Ps. Sebastian Paşcanu

6. Protoprezbiter Gheorghe Metallinos:

Fenomenul Neomartirilor: importanţa lor teologică şi naţională²⁰¹

Elementul martiric în tradiţia, adică în conti­nuitatea istorică a popoarelor ortodoxe, reprezintă o com­po­nentă a identităţii lor. Niciodată nu lipsesc Martirii, pen­tru că întotdeauna este necesar să se aducă mărturia creştină în faţa puterilor dominante şi adversare ale lumii, deoarece numai în felul acesta se trăieşte credinţa. Cât pri­veşte pe cei ce au fost martirizaţi de-a lungul anilor în­de­lungatei subjugări, îndeosebi în cadrul Imperiului Otoman, s-a impus să fie numiţi Neomartiri, ca distingere faţă de vechii Sfinţi Martiri ai Bisericii. Tocmai această dimensiune importantă pentru Ortodoxie o vom aborda în continuare.

În lupta neamului ortodocşilor²⁰² pentru supra­vieţuire şi libertate naţională, un loc central îl ocupă Sfinţii Neomartiri²⁰³. Aceşti noi luptători ai credinţei au revigorat - în diferitele înrobiri de-a lungul perioadei Turcocraţiei, referindu-ne la popoarele ortodoxe incluse prin cucerire în cadrul Imperiului Otoman, cu precădere cel grec - vechea credinţă creştină a martiriului. Ei au fost mai ales tineri, de diferite îndeletniciri, care fie au opus rezistenţă islamizării, care le era impusă, fie au respins-o, după apostazia lor. Cei mai mulţi erau foşti apostaţi care, la un moment dat, se prezentau public chiar în locul în care avusese loc lepădarea lor de credinţă, unde îşi manifestau întoarcerea lor la Ortodoxie, avându-se ca rezultat, după obicei, martiriul lor. Nu ţinteau, însă, moar­tea, ci erau purtători ai duhului entuziast al vechilor Sfinţi Martiri. Mărturisirea lor avea drept scop respingerea cotropitorului şi confirmarea directă a superiorităţii propriei lor credinţe. Spaţiul duhovnicesc în care se mişca existenţa lor era Biserica, iar forţa motrice a mărturiei lor era Ortodoxia Sfinţilor²⁰⁴.
1. Sfinţii Neomartiri ca eroi naţionali

Raţiunea, în ce priveşte importanţa naţională a Sfinţilor Neomartiri, pune de la început problema refe­ri­toa­re la legătura dintre Sfinţii Neomartiri şi eroii na­ţi­o­nali, problemă care presupune, la prima vedere, po­si­bi­li­ta­tea funcţionării a două conştiinţe, în perioada pusă în dis­cuţie, cu siguranţă distincte între ele, una naţională şi cealaltă bisericească. Această problemă a fost deja stu­di­a­tă de multe ori în cercetarea grecească. Căutarea de imbol­du­ri în starea ortodocşilor subjugaţi, pentru a şi întări prin ele reacţia lor faţă de suveranul din vremea aceea, este legală şi conduce, într-o anumită măsură, la concluzii înte­meiate.

Este foarte clar că în cazul Sfinţilor Neomartiri greu­tatea mărturiei şi a jertfei lor cade pe credinţă, ca o coor­donată, însă, a întregii lor existenţe, în timp ce în conştiinţa eroilor naţionali are greutate eliberarea patriei, un scop în mod deosebit respectabil, dar pământesc şi trecător, după cuvântul Sfântului Cosma Etolul († 1779). Din contră, Sfinţii Neomartiri au pus credinţa deasupra patriei.

