Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

321

geaba... Julien nu-i răspunse. Vino, la bal, cu fratele meu, adăugă ea pe un ton foarte sec.

Julien se înclină respectuos. „Aşadar, chiar în mijlocul balului, am de dat socoteli tuturor membrilor familiei. Nu sînt plătit oare ca om de afaceri ?" Şi, în sinea lui, îşi spuse: „Ba încă numai Dumnezeu ştie dacă ceea ce am să-i povestesc fiicei n-o să se bată cap în cap cu planurile tatălui, ale fratelui, ale mamei! Aici e o adevărată curte de prinţ domnitor. Trebuie să fii de o nulitate perfectă şi să nu-i prilejuieşti, totuşi, nimănui dreptul să se plîngă. T;ire nu-mi place domnişoara asta! gîndi el, privind mersul domnişoarei de La Mole, pe care maică-sa o i hemase s-o prezinte cîtorva doamne, prietene ale ei. I Exagerează toate modele, rochia îi cade de pe umeri... e şi in.ii palidă decît înainte de călătorie... Ce păr fără culoare, ilc blond ce e! Ai zice că trece lumina prin el!... Cîtă l rufie în felul cum salută, în privire! Ce gesturi de regină !"

Domnişoara de La Mole îşi strigase fratele, tocmai tind acesta voia să plece din salon.

Contele Norbert se apropie de Julien :

— Dragă Sorel, îi spuse el, de unde vrei să te iau la miezul nopţii, ca să mergem la balul domnului de Retz ? M-a rugat anume să te duc acolo.

— Ştiu cui îi datorez atîta bunăvoinţă, răspunse lulien, înclinîndu-se pînă la pămînt.

Neputînd găsi, spre ciuda lui, nici un cusur politeţii şi ihiar interesului cu care Norbert îi vorbise, începu să se lrj>c de răspunsul dat de el, Julien, la cuvintele acestea îndatoritoare. Şi găsi că răspunsul avea ceva înjositor.

Noaptea, sosind la bal, îl izbi măreţia palatului dom­nului de Retz. Curtea din faţă era acoperită cu o imensă |iln/,a cărămizie, plină de stele aurii: mai multă eleganţă l u j>rcu s-ar fi putut găsi. Sub cortul acesta, curtea fusese j li uns formată în grădină de portocali şi de oleandri înfloriţi, h'iilru că vasele fuseseră îngropate cu grijă, oleandrii şi

322