Ps. Sebastian Paşcanu

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi na­ţional al acestor luptători care au salvat onoarea nea­mu­lui, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie aco­pe­rit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nicio re­zis­tenţă.

Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pen­tru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste ade­văruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu ade­vărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala au­toritate morală din această ţară. Numai ei pot să vor­bească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre in­teresele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să ro­şească, la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. (…) Istoria vie­ţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în con­ştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Pune­ţi vă as­pi­ra­ţi­ile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poa­te porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţa­ra noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare su­fle­tul vostru încă nealterat.

Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului pro­letar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul, luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri, fi­lan­tro­pii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări da­că tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal de­cât al celor care şi-au sacrificat tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor ca­re (s-au jertfit - n.red.) în lupta împotriva forţelor sa­ta­ni­ce din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al con­ştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sa­crificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lan­ţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:

În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai nea­mu­lui, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sa­cri­legiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri ade­văraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sanc­ţi­uni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care a­tunci nu apăra - desigur - şi mormintele adversarilor co­munismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gra­dul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfin­ţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei co­mu­niste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un ma­usoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul e­roic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idea­lu­lui pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jer­tfa lor.

11. Nicolae Purcărea, un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu...⁶⁷
- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi În­vi­erea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşin­du-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creş­ti­ne pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimi­lor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bu­cu­ria materială. N aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozo­nac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era co­ple­şi­toare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii si­gur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pre­gă­tirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine ma­rea sărbătoare. În afară de post - îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mân­care mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.

- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne du­cem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la sluj­ba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în în­chi­soare?

- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gar­dienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbă­to­ri înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi du­cem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi mă­reau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

- Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?

- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe ca­re aţi petrecut-o în închisoare?

- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umi­lin­ţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, când au­zeam clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petre­cut o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de o su­tă de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de per­soa­ne. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al la­gă­ru­lui. Îţi dădea aripi, te transfigura.

- Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gân­desc că ea este legată de momentul în care eraţi în­chis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor mo­ment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cân­tece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi al­te ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S au făcut multe lu­cruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săp­tă­mâ­na Ma­re o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde in­ven­tau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; u­ne­le pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse in­strumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au tre­cut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că su­prema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când fă­ceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de cre­dinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu prun­cul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M a în­tărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de dem­nitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem ar­mele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit ro­mâni şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia stră­moşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora ca­re au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, des­pre rugăciune. Un alt element care în închisori v a păs­trat şi sufletul şi mintea a fost poezia. Ce ne-aţi putea spu­ne despre semnificaţiile acestei poezii?

- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne men­ţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dez­nă­dejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea di­ver­se ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. În­chis­oarea a devenit un forum superior, pentru că aveam pro­fesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Ra­du Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dum­ne­zeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea româ­neas­că. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai impor­tant care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pen­tru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nă­de­jde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

- Cum aţi învăţat poeziile?

- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hâr­tie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spi­ri­tuală pentru noi. Mai trebuie să înălţăm un monument pâ­nă la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mame­le noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea ma­me­lor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem în­trebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Ma­mele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa ca­li­tă­ţile fiilor lor.

- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?

- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izo­lat într-o celulă specială, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta altul deasupra lui şi s-a îm­bolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pen­tru că ţinea conferinţe şi a fost băgat la izolare, unde i s a a­gra­vat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Bise­ri­ca Or­todoxă să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre ex­em­plu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de as­cet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de alt­fel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, părin­tele Arse­nie Boca avea o personalitate puternică, avea un mare har. Cri­ma cea mare a comuniştilor e că au omorât oa­meni cu po­tenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vor­ba la noi, ro­mânii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl o­moa­ră pe tai­că-său. Aşa şi comuniştii. I-au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plă­cerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dum­nezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?

- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: „Ce ne fa­cem?” Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a tre­ce peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, părintele Ar­senie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi a­ceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ri­di­cat. L-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a fă­cut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al Mă­năs­tirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au fost a­duşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii părintelui Arsenie Papacioc.

- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?

- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lu­mi­nă şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oa­meni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au exis­tat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Elia­de, Constantin Brâncuşi, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia des­tinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

- Vă consideraţi o generaţie învinsă?

- Cine e învinsul? Cel care dă (în altul - n.n.) sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. (Dar - n.n.) Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am re­zis­tat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Pi­teşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi ur­ma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâ­na şi m a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am tră­dat marea cauză a demascării, când eram aproape de moar­te, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la El (adică, din această lume - n.n.). De ce? Pentru că, a­tun­ci, directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altă­dată, la Ca­nal, am adormit pe şina de cale ferată, cu game­la în mâ­nă. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge ci­ne­va. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomo­tiva imediat. Sau, m-au bă­gat la camera mortuară, din cauza faptului că am avut o in­fecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, vă­zând că n-am murit şi mirân­du se de asta, pentru că mu­ri­se­ră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N am făcut sep­ticemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâş­nit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumne­zeu, pentru că se pare că au existat momente în care Dum­nezeu v-a ţinut în braţele Lui.

- Exact.

- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?

- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece ge­neraţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la bi­serică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a glo­balizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere a­brup­tă, chiar dacă el constituie, în acest moment, o putere eco­nomică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Ra­ţio­nalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e tai­na naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o ne­gli­jează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

12. George Enache: Episcopul-martir Nicolae Popovici, sau despre curajul de a rosti⁶⁸

Personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ puţin cu­nos­cut faţă de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903, în co­mu­na Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare, şi-a făcut stu­diile secundare la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cer­nă­u­ţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat pe tema epi­cle­zei euharistice.

Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit, ci şi un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în ace­laşi timp stăpânul turmei dar şi slujitorul ei umil, im­pu­nând tuturor prin puterea exemplului personal. Din în­dem­nul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s au cununat civil şi religios, primind astfel binecu­vântarea Bisericii.

Era în acelaşi timp un orator desăvârşit, ţinând ade­sea predici din amvonul catedralei episcopale. Ştia exact ce să spună, pentru a mângâia şi întări inimile cre­din­cio­şi­lor şi, în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să în­ţe­lea­gă învăţătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu pli­nă, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Buco­vi­na de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte impor­tan­tă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de ţară, din feri­cire vre­melnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa epis­co­pu­lui Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici an­ti­româneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din t­ri­to­riul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.

Recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi crea­rea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape şase luni în aceste teritorii, lo­vi­te de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sa­le la renaşterea vieţii creştine. Dacă Basara­bia şi Bu­co­vi­na fuseseră numai un an sub ocupaţie sovie­tică, Nicolae Po­povici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planu­rile, în 20 de ani de acţiune continuă. De aceea el nu a obosit să de­nun­ţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvântări şi prin scris.

Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ar­dea­lului de Nord, dar marchează şi începutul comu­nizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar vă­zând răspândirea acestei ideologii inumane şi atee chiar în propria ţară nu poate rămâne indiferent.

Atunci, dintre toţi, el a ales calea unei opoziţii des­chi­se, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mul­ţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca dis­tru­gerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent ca­noa­nele şi tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica orto­doxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocu­pându-se de dezvoltarea vieţii religioase. Dar, deşi res­pec­tă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are auto­no­mia ei în luarea deciziilor, în afacerile ecleziastice şi li­ber­tatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încăl­cate de stat, Biserica are dreptul să reacţioneze. Epis­copul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de Biserică. Prin me­morii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul su­veran al episcopului de a-i numi pe protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhului, iar aces­ta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, me­ni­te să tulbure liniştea liturghiei. S-a opus unificării Bise­ri­cii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, consi­derând că lu­cru­rile făcute prin forţă nu au durabi­litate. De ase­me­nea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la epis­co­pie - calul troian al comu­niştilor în viaţa Bisericii.