La fel, însă, se constată că întrepătrunderea re­ciprocă până la identificarea acestor două valori, cel puţin până la Revoluţia din 1821, nu îngăduie diferenţieri absolute, fiindcă şi Sfinţii Neomartiri iubeau patria în măsura în care lupta lor pentru credinţă era în acelaşi timp şi pentru patrie. Jertfindu-se pentru credinţă, luptau şi pentru patria lor. Pentru ei patria era inclusă în cre­din­ţă, în conformitate, de altfel, cu Tradiţia ortodoxă şi pa­tris­tică, care a devenit realitate istorică în cadrul Im­pe­riu­lui Noii Rome sau Romania²⁰⁵. Pe de altă parte, şi eroii na­ţionali, jertfindu-se pentru eliberarea patriei, aspirau, de altminteri, la reabilitarea neamului cu toate elementele lui, între care primul loc îl avea, în această perioadă, cre­din­ţa. Nu sunt cunoscute cazuri de ateism la luptătorii ro­mei pentru libertate; până şi la reprezentanţi greci ai Ilu­mi­­nismului, în ciuda influenţelor apusene, atei cunoscuţi ca atare sunt puţini.

De altfel, raportându-ne tot la perioada Turco­craţiei, nu lipesc nici aceia care au fost prinşi după parti­ciparea lor la revolte împotriva cotropitorului şi au mărtu­risit credinţa lor ortodoxă, în timp ce martiriul lor, de-a lungul desfăşurării lui (cercetare, mărturisire, ucidere), se lega direct de credinţa neamului, prin care se diferenţia într-adevăr de suveran. În acest punct, se consideră că nu este de prisos amintirea situaţiei neamului²⁰⁶ şi a fac­to­rilor care formau conştiinţa lui, pentru evitarea unor in­ter­pretări anacronice care creează confuzie asupra lucrurilor.

Spaţiul credinţei, adică Milet-ul ca etnie religioasă, asigura locuitorilor Imperiului Otoman diferenţierea între ei. Credinţa constituia naţio­nalitatea lor. Diferenţiere sta­tală nu exista, din moment ce erau toţi cetăţeni otomani. Altceva însemna turc, altceva însemna otoman. Turcii erau cei ce aparţineau Milet-ului musulman, iar împreună cu romeii (ortodocşii), armenienii şi evreii (celelalte trei Milet-uri) constituiau populaţia, dar şi temeliile Impe­riului²⁰⁷. Aşadar, Sfinţii Neomartiri şi eroii naţionali au fost faţă de puterea cotropitoare persoane care şi-au expri­mat împotrivirea faţă de legile impuse şi au subminat totodată unitatea existenţei formei de conducere şi asu­prire. Cât îi priveşte pe greci, împreună cu ceilalţi orto­docşi ai altor eparhii (Bulgaria, Serbia etc.), aceştia erau rum (romei sau neoromani), adică o etnie creştin-or-to­doxă. Credinţa constituia conştiinţa naţională, îndeosebi a ba­zei laice lărgite. În credinţă şi-a găsit identitatea lui în­tregul neam²⁰⁸. Acest lucru îl arată, de altminteri, verbele fo­losite în această perioadă, chiar şi în textele ha­gio­grafice: a turci (τουρκεύω sau τουρκίζω) şi a franciza²⁰⁹ (φραγκεύω sau φραγκίζω)²¹⁰. Pierderea credinţei însemna şi pierderea identităţii romanice. Tocmai acest lucru îl ex­pri­mă şi mărturisirea Sfinţilor Neomartiri, salvată în di­fe­rite variante, dar şi a eroilor na­ţi­onali (Diacos, Vlahavas): eu creştin (romios sau grecos) m-am născut şi creştin (romios sau grecos) voi muri²¹¹. Iubirea şi fidelitatea faţă de Ortodoxie şi patrie sunt strâns legate între ele, chiar şi la cei ce oscilau între una şi cea­laltă. În conştiinţa Sfinţilor Neo­martiri se păstrează ierar­hizarea patristică prin care iu­birea faţă de patrie vine după mărturisirea şi trăirea cre­dinţei ortodoxe, ceea ce codifică în propovăduirea lui şi Sfâ­ntul Neomartir Cosma Etolul: patria mea cea falsă sau pă­mântească şi deşartă este din (satul) Sfântul Artis şi din eparhia Apocuros... Noi, creştinii mei, nu avem patrie aici²¹². Împărăţia Cerurilor este patria noastră cea adevă­rată²¹³. Această conştiinţă, prin intermediul pro­pri­i­lor părinţi duhovnici, devenea conştiinţa tuturor Sfinţilor Neo­martiri. În schimb, prin conştiinţa eroilor naţionali, fără să se piardă credinţa, se evidenţiază patria pămân­tească.

