Ps. Sebastian Paşcanu

În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care comuniştii le-ar fi dorit promo­vate de preoţi. În schimb, el vorbea despre măreţia credinţei creştine, despre speranţă în mai bine, despre valorile naţionale.

Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevoluţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze - pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s-au izbit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrala din Oradea.

După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află dovezi consistente ale curajului cu care acesta rostea adevărul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva fragmente ilustrative din acestea.

Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950

„O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane şi atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieţi omeneşti şi tot ce s-a clădit. Ştiinţa, cultura în această epocă a fost şi este în slujba omului pământesc şi nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit şi suferă lumea. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească şi sufletească. Nu plângem după aceşti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, şi îndeosebi anul 1950, va aduce după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic - n.n.) slobozenie, iertare şi mângâiere oamenilor care şi au pierdut moşiile, casele, libertatea şi care au pierdut sufletele. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă, sudoarea noastră, averea şi ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

Părinţi! Să aveţi grijă de copiii voştri, creşteţi i în spiritul evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă. Aduceţi-i în biserică, că aici primesc educaţia care-I place lui Hristos. Păstraţi sufletele lor departe de ideile străine de neamul nostru şi vă veţi mântui şi voi şi neamul nostru. În pragul Anului Nou, Biserica trimite binecuvântarea sa pentru tot poporul, şi îndeosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care este răspunzător pentru educarea tineretului nostru. Curaj învăţători, să nu uitaţi că veţi răspunde şi voi pentru tineretul nostru care a păşit pe calea rătăcirii.

Trimitem binecuvântarea ostaşilor noştri, care nu sunt lăsaţi în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitaţi şi să vă rugaţi şi să aveţi curaj să urmaţi pildele marilor înaintaşi ai noştri, a lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi alţi mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viaţa voastră.

Trimitem binecuvântarea Bisericii stăpânirii ţării şi îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frăţeşti prin fapte, şi nu prin vorbe, ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţării aşa cum îşi iubeşte tatăl fiul şi reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

Trimitem binecuvântarea Bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit şi suferă, pentru că mulţi L-au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.

Trimitem binecuvântarea celor întemniţaţi, celor în suferinţă, celor care au pierdut speranţele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare şi le spunem lor: „Sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare şi veţi cere.”

Am spus tot ce am putut să spun, iar dorinţele noastre fierbinţi, nevăzute, numai simţite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care sunt graiul nostru viu şi care vorbesc mai bine ca oricine. Ştergeţi-vă lacrimile şi să aveţi nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire şi pentru noi şi pentru toţi aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”

„După terminarea predicii, funcţionarii comprimaţi de la diferite instituţii au comentat astfel predica lui Popovici: «În ultimii doi ani a fost cea mai zdrobitoare predică a episcopului faţă de regim, a fost un rechizitoriu fenomenal faţă de regim.»”

Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 71

Notă, 9 februarie 1950

„La Institutul Teologic s-au serbat patronii teologiei, Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan Gură de Aur.

Solemnitatea urma să fie onorată cu prezenţa Patriarhului Iustinian şi a tov. Ministru Stanciu Stoian. La ora 10 a.m. însă, atât Patriarhul, cât şi tov. Ministru Stanciu Stoian au fost chemaţi telefonic de tov. Gh. Gheorghiu Dej, aşa că nu au mai participat la serbare; au ajuns însă la timp la institut pentru a participa la «mica agapă» ce a urmat după serbare.

În numele patriarhului a vorbit la serbare episcopul N. Popovici al Oradiei. Pe marginea vieţii celor trei mari ierarhi ortodocşi, Vasile, Grigore şi Ioan, episcopul Popovici a vorbit despre «îndrăzneala» creştină.

Subiectul a fost tratat cu «îndrăzneală», reuşind să-i electrizeze într-adevăr pe preoţii şi studenţii din sala festivă. Vorbind despre lupta celor trei mari ierarhi cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acesteia de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile Bisericii lui Hristos, episcopul Popovici a reuşit cu uşurinţă să convingă un auditoriu reacţionar că, în situaţia de azi, preoţimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai creştinismului...

A impresionat deosebit amintirea dialogului înverşunat dintre Vasile şi pretorul păgân Modestus. Mişcat de vehemenţa şi curajul cu care Sfântul Vasile îşi apăra credinţa creştină, guvernatorul Modestus a exclamat: «Niciun episcop nu mi-a vorbit în felul acesta.» La care Sfântul Vasile a răspuns: «Pentru că, desigur, încă nu aţi întâlnit un adevărat episcop al lui Hristos.»