În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat cons­tant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cul­telor, afir­mând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Ast­fel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colec­ti­vi­ză­rii, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care co­mu­niştii le-ar fi dorit promo­vate de preoţi. În schimb, el vor­bea despre măreţia credinţei creştine, despre speranţă în mai bine, despre valorile naţionale.

Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate a­ces­te predici, ele nu erau altceva decât instigări contra­re­vo­luţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea de­vine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pen­si­oneze - pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patri­ar­hu­lui Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s au iz­bit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza, care au spus că, dacă Popovici nu e pensionat, atunci va fi arestat.

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 oc­tom­brie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrala din Oradea.

După cum am spus, Securitatea consemna toate pre­di­cile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află do­vezi consistente ale curajului cu care acesta rostea ade­vă­rul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva frag­men­te ilustrative din acestea.

Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950

„O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost vea­cul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a in­ven­tat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane şi a­tomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieţi omeneşti şi tot ce s-a clădit. Ştiinţa, cultura în această e­pocă a fost şi este în slujba omului pământesc şi nu în sluj­ba celui de sus, pentru care motiv a suferit şi suferă lu­mea. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească şi sufle­teas­că. Nu plângem după aceşti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, şi îndeosebi anul 1950, va a­du­ce după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic - n.n.) slo­bozenie, iertare şi mângâiere oamenilor care şi au pier­dut moşiile, casele, libertatea şi care au pierdut sufle­te­le. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lă­sa să fie luat de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă, sudoarea noastră, averea şi ultimul co­joc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păs­tra pentru Dumnezeu.

Părinţi! Să aveţi grijă de copiii voştri, creşteţi i în spi­ritul evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dum­nezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile spor­tive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă. Aduceţi-i în biserică, că aici pri­mesc educaţia care-I place lui Hristos. Păstraţi sufletele lor departe de ideile străine de neamul nostru şi vă veţi mân­tui şi voi şi neamul nostru. În pragul Anului Nou, Bi­se­rica trimite binecuvântarea sa pentru tot poporul, şi în­deo­sebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care este răspunzător pentru educarea tineretului nostru. Curaj în­văţători, să nu uitaţi că veţi răspunde şi voi pentru ti­ne­retul nostru care a păşit pe calea rătăcirii.

Trimitem binecuvântarea ostaşilor noştri, care nu sunt lăsaţi în biserică ca altă dată, ca să primească binecu­vân­tarea la începutul anului. Să nu uitaţi şi să vă rugaţi şi să aveţi curaj să urmaţi pildele marilor înaintaşi ai noştri, a lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Cri­şan, Avram Iancu şi alţi mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viaţa voastră.

Trimitem binecuvântarea Bisericii stăpânirii ţării şi îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frăţeşti prin fapte, şi nu prin vorbe, ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţă­rii aşa cum îşi iubeşte tatăl fiul şi reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să gu­ver­neze etern.

Trimitem binecuvântarea Bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit şi suferă, pentru că mulţi L-au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul aces­tui an sfânt să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se re­în­toarcă la Hristos.

Trimitem binecuvântarea celor întemniţaţi, celor în sufe­rinţă, celor care au pierdut speranţele în viitor, tri­mitem îmbărbătare alături de binecuvântare şi le spunem lor: „Sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare şi veţi cere.”

Am spus tot ce am putut să spun, iar dorinţele noas­tre fierbinţi, nevăzute, numai simţite, pot să fie citite în la­cri­mile noastre, care sunt graiul nostru viu şi care vorbesc mai bine ca oricine. Ştergeţi-vă lacrimile şi să aveţi nă­dejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire şi pe­tru noi şi pentru toţi aceia care cred în Hristos Domnul Dum­nezeul nostru.”
„După terminarea predicii, funcţionarii comprimaţi de la diferite instituţii au comentat astfel predica lui Po­po­vici: «În ultimii doi ani a fost cea mai zdrobitoare pre­dică a episcopului faţă de regim, a fost un rechizitoriu fe­no­me­nal faţă de regim.»”