Pentru a pune capăt, aşadar, într-un anumit punct, cred că pentru cele referitoare la Sfinţii Neomartiri se jus­ti­fică întru totul constatarea profesorului de vrednică amin­tire Apostolos Vakalopulos, care nu a fost teolog²¹⁴: (Sfinţii) Neomartiri au fost în realitate şi eroi naţio­nali²¹⁵, afirmaţie pe care o dezvoltă profesorul Gheorghe Manţaridis, scriind: În realitate, toţi (Sfinţii) Neomartiri sunt şi eroi naţionali, deoarece credinţa, pentru care au pă­timit martiriul, nu constituia un element aparte, ci legă­tura unificatoare a identităţii neamului²¹⁶. De aceea, imno­graful lor consemnează: Căci aceştia s-au arătat, în vremurile cele mai de pe urmă, slavă şi tărie a credinţei noastre, precum şi păzitori ai neamului nostru²¹⁷. În mod invers, însă, adică faptul ca eroii naţionali să fie cinstiţi ca Sfinţi Neomartiri, pe baza criteriilor ortodoxe, nu poate să fie valabil. De altfel, elementele suprafireşti (minu­nile), ca­re se raportează la Sfinţii Neomartiri, arată legătura lor in­te­rioară şi a inimii lor cu harul necreat. Această legătură nu este uşor de desluşit la eroii naţionali. Prin urmare, mă alătur şi în acest punct părerii profesorului Gheorghe Man­ţaridis: oricât de sfânt ar fi martiriul pentru neam, nu poate să fie considerat în sine ca certificare a sfin­ţeniei²¹⁸. Şi acest lucru trebuie să fie valabil, adăugăm noi, şi pentru proclamările de Sfinţi din epoca noastră²¹⁹.

De altminteri, răspuns la această problemă a dat Bise­rica prin patriarhul ecumenic Sfântul Poliefktos (956-970) şi Sfântul Sinod, când împăratul Nichifor Focas (963-969) a cerut să fie recunoscuţi ca martiri pentru cre­dinţă soldaţii ucişi în războaie²²⁰. Răspunsul Bisericii a fost că nu este posibil ca cei ce ucid şi cei ce sunt ucişi să fie cinstiţi ca martiri pentru credinţă, din moment ce acest lucru îl interzic sfintele canoane²²¹.

Referinţa de aici trimite la Sfinţii Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare, primii care au abordat canonic pro­ble­ma de la începuturile ei, în secolul al IV-lea, dând singura abor­dare eclesiologică sigură²²². Cu toate că cele două gru­puri - adică cel al Sfinţilor Martiri şi mai târziu Neomartiri şi cel al eroilor naţionali - se jertfeau pentru libertatea nea­mului, eroii naţionali se implicau în faptul decăzut al răz­bo­iului cu toţi parametrii lui (patos, ură contra duş­ma­nilor, ucideri etc.). Sfinţii Neomartiri se distingeau, însă, prin sfin­ţenia şi duhovnicia lor²²³, constatate prin minu­ni­le lor, ca arătări ale harului cel ce locuieşte întru ei²²⁴. A­cest lucru îl proclamă şi imnograful care se adresează Sfin­ţilor Neomartiri: lui Hristos prin iubire amestecată... şi pe Acesta locuitor prin credinţă aducând şi voi în Hris­tos aţi găsit moarte martirică, iar Hristos în voi şi prin voi a aflat moarte martirică²²⁵. În cele din urmă, legătura ce se constată cu dumnezeiescul har necreat este ceea ce di­ferenţiază cele două grupuri, aşadar, niciun cuvânt des­pre conştiinţă nu atârnă greu din punct de vedere bise­ri­cesc, astfel încât să insistăm asupra diferenţierilor de con­ştiinţă - care sunt dificil de precizat.

