Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

i.

Julien, căruia îi venea greu să plece, prelungi expli-

ile şi observă vanitatea cavalerului de Beauvoisis, căci

306

STENDHA1.

aşa spusese acesta că-1 cheamă, vorbind despre sine, mirai de faptul că Julien îl numea pur şi simplu domnule.

îi admira gravitatea, amestecată cu o oarecare îngîmfare modestă, dar care nu-1 părăsea nici o clipă. 1 In mai ales uimit de felul ciudat în care îşi mişca tînărul limlu cînd rostea cuvintele... Dar, la urma urmei, în toate acestea nu exista nici un fel de pricină ca să-i caute ceartă.

Tînărul diplomat se oferi cu multă graţie să se baia, dar fostul locotenent din al 96-lea regiment, care şedea de un ceas cu picioarele răşchirate, cu mîinile în şolduri şi cu coatele în afară, hotărî că prietenul său, domnul Sorel, nu putea să-i caute ceartă cu luminarea unui om fiindcă i se furaseră cărţile de vizită.

Julien plecă foarte necăjit. Trăsura cavalerului

Ca să-1 vadă, să-1 tragă de poalele hainei, s trîntească jos de pe capră şi să-1 năucească în lovituri de cravaşa n-a fost nevoie decît de o clipă. Doi lacU< i încercară să-1 apere pe vizitiu; Julien încasă cîţiva pumni în aceeaşi clipă, săltă cocoşul unuia dintre pistoale şi trase în ei. Lacheii o rupseră la fugă. Totul ţinu un minut.

Cavalerul de Beauvoisis cobora scara cu gravitatea a | mai nostimă, rostind întruna, cu vocea lui afectată, mare senior:

— Ce-i asta ? Ce-i asta ?

Nici vorbă că era foarte dornic să afle totul, dai im portanta diplomatică nu-i îngăduia să arate mai multă cu> riozitate. Cînd află despre ce era vorba, pe faţa lui irul se luă iar la întrecere cu calmul ironic, care¹ nu trebuie j lipsească niciodată de pe chipul unui diplomat.

Locotenentul din Regimentul 96 înţelese că domnii de Beauvoisis dorea să se bată, dar încearcă, totodată, mod diplomatic, să-i lase prietenului său foloasele îniti, tivei.

307

ROŞU ŞI NEGRU

ŞI NEGRU

— De data aceasta mi se pare că există pricină pentru

duel! exclamă el.

— Şi eu aed la fel, răspunse diplomatul. Pe ticălosul ăsta îl dau afară, le spuse el lacheilor; să treacă altcineva în locul lui pe capră. Uşiţa trăsurii fu deschisă; cavalerul ţinu morţiş să-1 onoreze pe Julien şi pe martorul lui. Se duseră să-1 caute pe un prieten al domnului de Beauvoisis, care le indică unde s-ar putea găsi un loc retras pentru duel. Pe drum, conversaţia se desfăşură într-adevăr cum se cuvine. Ciudat nu era decît diplomatul în halat.

„Domnii aceştia, deşi foarte nobili, nu sînt deloc plic­ticoşi, ca persoanele care vin să ia masa la domnul de La Mole, gîndi Julien; şi înţeleg de ce îşi îngăduie să fie ne-cuviincioşi", adăugă el după o clipă. Tocmai se vorbea despre nişte dansatoare pe care publicul le aplaudase într-un balet, cu o zi înainte. Domnii făceau aluzie la nişte anec­dote piperate, despre care Julien şi martorul lui, locote­nentul din Regimentul 96, habar n-aveau. Julien nu sîWîrşi prostia de a pretinde că le cunoaşte; îşi mărturisi foarte firesc neştiinţa. Sinceritatea aceasta îi plăcu priete­nului cavalerului; el povesti anecdotele în cele mai mici amănunte şi cu foarte mult haz.

Un lucru îl mira nespus pe Julien; trăsura se oprise o I lipft, din pricina unui altar ce era ridicat în mijlocul dru­mului pentru procesiunea de Joia Verde; iar domnii îşi lnj',ăduiră mai multe glume: parohul, după ei, era fiul unui episcop. în casa domnului de La Mole, care voia să iijungă duce, n-ar fi îndrăznit nimeni, niciodată, să ros­tească asemenea cuvinte.

Duelul se termină cît ai clipi: Julien se alese cu un glonte în braţ; rana îi fu legată cu batiste udate în rachiu, lui cavalerul de Beauvoisis îl rugă foarte politicos pe lulien să-i îngăduie să-1 conducă acasă chiar cu caleaşca în mic veniseră. Cînd Julien rosti numele palatului La Mole, Itnarul diplomat schimbă o privire cu prietenul său. 11 i ura lui Julien se afla acolo, dar lui i se părea mult mai