Episcopul Popovici şi-a încheiat cuvântarea cu rugăciunea: «Să îi rugăm pe cei trei mari ierarhi să binevoiască din cer spre toţi sprijinitorii şi apărătorii Bisericii lui Hristos şi să îi împrăştie pe duşmanii ei.»

Cei prezenţi în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la Institutul teologic, a spus:

«A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală şi curaj la nivelul lui Vasile cel Mare. A spus însă lucruri care trebuiesc spuse.»

Iar Al. Tudor, din comuna Podu Rece din Dâmboviţa, a afirmat:

«A vorbit ca un Hristos. Preoţilor la venea să se ducă să-l îmbrăţişeze. Cu astfel de vlădici, comuniştii nu vor reuşi să distrugă Biserica.»

Pr. Iustin Moisescu a afirmat:

«Popovici a vorbit de o mie de ori mai tare decât Ciopron (Partenie, fostul episcop al armatei - n.n.) la deschiderea cursurilor. Cred că chelului îi lipsea tichia de mărgăritar”.

Sursa: M. Stănescu

Valoare: serioasă

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 52

Fragment din predica ţinută cu ocazia Sfintelor sărbători ale Paştelui, aprilie 1950

„Iisus Hristos a fost înconjurat de duşmani recrutaţi din jurul Său şi de către autorităţile militare, care L-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldaţi înarmaţi, care în faţa Adevărului au căzut cu faţa la pământ, pentru că Adevărului nimeni nu-I poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate şi pentru credinţă au fost schingiuiţi, batjocoriţi, au fost supuşi persecuţiilor şi restricţiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâţi.

După cum în trecut Biserica a ieşit învingătoare, după cum Iisus i-a îngropat pe toţi duşmanii Săi, tot aşa Biserica îi va îngropa pe toţi acei care vor lupta împotriva ei...

Luptaţi pentru apărarea credinţei lui Hristos. Luptaţi pentru apărarea Bisericii Lui. Nu vă temeţi, nu fiţi vânzători şi trădători ai lui Iisus, iubiţi-L pe Iisus. Cine Îl iubeşte pe Iisus suferă pentru El şi nu se teme de nimic.”

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.2, f. 21
Fragment din predica ţinută la mănăstirea Isbuc,

cu ocazia unei procesiuni, în faţa a o mie de oameni, mai 1950

„Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu şi nici nu cred în El, acestor oameni nu le vor reuşi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic...”

„Oamenii uită de Dumnezeu şi din nimica se ridică în posturi de răspundere şi caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le pot pierde, dar pe Dumnezeu nu pot să-L piardă niciodată, deoarece credincioşii trebuie să lupte cu duşmanul care este contra lui Dumnezeu. Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arşi de vii pe rug şi omorâţi în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare creştin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credinţă.”

„La sfârşitul predicii, consemnează informa­torul, Popovici i-a îndemnat pe cei prezenţi să lupte pe linia religiei contra duşmanului care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi de suferinţele Mântuitorului.”
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130.

11. Gheorghe Andreica: Mucenicia lui Niţă Cornel în lagărul de la Piteşti⁴⁸
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.

A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.

Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără altă voinţă şi iniţiativă decât cea impusă de Ţurcanu.

Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi - la fel.

A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.

Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună :

- Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.

După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!”

N-a terminat bine de zis, că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.

Pe individul civil din frunte, care se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Chişinevschi, de naţionalitate evreu.

Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolski (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.

- Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Chişinevschi.

În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Chişinevschi:

- Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.

Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel ca ceilalţi.

- Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.

Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori.

Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.

Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său:

- Să te dezbraci imediat!

Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.

A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi a început să-l lovească pe Niţă. Apoi, adresându-ni-se nouă celorlalţi - care priveam îngroziţi, ne-a zis :

- Iată ce o să păţească cel care va mai îndrăzni să iasă la raport!

Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.

La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, dând impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.

Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am auzit un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i au sângerat holbaţi, gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie.

La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semne de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngă­nind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori, până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat i-a zis lui Ţurcanu:

- A murit.

- (...) Ce dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.

Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţurcanu încă nu se potolise, ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga, gata să sfâşie şi pe alţii.

- Aduceţi o pătură!

Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l au luat gardienii să-l ducă mai departe.

12. Un sfânt printre noi - părintele Constantin Sârbu
„Am stat cu părintele Constantin Sârbu la Viişoara (în domiciliu obligatoriu) câteva zile, până mi s-a repartizat o casă, timp în care rănile mele sufleteşti au început să se vindece. Ciudat, el nu ţinea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în niciun fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare alături de el.”