2. 
   Cadrul istoric şi dinamismul social
   

Conştiinţa neamului pentru Sfinţii Neomartiri era că aceştia şi-au jertfit vieţile pentru ca să păzească libertatea şi nobleţea credinţei noastre creştine²²⁶, mai ales în momente în care frica lui Dumnezeu a lipsit, când cre­dinţa a slăbit şi când nădejdea s-a împuţinat²²⁷. Aces­te observaţii ale Sfântului Nicodim Aghioritul ne introduc în atmosfera robiei din perioada Turcocraţiei, în care nea­mul ortodox, fireşte şi conducerea lui, întâmpina o dilemă tragică. Este vorba de două tendinţe pe care le-a format robia cea îndelungată din perioada amintită: rezistenţa dinamică cu orice mijloc de putere, pe de o parte²²⁸, şi im­pu­nerea unui compromis cu noua situaţie, compromis ca­re se mişca între fatalism şi nădejdea de reabilitare, pe de altă parte. Prima poziţie o reprezentau, cu un realism de ad­mirat, antioccidentalii sau antiunioniştii, datorită cri­te­riului lor fără de greşeală privitor la dispoziţiile reale ale A­pusului pentru Răsăritul Ortodox, cunoscute deja din anul 1204²²⁹. Cea de-a doua poziţie au exprimat-o prooc­ci­den­talii sau prounioniştii, victime ale naivităţii şi ale pro­pri­ilor iluzii referitoare la ajutorul apusean pe care îl aşteptau.

Duhul rezistenţei şi al contestării permanente a puterii cotropitoare sau a celei statale asupritoare îl întru­chipau pentru neam, într-un mod folositor, haiducii, cu tot cercul lor, care întreţineau permanente focare de rezis­tenţă. De pildă, Grecia munţilor a rămas întotdeauna ne­în­robită şi nesupusă. Nemulţumirea neostoită a neamului, în timpul robiei otomane, se materializa, de-a lungul tim­pului, prin revolte organizate, de la care nu lipseau vreo­dată clerici, din fiecare treaptă a preoţiei, sau monahi²³⁰. A­cest fapt arată că, în ciuda alegerilor impuse de condu­ce­rea naţiunii, neamul ortodox, în totalitatea lui, nu s-a îm­pă­­cat niciodată cu situaţia robiei din perioada Tur­co­craţiei.

Spaţiului larg al acelora care conservau duhul rezis­tenţei şi al respingerii permanente a suveranului îi apar­ţineau şi Sfinţii Neomartiri, întrupând rezistenţa cea mai con­sec­ventă în ceea ce priveşte Tradiţia ortodoxă şi cea mai eficientă pentru neam, fără jertfa altora, ci numai a lor. Aplicau, aşadar, în modul cel mai autentic, cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Sângele Sfinţilor Neomartiri uda fără încetare pomul libertăţii, aşa cum a sugerat mai sus şi Sfântul Nicodim Aghioritul²³¹. De altfel, mărturisirea lor, după acelaşi Sfânt Părinte, nu reprezenta doar susţinerea credinţei, ci şi mustrarea stăpânilor (... Cei ce aţi propovăduit credinţa ortodoxă în arenă şi pe urmaşii lui Agar, cei rău cugetători, i-aţi mustrat...). Era negarea credinţei Milet-ului suveran şi, în consecinţă, o con­testare permanentă a identităţii cotropitorului. Se cu­vi­ne să se menţioneze că referirea la cotropitor, ca ad­ver­sar de bază după diavol, este adesea întâlnită în textele imno­grafice ale robiei otomane, ceea ce reprezintă o se­sizare şi exprimare a conştiinţei laice mai largi.

