasă, de aci înainte?
Întrebarea o aduse pe Mary Anne cu picioarele pe pământ. Îşi introduse mâna în apa murdară şi pescui de acolo grătarul pe care prăjise cartofii folosiţi ca garnitură la fripturile lui Alan.
— N-nu sunt sigură, răspunse ea, ezitând, ca să nu-i distrugă fetei speranţele. Mai sunt multe de discutat înainte de chestia asta.
Alison aşeză cu grijă paharele pe scurgătorul de lângă chiuvetă.
— Dar n-ar fi mai uşor de discutat atâta vreme cât suntem cu toţii aici? i-o întoarse ea, evitând din nou să-şi privească mama în ochi. Vreau să spun că eu şi Logan îi ducem dorul şi...
— Şi eu n-am chef să vorbesc despre asta acum, clar? i-o reteză Mary Anne.
Vocea îi sunase mai aspră decât îi fusese intenţia, aşa că reluă pe un ton mai domol:
— Ceea ce se întâmplă între tatăl tău şi mine este o chestie foarte complicată. Eu... eu nu pot, pur şi simplu, să am o discuţie cu tine pe tema asta acum.
— Atunci cu cine să discuţi? insistă Alison, cu o voce din care răzbătea iritarea. Dacă n-o poţi face cu mine, atunci cu cine ai putea s-o faci?
"Audrey" — îşi zise Mary Anne. "Aş putea să discut cu Audrey, numai că ea e la mii de mile depărtare şi nici n-ar înţelege! Eu mă mărit cu un om pe care îl testez doi ani şi el sfârşeşte prin a mă înşela, iar ea se mărită cu un individ pe care-l cunoaşte de mai puţin de o lună şi totul iese de minune. Nu e drept!"
Se reculese, dându-şi seama că ea era cea care nu judeca drept. Nimeni altcineva în afară de Audrey, cea mai bună prietenă a ei încă din copilăria petrecută împreună în Canaan, nu putea înţelege mai bine prin ce trecea ea acum.
— Mătuşa Audrey, rosti ea cu voce tare, zâmbindu-i lui Alison. De fapt, cred că am s-o sun mâine ca să văd ce are şi ea de zis.
Alison făcu ochii mari.
— Zău? Promiţi?
Mary Anne dădu din cap, intrigată.
— Ia spune-mi, tânără domnişoară, ce te face să fii aşa de încântată?
— Mătuşa Audrey e înnebunită după tati, aşa că va fi de partea noastră.
— De partea? repetă Mary Anne, arcuindu-şi sprâncenele a mirare. De când faceţi tu şi Logan opinie separată?
— N-am vrut să se înţeleagă aşa ceva, bătu Alison urgent în retragere. Am intenţionat să-ţi spun că eu şi Logan vrem teribil de mult să vă vedem din nou împreună pe tine şi pe tati. Asta-i tot.
Dintr-o dată, prin uşa din spate se strecura Alan, urmat de băiatul lui care se ruga de taică-său să se mai joace cu e măcar cinci minute în plus.
— Nu crezi că ar fi mai bine s-o ajut pe maică-ta la spălat vasele? replică Alan, apucând un prosop şi începând să şteargă vesela pusă la uscat în rastel.
— Dar... insistă Logan.
— Fără nici un "dar" 5 i-o reteză Alan, prefăcându-se că azvârle prosopul spre băiat. Şi acum şterge-o de aici şi lăsă-n pe mine şi pe maică-ta să petrecem şi noi o bucată de timp împreună singuri, ai înţeles?
Băiatul deschise larg gura să mai spună ceva, dar soră-sa îl înşfacă de braţ şi-l trase spre living.
— Taci din gură, Logan! exclamă ea. Încearcă măcar dată în viaţa asta tâmpită a ta să nu spui o neghiobie!
— Alison, nu vorbi aşa cu fratele tău! o admonesta instinctiv Mary Anne.
Uşa bucătăriei, însă, se închisese deja în urma copiilor înainte de a-şi da seama ce se petrece, femeia se surprinsr înlănţuită în braţele lui Alan, care începuse să-i sărute gâtul ciupindu-i carnea cu buzele. Deşi simţi cum se înalţă un val de protest din ea, căldura familiară a atingerii lui îi amuţi riposta.