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa⁴⁹
Iată câteva date biografice, extrase din lucrarea Un sfânt printre noi - părintele Constantin Sârbu.⁵⁰

„Născut la 10 ianuarie 1905 într-un sat de lângă Galaţi, părintele Constantin Sârbu, a rămas de mic copil orfan de ambii părinţi. Este crescut de bunica sa - Ioana - femeie foarte săracă, singură, care lucrează cu ziua ca să-l poată ţine la şcoală. Astfel, el cunoaşte de mic sărăcia, greutatea vieţii, foamea şi munca. Dar bunica este totodată foarte credincioasă; trezeşte în el dragostea de Dumnezeu, îi deschide calea credinţei şi îi imprimă de mic gândul Preoţiei.

După absolvirea claselor primare urmează seminarul teologic la Galaţi şi facultatea de Teologie din Bucureşti. Se apropie de părintele Toma Chiricuţă care devine un mentor pentru el; în timpul facultăţii conduce corul de la biserica Zlătari.

După terminarea studiilor rămâne timp de 2 ani cântăreţ la biserica Lucaci.

Se căsătoreşte cu domnişoara Maria Constantinescu şi se mută la Huşi ca director al Şcolii de cântăreţi de pe lângă Episcopia Huşi. În 1934 este hirotonit preot pentru Catedrala Episcopală Huşi. Concomitent cu slujirea la Sfântul Altar, din dragoste de Dumnezeu şi grijă de oameni, depune un mare efort şi construieşte un azil de bătrâni pe Dealul Schitului de la marginea oraşului pe care-l înzestrează cu toate cele necesare.

Izbindu-se de anumite realităţi contrare structurii sale de om corect, care doreşte să împlinească doar voia lui Dumnezeu, se mută la Bucureşti, unde obţine - prin concurs - parohia Parcul Călăraşi din Bariera Vergului. Era un cartier muncitoresc, sărac şi lipsit de biserică.

Fără să se descurajeze, îşi începe lucrarea prin a-şi cunoaşte enoriaşii cu grijile şi nevoile lor. Primeşte ajutorul doctorului Victor Gomoiu care îi înlesneşte să obţină o cameră la subsolul Aşezământului - Spital «Regina Elena» din Bariera Vergului, pe care o transformă în paraclis. Despre această perioadă doamna Maria Dumitrescu scrie:

«Ştiinţa şi dragostea de om a Profesorului Doctor Victor Gomoiu s-au îmbinat cu arzătoarea căldură a rugăciunii a tânărului preot Constantin Sârbu.

În clădirea de la poarta Spitalului bolnavul cobora mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuţul paraclis de la subsol şi, îngenunchind la altar, primea binecuvântarea părintelui Constantin şi cu nădejdea în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu.

La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuţul lăcaş de rugăciune se umplea de credincioşi. De aici a pornit dorinţa de a se ridica monumentala Biserică Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Terenul pentru marea biserică a fost obţinut cu aprobarea Mareşalului Ion Antonescu. S-a săpat la început adânc, foarte adânc, planul măreţ al tânărului preot Constantin Sârbu fiind de a avea şi la subsol o biserică cu şase coloane masive, înalte, care să susţină biserica de deasupra şi care să devină apoi şi sală de conferinţe şi concerte religioase. Subsolul şi planşeul parterului au fost terminate în 12 luni. 27 trepte monumentale din dreapta şi alte 27 trepte monumentale din stânga coborau spre adânc, unde în faţa altarului, în jurul celor şase coloane masive erau - ca la o sală de concerte - strane şi rânduri nenumărate de scaune frumoase.

În luminata catacombă se oficia slujba Sfintei Liturghii, iar duminica după amiază, corul tinerilor studenţi, funcţionari, muncitori de la Malaxa, care întrunea până la 100 persoane, condus de eminentul Victor Giuleanu, tânărul profesor al Conservatorului Ciprian Porumbescu, dădeau concerte care electrizau mulţimea credincioşilor. Corul Bisericii Vergu a colindat de Crăciun şi la Palatul Regal şi la Radio.

Părintele Constantin invita preoţi-conferenţiari duminică de duminică, iar corul încânta mulţimea credincioşilor cu minunate cântări bisericeşti.

Mult regretata Olga Greceanu, profesoară, pictor, ne-a fermecat cu cuvântul său cald şi vastele sale cunoştinţe în domeniul credinţei creştine, dar mai ales prin vizionarea filmului Giulgiul Mântuitorului pe marea pânză albă din faţa altarului.

Astfel, prin rugăciunile şi îndemnul părintelui Sârbu, prin aportul Casei Regale, sprijinul moral şi material al doctorului Gomoiu precum şi prin banii strânşi la aceste concerte s-au înălţat zidurile Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ridicată - în cea mai mare parte - prin munca credin­cioşilor veniţi de pretutindeni».

Părintele Sârbu a întocmit şi o bibliotecă de împrumutat cărţi (bibliotecară fiind chiar doamna Maria Dumitrescu).