Mărturisirea Sfinţilor Neomartiri constituia respin­gerea efectivă şi curajoasă a suveranului cotropitor, ară­tând că nu este inexpugnabil şi de neînvins. De aceea, frec­ventă este şi referirea textelor imnografice la biruinţa Sfin­ţilor Neomartiri, nu numai împotriva diavolului urâtor de oameni şi tiran plin de răutate, ci şi a tiranului istoric, adică a cotropitorului otoman. Sunt contopiţi, aşadar, cei doi tirani, cel spiritual şi cel istoric, din cauza ex­pansionismului lor comun, duhovnicesc şi teritorial.

Martiriul Sfinţilor Neomartiri arată, însă, şi par­tici­pa­rea Bisericii la rezistenţa şi unitatea întregului neam. La în­toar­cerea apostaţilor şi mărturisirea Sfinţilor Neo­mar­ti­ri din perioada Turcocraţiei au contribuit, cu un rol deci­siv, părinţii lor duhovnici. La aceştia s-au refugiat, mai a­les în mănăstirile din Sfântul Munte Athos, pentru a se po­căi şi a intra în viaţa duhovnicească. Locurile de asceză au devenit, prin urmare, bastioane în faţa valurilor ma­ho­medanismului²³². După desăvârşirea pre­gă­tirii lor du­hov­niceşti, cu acordul duhovnicului lor, făceau măr­tu­ri­si­re de credinţă în public, care se sfârşea, de obicei, cu mar­ti­riul. Nu era, în consecinţă, o faptă de sinucidere, cum ar pu­tea să-şi închipuie cineva. Era o acţiune conştientă, care pro­venea din conştientizarea gravităţii islamizării. De fapt, aceasta era combătută, ei fiind siguri de dinamismul pe care-l va exercita martiriul lor asupra sufletelor mire­ni­lor credincioşi.

Într-adevăr, „exemplul luminos al Sfinţilor Neomar­tiri învigora rezistenţele morale ale celor robiţi şi rea­prindea inimile însetate de libertate ale robilor cei atât de oprimaţi”²³³. De altminteri, exemplele nu au fost puţine, şi nici nu se mărginesc doar la o scurtă perioadă de timp²³⁴. După patriarhul Nectarie al Ierusalimului (1661-1669), „nu este oraş sau loc în care să nu fie vărsări de sânge ale ortodocşilor noştri pentru dreapta credinţă”²³⁵. Însă, impor­tanţă are faptul că acest dinamism de necontestat al jert­fei Sfinţilor Neomartiri a fost puternic, în acele tim­puri, numai prin viaţa Bisericii şi mai ales prin cultul ei.

Consacrarea pomenirii lor şi sărbătorirea anuală în Biserică au contribuit la zidirea duhovni­cească a cre­din­cio­şilor ortodocşi şi trezirea puterilor ascunse în con­şti­in­ţa colectivă. Predica şi textele imnografice au contribuit la această dirijare, împreună cu Martirologiile şi Sinaxarele care, după constatarea cercetătorilor, constituiau cele mai răs­pândite istorisiri folositoare de suflet, care mângâiau şi încurajau poporul grec²³⁶ în cadrul şi în afara cultului. Cir­culau chiar şi variante actualizate ale vechilor Mar­ti­ro­lo­gii, cum era, de exemplu, cel al Sfântului Dumitru, mare Sfânt Martir din Romiosini²³⁷, adaptate la noua situaţie a nea­mului, în timpul Turcocraţiei²³⁸. De asemenea, Sfintele Moaş­te ale Sfinţilor Neomartiri, dobândite în diferite mo­duri de către popor şi comunităţi locale, „erau păstrate ca o­doare în locuri sfinte”²³⁹, făcându-se litanii, cu fiecare pri­lej, pentru susţinerea credinţei poporului şi cererea mij­locirii Sfinţilor ale cărora erau acestea.