— A fost rău astăzi? îi susură Alan la ureche. Hai, iubito, recunoaşte că ţi-a plăcut să mă vezi aici la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să fiu aici. Episodul cu Eileen s-a sfirşit. Kaput. A fost îngropat. Nu-i nimeni mai important pentru mine ca tine, şi aşa va fi mereu de aici înainte. N-am decât să-mi împachetez hainele şi o să fim împreună din nou.
Mary Anne dorea să-i spună să tacă, s-o lase în pace, să-i dea o şansă de a-şi pune gândurile în ordine, însă vorbele lui i se înfipseră în creier, iar braţele lui o ţineau atât de strâns încât ea se gândi că, dacă ar fi fost capabilă să uite de anul care trecuse, să şi-l scoată pur şi simplu din minte, lucrurile s-ar putea aşeza pe acelaşi făgaş tihnit dinainte.
Alan o răsuci spre el şi-şi apăsă buzele peste ale ei. Pe măsură ce el forţa intrarea în cuibul gurii, ea îşi dădu seama cât de mult îi lipsise el.
— Lasă-mă să stau, şopti Alan. Cel puţin lasă-mă să rămân la noapte.
Mary Anne simţi cum i se topeşte şi ultima fărâmă de fermitate. Cu toate astea, înainte de a i se abandona în întregime, îşi promise că a doua zi dis-de-dimineaţă va da curs promisiunii făcute lui Alison.
O va suna pe Audrey Wilkenson.
Audrey o va ajuta să-şi dea seama ce trebuia făcut.
2
Audrey Wilkenson se apropie de intrarea în El Monte când umbrele aruncate de munţii Sawtooth începuseră să acopere deja valea. Îşi amintea şi acum, ca şi cum n-ar fi trecut paisprezece ani, clipa în care zărise acest locşor. Desigur că intrarea pe proprietate nu mai arăta ca atunci când ea şi Ted păşiseră prima oară pe pământul acesta. Pe vremuri, aici nu erau decât trei şiruri lăbărţate de sârmă ghimpată, ţintuite din loc în loc de stâlpi părăginiţi, în care era practicată o deschizătură blocată de o apărătoare, din lemn putrezit, pentru vite. În locul lor, acum era un gard solid din bârne de lemn, de patru picioare înălţime1, care, dinspre şosea, părea că se înfundă în pădure în ambele direcţii. Apărătoarea de vite fusese înlocuită cu o poartă legată de doi stâlpi masivi de piatră şi încununată în partea de sus de un arc mare de lemn pe care era înscris numele fermei.
Chiar şi pădurea de lângă şosea se schimbase. În primii doi ani după ce s-au stabilit acolo, ea şi Ted au înlăturat buruienile şi au curăţat copacii de uscături. Acum, cei mai semeţi dintre ei îşi dezvăluiau coroana ramurilor nestânjeniţi de hăţişul de plante care invadaseră odinioară locul.
Poarta de la intrare era deschisă. Primul lucru pe care îl făcuseră cei doi fusese să scoată vitele la vânzare. Deciseseră să lase terenul să revină cât mai mult la starea lui iniţială de păşune sau pădure. Încet, încet, imperceptibil de la an la an, pământul îşi revenise din starea lui de teren cultivat. Acum nu mai erau plantate decât două mici loturi, necesare pentru hrana cailor. El Monte devenise în timp o rezervaţie naturală privată, un refugiu tihnit nu numai pentru cei trei Wilkensoni, ci şi pentru animalele sălbatice care hoinăreau pe acolo. Cele câteva garduri rămase nu erau destinate să păzească şi să împiedice intrarea sau ieşirea ci să-i înştiinţeze pe eventualii vizitatori asupra limitelor proprietăţii.
Încetinind mersul Range Roverului pe drumul şerpuitor către casă, Audrey anticipă cu plăcere sentimentul familiar de satisfacţie care o inunda de fiecare dată când se întorcea la fermă, indiferent de perioada de timp cât fusese plecată. De data asta însă, senzaţia obişnuită întârzie să apară, chiar şi când depăşi ultima curbă şi văzu odihnitoarea privelişte a cabanei de bârne.
În locul ei, îşi făcu loc o vagă senzaţie de nelinişte, ca şi cum în lipsa ei s-ar fi întâmplat ceva rău.
Trase Roverul în faţa verandei largi. Deschise portiera, descinse din maşină pe pietrişul aleii şi închise portiera trântind-o, lăsând cheile în contact, aşa cum proceda aproape toată lumea în Sugarloaf. Se opri, inexplicabil, şi se holbă la cabană. Fruntea i se încruntă în efortul de a identifica cu precizie ce o irita. Nu reuşi. Nimic nu lăsa să se vadă că se întâmplase ceva.
