Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

id iicii pariziană unde veneau oameni de litere şi politicieni. Des-I 11 ta< eputul secolului al XlX-lea, a existat pfnă prin 1887.

388

STENDHAL

Julien tocmai dăduse drumul frînghiei în grădină. Mathilde îl strînse de braţ. El se crezu prins de un duşman şi se întoarse brusc, scoţînd un pumnal. Fetei i se păruse că auzise deschizîndu-se o fereastră. Stăteau amîndoi ne­mişcaţi, cu respiraţia tăiată. Luna îi lumina din plin. Zgo­motul nu se mai auzi, aşa că se liniştiră.

Dar se simţiră din nou foarte stînjeniţi, şi unul, şi al­tul. Julien cercetă dacă uşa era încuiată cu toate zăvoa­rele, se gîndea să se uite şi sub pat, dar nu îndrăznea; s-ar fi putut ascunde acolo un lacheu sau doi. Pînă la urmă, temîndu-se să nu se căiască mai tîrziu din pricina lipsei lui de prevedere, se uită.

Mathilde căzuse pradă frămîntărilor celei mai cum­plite timidităţi; îi era groază de situaţia în care se afla.

— Ce-ai făcut cu scrisorile mele ? întrebă ea în cete din urmă.

„Ce prilej minunat să-i zăpăcesc pe dumnealor, dacă trag cumva cu urechea, şi să evit lupta !" gîndi Julien.

— Prima e ascunsă într-o uriaşă Biblie protestantă pe care diligenta de ieri a dus-o departe de-aici.

Vorbea cît se poate de răspicat, dînd amănuntele aces­tea în aşa fel încît să fie auzit de oricine s-ar fi aflat ascuns în cele două mari dulapuri de mahon pe care nu se încu­metase să le cerceteze.

— Celelalte două sînt la poştă şi urmează acelaşi drum ca şi prima.

— Dumnezeule-Doamne ! Dar de ce toate precauţiu-nile astea ? se miră Mathilde.

„De ce-aş minţi ?" se gîndi Julien şi îi mărturisi toate bănuielile lui.

— De-asta erau scrisorile tale atît de reci! vorbi Mathilde cu un glas care amintea mai mult nebunia decîl duioşia.

Julien însă nu observă nuanţa aceasta. Faptul că era tutuit îl zăpăci cu totul sau, cel puţin, îi risipi bănuielile ; îndrăzni s-o strîngă în braţe pe fata aceasta atît de fru-