Însă, în cadrul cultului se oferea şi Bisericii nea­mului posibilitatea de a-şi exprima conştiinţa combativă, care nu putea, fireşte, să urmeze o altă cale. Aşezarea Sfinţilor Neomartiri în calendarul bisericesc de către Ma­rea Biserică²⁴⁰ a avut o importanţă imensă, de vreme ce, aşa cum s-a spus, martiriul constituia respingerea faptică a cotropitorului. De altfel, nu sunt cunoscute cazuri de îm­po­trivire a neamului contra cinstirii Sfinţilor Neomartiri. Desigur, poziţia Bisericii în privinţa acestei cinstiri a fost facilitată de propunerea transpusă în faptă a Sfântului Atanasie din Paros (1721-1813), unul dintre conducătorii colivazilor, adică al neoisihaştilor, şi anume, ca Neo­mar­ti­rii să fie recunoscuţi ca Sfinţi şi înainte de hotărârea Bise­ri­cii, de vreme ce „sunt Sfinţi şi trebuie să fie cinstiţi ca a­tare²⁴¹ şi fără constatarea canonică a Marii Biserici”. Prin ur­mare, se justifică concluzia istoricului Apostolos Vakalopulos că „Biserica, instigând la reacţie faţă de fa­na­tismul religios sau presiunea morală a musulmanilor, in­stiga indirect la rezistenţa neamului”.²⁴²

2. 
   Dinamismul duhovnicesc al Sfinţilor Neo­mar­tiri
   

În Noul său Martirologiu, Sfântul Nicodim Aghioritul îşi exprimă poziţia faţă de cinstirea Sfinţilor Neomartiri, în sensul atitudinii lui clasice faţă de Sfinţii Neomartiri, cum că au reprezentat, cu alte cuvinte, reînnoirea întregii credinţe, prin fraza: „... ei întăresc în sine şi îmbărbătează şi reînnoiesc strămoşeasca credinţă cea slăbită şi uscată a creştinilor de acum”²⁴³. În felul a­ces­ta, aşadar, „în vremurile cele mai de pe urmă stră­lucesc Mar­tiri, iar întunericul rătăcirii îl alungă; credinţa creş­ti­ni­lor se înalţă acum şi cade nelegiuirea”²⁴⁴. De altminteri, jert­fa şi îndrăzneala Sfinţilor Neomartiri arătau adevărul cre­dinţei creştine, provocând până şi admiraţia celor care îi persecutau²⁴⁵.

O altă dimensiune, însă, a dinamismului duhov­nicesc al Sfinţilor Neomartiri a fost şi extensia lui exact în partea opusă a heterodocşilor²⁴⁶. Răspunzând acuzaţiilor occidentalilor, pentru a sprijini adevărul şi continuitatea Bisericii şi a neamului său, marele Evghenios Vulgaris († 1806) a făcut apel la cazul Sfinţilor Neomartiri: „După căderea Constantinopolului au trecut 66 de ani şi atunci iarăşi a îngăduit Dumnezeu să fie primit de către noi un început al Martirilor”²⁴⁷. Mişcându-se în acelaşi cadru istorico-duhovnicesc, Sfântul Atanasie din Paros se adre­sea­ză acuzatorilor Ortodoxiei şi ai neamului, adică occi­den­talilor, cu o observaţie, în anul 1796, care, dincolo de al­tele, schimbă acuzaţiile de filoturcism şi sclavie de bună voie, care erau aduse de gruparea iluministă. În timp ce „Europa de Dumnezeu alungătoare blasfemiază numele lui Hristos, Grecia Îl slăveşte pe Hristos nu numai cu psal­mi şi cântări, ci şi cu sudori şi nevoinţe ale Sfinţilor (...) şi cu sânge al Martirilor, care mereu şi continuu se varsă a­cum, în zilele noastre cele vitrege, în diferite locuri, cu tot ze­lul fericit, cu toată minunata bunăvoinţă, care surprinde şi pe cei necredincioşi”²⁴⁸.