Casa arăta la fel ca întotdeauna, cu cele două aripi ale ei plecând din centrul cu două niveluri, formând astfel un V plăcut. Scuturându-şi capul, ca pentru a se debarasa de nelinişte, Audrey urcă cele trei trepte ale verandei, o traversă, şi împinse larg uşa cabanei.
— Ted? Joey? strigă ea. E cineva acasă?
Tăcere.
"Ceea ce nu e chiar neobişnuit" — reflectă ea punându-şi poşeta pe laviţa veche de lemn de lângă uşă. Era posibil ca Joey să fie încă la pescuit, iar Ted se îngrijea, cu siguranţă, de animale în şopron.
Şi totuşi... Senzaţia de nelinişte n-o părăsea cu nici un chip. Cutele de pe frunte i se adânciră pe măsură ce explora camerele de la parterul ambelor aripi ale casei. O porni pe scări în sus către etaj.
Pe cea de a treia treaptă, se opri brusc. Intuiţia îi spunea că etajul era la fel de pustiu ca şi primul nivel.
Neliniştea devenise obsedantă. Audrey părăsi locuinţa şi traversă curtea spre şopron, aruncând între timp o privire spre câmp şi spre pădurea din marginea lui.
Câmpul era pustiu.
Nu se vedea nici urmă de Ted sau de Joey, nici măcar de Bill Sikes.
Se opri în faţa uşii deschise a şopronului şi trase cu urechea la zgomotele făcute de caii care se agitau în grajdurile lor.
Dacă nici Ted şi nici Joey sau Sikes nu erau înăuntru, atunci de ce erau uşile deschise?
Iar dacă Ted se afla acolo, de ce nu-l auzea vorbindu-le cailor, aşa cum proceda mereu pentru a-i calma când erau nervoşi?
Neliniştea i se transformase în frică. Intuiţia o avertiză că motivul neliniştii sale se găsea în şopron. Îşi făcu singură curaj şi trecu pragul.
ÎI zări întins pe spate. Capul îi era răsucit în chip nefiresc spre dreapta, iar părul i se năclăise într-o masă întunecată de sânge închegat.
— Ted?
Numele lui îi scăpase şovăitor de pe buze. Mintea refuza să accepte semnificaţia imaginii din faţa ochilor. Brusc amorţită, făcu un pas înainte.
— Ted!
Se porni dintr-o dată să alerge către el, strigându-i numele. O clipă mai târziu, se prăbuşi pe podeaua grajdului.
— Ted! Ted, spune ceva.
Îl apucă de umeri. Capul bărbatului căzu într-o parte şi ea îi văzu ochii larg deschişi privind-o. Pentru o clipă cât o străfulgerare de lumină, Audrey se simţi uşurată.
Nu păţise nimic!
Căzuse şi se lovise la cap, dar nu păţise nimic!
Audrey se agăţă de firul ăsta firav de speranţă, însă când se uită mai bine la el, o apucă disperarea.
În ochii lui, de un albastru intens, se oglindea rigiditatea morţii.
Femeia încremeni cu privirea aţintită pe soţul ei şi încercă să priceapă ce se întâmplase.
Când îşi ridică ochii împăienjeniţi de lacrimi văzu fâşiile rupte de piele care spânzurau inerte de stâlpii din colţurile grajdului.
— Nu..., şopti ea.
Nu-i venea să creadă că se putuse întâmpla aşa ceva.
Nu lui Ted.
Nu era posibil să i se întâmple lui Ted.
Avea un fel al lui de a se purta cu animalele, ca şi cu orice altă creatură vie, care inspira încredere şi care o impresionase şi pe ea din clipa în care îl întâlnise.
Era de ajuns să-i vorbească animalului, sau să-şi pună mâna uşurel pe el, şi...
Înăbuşindu-şi în piept un suspin de durere, Audrey se luptă cu ea ca să se ridice în picioare şi o porni împleticindu-se spre uşă. I se păru o veşnicie până ce ajunse acolo. Cu fiecare pas făcut, cleştele din piept o strângea mai tare. După ce ieşi din şopron, chinul acumulat izbucni năvalnic şi un urlet de disperare ţâşni din ea, zguduind din temelii liniştea începutului de seară.
De cealaltă parte a câmpului, ieşind din pădure cu undiţa de pescuit aruncată pe umărul drept şi cu năvodul în mâna stingă, Joey se opri brusc la auzul ţipătului agonizant al maică-sii. La picioarele lui, dogul german, prietenul său constant, îşi ciuli urechile şi se lipi de genunchii băiatului ca pentru a-şi proteja stăpânul de acea creatură care scosese acel sunet nepământesc. O clipă mai târziu, Audrey ţipă din nou, strigând de data aceasta după ajutor. Într-un târziu, Joey reveni la viaţă.
— Du-te Storm, îi porunci câinelui, du-te la ea!
Supunându-se de îndată la porunca stăpânului său, imensul câine o zbughi la fugă, traversând în goană câmpul spre ^udrey, care căzuse în genunchi şi-şi acoperise faţa cu palmele, căzută pradă durerii copleşitoare din sufletul ei.
Abia după ce animalul se aruncă asupra femeii şi începu s-o lingă pe faţă încercând s-o liniştească, se deşteptă şi Joey şi o porni în fugă, traversând la rândul lui câmpul care-l despărţea de maică-sa cu mişcările graţioase ale unui animal sălbatic. La fel ca o sălbăticiune, băiatul se opri brusc la câţiva paşi de ea, ezitând din pricina prudenţei.
Joey ascultă tăcut relatarea dezlânată a maică-sii asupra celor întâmplate. Ascultă cuvintele ei fără a scoate vreo vorbă şi înţelegând cu limpezime un singur lucru.
Tatăl lui n-avea să-l mai bată niciodată.
* * *
Deşi părea că trecuse o veşnicie, doar o oră şi jumătate o despărţea pe Audrey de clipa în care descoperise cadavrul soţului ei. Stătea acum într-o încăpere mai ferită de lângă şopron şi privea în gol. Creierul înregistra fără voie fragmente din conversaţiile purtate de lumea din jurul ei.
— Ceva trebuie s-o fi speriat...
— N-are sens...
— Sheika nu e genul de cal care să...
— Nu-mi vine să cred... În nici un caz Ted.
Şi totuşi lui Ted i se întâmplase totul.
N-avea să uite niciodată cum faţa lui Joey se făcuse pământie când îi povestise despre nenorocire, după cum nu va uita nici masca întunecată care i se lăsase băiatului pe faţă în timp ce asculta fără să lase să-i scape vreun gest, tragedia care se abătuse peste tatăl său. La sfârşit, când ea rămăsese fără grai, el se răsucise pe călcâie şi o pornise către şopron, ca şi cum n-ar fi acceptat adevărul până ce nu s-ar fi convins cu proprii lui ochi.
— N-nu face asta, îngăimase ea cu un horcăit. Nu te duce înăuntru, Joey. Caută-l pe Bill Sikes.
Joey a ezitat în acel moment, şi ea a reuşit să mai spună ceva:
— Du-te după Sikes, Joey. Tu nu poţi îndrepta nimic acolo.
Cu privirea aţintită la ea, băiatul se îndepărtase, totuşi, de lângă ea, continuând să se îndrepte spre şopron. Audrey reuşise să se ridice în picioare abia când el ajunse la uşa pe jumătate deschisă a şopronului. Se grăbise să ajungă şi ea acolo pentru a-şi îmbrăţişa fiul care manifesta o tăcere bizară.
— Haide, îi şoptise, răsucindu-l pe loc pentru a nu-şi vedea tatăl mort. Avem nevoie de ajutor, Joey. Nu putem rămâne pur şi simplu aşa, aici.
Ca aflată în transă, îl dusese pe Joey înapoi în casă şi-l chemase pe Bill Sikes, care se afla în coliba lui la un sfert de milă depărtare de ei. Biroul şerifului din Custer County se afla în Challis, la mai mult de şaptezeci de mile depărtare, dar biroul adjunctului său, Rick Martin, era mai aproape, în Sugarloaf. Ca şi ceilalţi din oraş, şi Martin le era prieten. El trebuia să ştie ce era de făcut.
— A avut loc un accident, îl pusese ea rapid în temă când îi auzise vocea la celălalt capăt al firului. I s-a întâmplat lui Ted.
Nu-şi mai amintea acum prea multe din cele ce urmaseră acestui apel telefonic. La câteva minute după aceea, sosise maşina poliţiei şi o ambulanţă, iar, mai târziu, curtea dintre casă şi şopron începuse să se umple de lume pe măsură ce relatarea celor întâmplate zbura din gură în gură în toată valea.
Ţinându-l strâns de mână pe Joey, ea se lăsase condusă de Rick Martin în camera în care se afla acum. Poliţistul îi spusese că e mai bine să stea acolo.
— În casă nu pot ţine lumea la distanţă de tine, Audrey, îi vorbise el cu blândeţe. E mai bine să stai aici. N-o să mai vină nimeni la tine până ce nu-mi vei spune tu.
Audrey încuviinţase mută, se scufundase în canapeaua îmbrăcată în piele, singura piesă de mobilier din încăpere, şi se pusese pe aşteptat, alături de Joey, în tăcere. Îşi dăduse toată silinţa să răspundă la întrebări, dar fusese incapabilă să-i spună lui Rick Martin mai multe decât văzuse cu proprii ei ochi.
Cu o jumătate de oră în urmă, după ce se făcuseră poze din cele mai inimaginabile unghiuri, cadavrul lui Ted fusese introdus în ambulanţă şi luat de acolo.
Acum, Rick Martin se aşezase, în sfârşit, pe podea, în faţa ei.
— Audrey? o chemă el cu o voce care abia dacă pătrunse prin ceaţa ce-i învăluia creierul. Pot să-ţi vorbesc, Aud?
"Să-mi vorbeşti? Ce-ai putea să-mi spui? Ted e mort. E mort şi nimic nu-l mai poate întoarce la viaţă."
Simţi cum o inundă un val de panică.
"Ce-am să mă fac? Ce-am să mă fac fără el?"
Simţi nevoia să se arunce în braţele cuiva, să-şi strige deznădejdea, să moară sau să se predea în faţa durerii care o strângea cu braţe metalice, înăbuşind-o.
"Ajută-mă, Ted! Te rog, ajută-mă!"
Auzi în minte ecoul implorării ei, deşi de pe buze nu-i ieşi nici un sunet.
Din ceaţa care o înconjura, un singur cuvâm se detaşă cu limpezime.
Joey!"
Din ghemul de emoţii care o cuprinsese pe Audrey Wilkenson, răsări imaginea fiului ei. Brusc, mintea i se limpezi.
Respiră adânc, apoi se aşeză dreaptă pe canapea şi îşi concentra atenţia asupra ajutorului de şerif.
— Ce s-a întâmplat, Rick? îl întrebă ea cu o voce calmă şi tare. Ai vreo idee?
Martin dădu neajutorat din cap.
— Nimic precis. Din ce am văzut, curăţa grajdul iepei. Probabil că a priponit-o pe Sheika ca să nu-l încurce la treabă. Ceva trebuie să fi speriat animalul. Când Ted a încercat s-o calmeze, Sheika s-a ridicat pe picioarele din spate, l-a lovit, aruncându-l la pământ, apoi a căzut cu copita pe capul lui. A fost un accident, pur şi simplu un accident stupid.
Audrey simţi un nou val de emoţie urcând în ea, dar reuşi să-l stăpânească.
— Ce-ar fi putut-o speria pe Sheika? se interesă ea. Rick Martin înălţă din umeri.
— Nu ştiu. Putea fi orice, sau putea fi doar o iluzie. Din câte îmi dau seama, putea fi şi un şobolan care să fi trecut atunci pe acolo sau o bufniţă care să fi zburat în acea clipă prin zonă. Ştii cum sunt caii. Practic, îi sperie orice dacă îi ia prin surprindere.
Audrey încuviinţă, tăcută, spusele poliţistului, apoi întrebă din nou:
— Ce-i cu Sheika? A găsit-o cineva până acum?
— Nu încă. Am trimis doi inşi s-o caute, dar poate fi oriunde. Când o s-o găsim...
Vocea i se stinse şi privirea i se mută spre Joey, care înţepenise ghemuit lângă maică-sa.
— O s-o împuşcaţi, nu-i aşa? zise băiatul cu glas poruncitor.
Rick Martin îşi plimbă nervos limba peste buza de jos:
— Mă tem că nu prea avem de ales, Joey. Ea...
— Ea n-a făcut-o intenţionat! luă foc băiatul.
Sări în picioare. Ochii săi îl fixară furioşi pe ajutorul de şerif, iar părul îi căzu peste frunte, făcându-l să arate mult mai tânăr decât cei treisprezece ani ai săi.
— Poate că n-a fost vina ei! se avântă el. Poate că a intrat cineva în şopron şi a speriat-o intenţionat! Nu poţi s-o ucizi! Nu poţi!