La începutul lucrărilor, părintele Sârbu a suferit însă şi cea mai mare pierdere şi durere, pierzând ceea ce avea mai scump în această lume, pe soţia sa. După mărturisirea sa ulterioară, aceasta a fost, parcă, jertfa depusă la temelia acestei biserici. A rămas cu două fetiţe mici cărora le-a fost şi tată şi mamă.

Construcţia bisericii începută în 1942 a fost terminată în 1949, fiind târnosită la 17 aprilie, pereţii fiind doar tencuiţi.

Mişcarea religios-culturală înjghebată în jurul bisericii Bariera Vergului era prea mare pentru ca autoritatea comunistă să o poată accepta. A apărut pe unul din geamuri şi imaginea Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. Minunea a adunat puhoi de lume şi i-a alarmat pe antihrişti.

În 1954, părintele Constantin Sârbu a fost ca urmare arestat pentru a se desfiinţa acel nucleu creştin atât de activ. Pretexte se găseau oricând. A urmat o detenţie grea cu scopul de a nu ieşi viu din închisoare. Totuşi, prin mila Domnului, după 8 ani de închisoare şi doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan a fost eliberat şi primind cea mai săracă capelă din Bucureşti, a ridicat din ea Biserica Sapienţei.”⁵¹

***

Părintele Constantin a slujit cu multă râvnă la această biserică, până când a trecut la Domnul, în data de 18 octombrie 1975⁵². O ucenică apropiată a părintelui, Octavia Tăslăuanu, dă detalii despre aceasta:

„Bisericuţa Sapienţei şi preotul Constantin Sârbu erau un mare, greu şi de temut obstacol pentru slugile blestemate ale comunismului. Eram păziţi cu străşnicie, cel puţin doi securişti erau prezenţi la toate slujbele. De altfel, părintele îi recunoştea mereu.

Lumina din Biserica Sapienţei trebuia stinsă. «Trebuia bătut păstorul, ca oile să se risipească». Dar cum se putea proceda fără a face vâlvă? Lumea nu trebuia să cunoască adevărul şi atunci s-a procedat cum nu se putea mai ticălos. Cum securitatea ştia tot, a ştiut şi că părintele suferă de un ulcer duodenal. Şi, din grija cea mare pentru sănătatea şi viaţa preotului Constantin Sârbu, securitatea îl obligă să se interneze în spital pentru operaţie, deşi nu era nevoie. Este ameninţat că dacă nu se internează va fi arestat. Are dreptul să-şi aleagă spitalul, dar medicul operator va fi numit şi adus de ei. După multă chibzuială şi multă grijă, i se admite să se interneze la Serviciul Chirurgie de la Spitalul Poştei. Asta pentru că aici lucra un nepot de frate al soţiei părintelui. Era chirurg secund. Încredere deşartă! Micimea omenească este mai presus de orice la cei fără Dumnezeu.

În ziua de 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva, părintele oficiază ultima Sfântă Liturghie. La sfârşitul slujbei anunţă că e obligat să se interneze pentru operaţie, că nu se ştie dacă se mai întoarce. Roagă lumea să nu părăsească Biserica, ca «să nu fie o biserică pustie». Cei ce erau ajutaţi (de părintele) să ştie că în continuare îşi vor primi ajutorul, «în biserică sunt suflete bune», că va fi permanent cu noi, să-l chemăm. A pus totul în ordine. A lăsat indicaţii cum să fie biserica pregătită, unde să fie săpat mormântul, cine să aibă grijă de parastase, cum să se procedeze cu puţina lui agoniseală. Şi, ca încheiere, a cerut ca nimeni să nu-l plângă, ci să se bucure că a scăpat de chinurile acestei vieţi: «Să vă plângeţi pe voi care rămâneţi.» Era trist, preocupat, şi-a pus totul în perfectă rânduială, a lăsat slujitor la Altar.

Se internează în dimineaţa zilei de 15 octombrie. Este operat luni, 18 octombrie, după-amiază, de un medic adus de la Spitalul Elias. Face un abces abdominal, septicemie, e redeschis şi după câteva ore sufletul îşi ia zborul spre cele veşnice.

(Înainte de aceasta) este adus în grabă părintele (Ila­rion) Argatu de la Mănăstirea Antim, pentru ultima împărtăşanie. (Părintele Constantin) se stinge spunând (o rugă­ciu­ne din) Sfânta Liturghie. În jurul capului părintelui apare o cunună galbenă, văzută de părintele Argatu. Ca să se încredinţeze că nu se înşeală, (acesta) mută perna, dar a­pare aceeaşi cunună. Atunci părintele exclamă: «cunună de martir»...”⁵³