Concluzie

Dincolo de toate celelalte cuvinte pe care ar fi putut cineva să le expună în mod concluziv, un lucru este, cred, cel mai important, referindu-se, însă, la cazul ortodocşilor greci din perioada Turcocraţiei. Rezistenţa jertfitoare, dinamică şi în orice caz demonstrată a Neomartirilor, fie ei Sfinţi şi eroi naţionali, a reprezentat contribuţia lor la pregătirea Marii Revoluţii greceşti din anul 1821. Cazul Sfinţilor Neomartiri şi al eroilor naţionali, împreună cu cele aproximativ 100 de revolte din secolul al XV-lea până în al XIX-lea, îngăduie o estimare mai reţinută a influenţei Revoluţiei franceze asupra celei a grecilor, fapt pe care l-a re­marcat cu mult înaintea noastră Teodoros Kolo­ko­tro­nis²⁴⁹. Revoluţia franceză a reuşit poate să impună ca­den­ţele, dar nu a provocat Revoluţia greacă. Neamul ortodox, cu referire la greci, nu a uitat vreodată instinctul lui de li­ber­­tate, care era stârnit continuu de contestarea perma­nen­tă a stăpânirii străine, contestare pentru care in­co­men­surabilă a fost contribuţia efectivă a Neomartirilor. ²⁵⁰

***

Mireasmă a morţii, (dar) spre viaţă

(Cf. II Corinteni 2,16)²⁵¹

Este cunoscut faptul că, în perioada regimului comunist, în această mare ţară ortodoxă, minoritatea con­du­cătorilor a dezlănţuit o persecuţie fără precedent împotriva ortodocşilor, fără deosebire de poziţia socială, neex­ceptând demnitarii sau persoanele sus-puse, care n au vrut să se alăture regimului comunist şi au fost con­si­deraţi periculoşi; fără însă ca acest lucru să însemne - cel puţin pentru majoritatea zdrobitoare a celor persecutaţi - că aparţineau anumitor partide şi că erau dirijaţi de Occi­den­tul burghez şi reprezentanţii lui. În numeroasele „la­gă­re de concentrare” create, au fost închişi cetăţeni care - aşa cum s-a dovedit - n-au fost decât simpli credincioşi or­to­­docşi, care au preferat să devină victime, într-o ar­dere-de-tot creştin-ortodoxă (holocaust), decât să accepte ne­garea credinţei lor, prin trecerea la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori şi martiri.

Am vizitat (în pelerinaj) una din marile lor închisori, în afara Bucureştiului, la Jilava, unde literalmente ne-am îngrozit. Pentru că din descrierea şi istorisirea a doi vechi deţinuţi de acolo, astăzi bătrâni, printre puţinii care au su­pra­vieţuit, dar în principal, din câte am văzut şi am putut să conchidem, ne-am încredinţat că a fost vorba despre re­învierea muceniciilor din alte epoci, din vechiul Imperiu Ro­man până la regimurile totalitare şi fasciste din secolul XX în Europa de Est şi de Vest. Dar trebuie să precizăm aici că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dog­matizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-ca­to­lice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pen­tru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au năs­cut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, ai nazis­mului şi ai jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până as­tăzi.

Condiţiile de „viaţă” în celulele morţii erau mai rele decât cele ale creştinilor şi evreilor din lagărele de concentrare ale lui Hitler. De aceea, noii mărturisitori ro­mâni din închisorile-morminte au cerut cu disperare să fie trataţi aşa cum naziştii se poartă cu deţinuţii lor. Din acest motiv singura lor mângâiere şi uşurare era rugăciunea şi, prin aceasta, dezvoltarea unui spirit de frăţească dragoste şi solidaritate reciprocă, care a provocat uimirea noastră. (...) Simpozionul a fost urmărit de episcopi şi clerici, mo­nahi şi monahii, profesori şi, în principal, ortodocşi culţi şi lup­tători, cu poziţionare precisă faţă de sistemele surori, co­munismul şi fascismul, produse ale secularei dialectici occidentale, care au fost transplantate în Răsăritul Orto­dox. Simpozionul a avut ca scop impulsionarea şi încu­ra­ja­rea Sfântului Sinod al Bisericii României să purceadă la re­cunoaşterea oficială a acestui holocaust al ortodocşilor acestei ţări. (...) Am recomandat să se facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului mar­tirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul ma­tern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pen­tru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, a­tunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se în­tâm­plă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă.