Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

IMKJll ŞI NEGRU

395

i/u silit să-şi mărturisească faptul că n-o iubea pe

l In zbucium îngrozitor urmă după această descoperire: hmtc simţămintele îi erau zdruncinate.

Peste două zile, în loc să fie mîndru faţă de domnul de « inisenois, aproape că l-ar fi îmbrăţişat, cu lacrimi în

ochi

Obişnuinţa de a fi nenorocit îi dădu o licărire de bun-dliiiţ; Julien se hotărî să plece în Languedoc, îşi făcu ba­gajele şi se duse să-şi ia un loc la diligentă.

Dar simţi că-i vine rău cînd, sosind acolo, află că, |n Intr-o întîmplare neobişnuită, exista un loc liber pentru > doua zi, în diligenta de Toulouse. Opri locul şi se întoarse acasă, cu gîndul să-i anunţe marchizului plecarea.

I >otnnul de La Mole se afla în oraş. Mai mult mort di i ii viu, Julien se duse să-1 aştepte în bibliotecă. închi-l"n\i-va cum s-a simţit, găsind-o acolo pe domnişoara de l .Mole!

< nul îl văzu intrînd, îl privi cu un aer răutăcios, asupra (£t utn era cu neputinţă să se înşele.

împins de durerea lui, uluit de surpriză, Julien avu «I \i>h urnea să-i spună, cu un glas nespus de duios, un glas Doinit din inimă:

Aşadar, nu mă mai iubeşti ? Mă cutremur cînd mă gîndesc că m-am dat primu­lui •.. mi, îi răspunse Mathilde, plîngînd de furie împotriva

Primul venit! strigă Julien şi se repezi să ia o veche ilfl medievală, păstrată ca raritate în bibliotecă. < lumii lui, pe care-1 socotea ajuns la ultima limită în i • nid îi vorbise domnişoarei de La Mole, sporise de o | de (>i i la vederea lacrimilor de ruşine ale Mathildei. Ar I cel mai fericit dintre oameni dacă ar fi putut s-o ucidă. fi etnd Julien se căznea să tragă, cu oarecare greutate, 11 din (caca străveche, Mathilde, îndntată de o senzaţie li n< >"ă, înainta mîndră spre el; lacrimile îi secaseră.

396

STENDHAL

Chipul marchizului de La Mole, al binefăcătorului său, se ivi deîndată în faţa ochilor lui Julien. „Am să-i ucid fiica ! îşi spuse el. Ce grozăvie !" Şi făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să arunce spada. „Sigur, gîndi el, Mathilde are să izbucnească în rîs cînd îmi va vedea gestul de melo­dramă." Ideea aceasta îl făcu să-şi recapete toată stăpîni-rea de sine. Privi lama vechii spade cu multă curiozitate, ca şi cum ar fi căutat pe ea vreo pată de rugină, apoi o vîrî la loc în teacă şi, cu cea mai mare linişte, o agăţă la locul ei, în cuiul de bronz de care era atîrnată.

Toate mişcările lui, foarte încete spre sfirşit, ţinură un mi­nut nesfîrşit ; domnişoara de La Mole îl privea mirată. „Va să zică, era cît pe ce să fiu ucisă de amantul meu!" îşi spunea ea

Gîndul acesta o făcea să se simtă în cele mai frumoase vremuri din veacul lui Carol al DC-lea şi ale lui Henric al III-lea.

Stătea neclintită în faţa lui Julien, care tocmai pusese spada la loc, şi-1 privea cu ocfii din care pierise ura. Tre­buie să recunoaştem că era de-a dreptul seducătoare în clipa aceea; cu siguranţă că niciodată vreo altă femeie nu semănase mai puţin a păpuşă pariziană (cuvîntul acesta era principala obiecţie a lui Julien împotriva femeilor din partea locului).

„Iar o să mă cuprindă slăbiciunea pentru el, gîndi Mathilde; nici vorbă că se va crede iar domnul şi stăpînul meu, dacă am să cad din nou, tocmai cînd i-am vorbit cu atîta hotărîre." Aşa că fugi.

— Doamne! cît e de frumoasă! exclamă Julien, văzînd-o că fuge; iată fiinţa care mi se arunca în braţe cu atîta patimă, nu sînt nici opt zile de atunci... Şi clipele acelea nu se vor mai întoarce niciodată ! Şi toată vina e a mea ! în clipa cînd se petrecea ceva atît de neobişnuit, atît de însemnat pentru mine, eu rămîneam nepăsător !... Tre­buie să recunosc că m-am născut cu o fire prea comună şi prea nenorocită.

Marchizul intră. Julien se grăbi să-i anunţe plecarea lui.

— Unde ? întrebă domnul de La Mole.

— în Languedoc.