Se răsuci pe călcâie şi ţâşni afară din încăpere, lăsându-i pe Rick şi pe maică-sa să se holbeze neputincioşi după el.
— Îmi pare rău, Audrey, rupse Rick tăcerea care urmă după plecarea bruscă a lui Joey. Nu m-am descurcat prea bine.
Oftând, Audrey se sculă de pe canapea.
— E-n regulă, Rick. Ştii şi tu cum e Joey. A avut mereu o afecţiune deosebită pentru animale. Chiar şi când îl apucau cele mai negre stări se ducea întotdeauna lângă ele.
— Exact ca şi Ted, o completă Rick.
Îşi dori să nu fi rostit nimic când văzu expresia de durere de pe faţa ei.
— Î... Îmi pare rău... asta a fost o...
Audrey dădu însă din cap.
— E-n regulă. Să ştii, însă, că nu-i seamănă lui Ted. E altfel. Ted putea ţine totdeauna caii liniştiţi. Cu Joey, însă, e vorba de altceva. Uneori mi se părea că e-n stare să comunice cu ei.
Rick se mişcă, stânjenit, pe loc. Ştia că nu mai poate face nimic aici, la fermă, dar nu era sigur că o putea lăsa pe Audrey singură.
— Să ştii că i-am expediat pe toţi în afară de Bill Sikes, o informă el. Mi-am imaginat că, dacă o să ai nevoie de cineva, o să chemi tu persoana respectivă. Acum, însă, n-ai nevoie ca locuinţa ta să mişune de lumea din oraş.
Audrey nu-i replică nimic, aşa că el continuă:
— Aş putea s-o chem pe Gillie, dacă vrei. Eu sunt de serviciu în seara aceasta, aşa că ea ar putea să urce până aici ca să îţi ţină companie.
— E frumos din partea ta, Rick, dar cred că în seara asta ar fi mai bine dacă Joey şi cu mine am rămâne singuri.
Ţinându-se de braţul lui, ea se lăsă condusă înapoi, prin şopron. Când trecu pe acolo evită cu grijă să privească zona unde descoperise corpul lipsit de viaţă al bărbatului ei, cu mai puţin de două ore în urmă. Bill Sikes era încă acolo, descurcându-se cum putea mai bine pentru a îngriji cei doi cai rămaşi încă în grajdurile lor.
— O să am eu grijă de tot, doamnă Wilkenson, o anunţă el pe Audrey când aceasta trecu pe lângă el. Încercaţi să vă odihniţi un pic, bine? Cel mai greu lucru la moartea lui Minnie a fost să încerc să dorm.
Audrey se opri, zâmbindu-i îngrijitorului. Faţa lui ridată îl făcea să arate mai bătrân decât cei şaizeci de ani ai lui, însă corpul lui uscăţiv emana încă forţa unui bărbat cu douăzeci de ani mai tânăr.
— Mulţumesc, Bill, îi răspunse ea. O să fie bine. O să reuşim să trecem cumva şi prin asta.
— Aşa va fi, o asigură Bill. Dacă aveţi nevoie de ceva la noapte, chemaţi-mă. Nu se ştie niciodată ce jivină mai colindă noaptea pe aici. În ultima vreme, simt aşa, ca o nelinişte, de parcă ne-ar urmări cineva de acolo de sus, din munţi.
Audrey încercă să nu ţină seamă de vorbele lui Bill. Un fior îi scutură, totuşi, corpul.
— Sunt sigură că n-o să păţesc nimic, zise ea, dând cuvintelor o notă mult mai convingătoare decât simţea în realitate.
— Bine, oftă Sikes, dându-şi seama că n-avea rost să se certe cu ea. Cu toate astea, chemaţi-mă când doriţi. La orice oră.
— Promit c-aşa am să fac.
Dar ea ştia deja că n-avea să-l cheme indiferent ce ar fi.
La noapte, după ce Joey se va culca, se va aşeza singură în cămăruţa favorită a lui Ted şi va încerca să se obişnuiască cu nenorocirea ce se abătuse pe capul ei, după care va căuta să descopere o cale de a-şi continua drumul vieţii fără el.
Viaţa fără el.
Era o perspectivă la care nu se gândise niciodată din clipa în care îl întâlnise pe Ted. Nici măcar când începuseră... problemele.
Trebuia acum, pentru prima dată, să se gândească serios la această chestiune.
N-avea altă alternativă.
Dostları ilə paylaş: |