Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

A 'I .1
416

încîntători, nu putuse decît să-i admire. Adevăratul lor a racter abia începea să-1 întrezărească.

„Joc aici un rol nedemn", gîndi el deodată. Dar tr< buia acum să-şi părăsească scăunelul de paie cu cît nu puţină stîngăcie. Voi să născocească ceva, îi ceru imag naţiei lui, care rătăcea pe alte meleaguri, să găsească a lucru nou. Ar fi fost necesar să-şi folosească memoria, da memoria lui, trebuie să mărturisim, nu prea era înzestrai cu asemenea cunoştinţe; bietul băiat nu ştia încă să a descurce în lume, de aceea se purtă cu atîta neîndemînan îndt îl observă toată lumea cînd se ridică să plece din salo» întreaga lui fiinţă vădea suferinţa. De trei sferturi de i juca rolul unui subaltern nedorit, în faţa căruia nime nu-şi da osteneala să ascundă ce gîndeşte despre el.

Observaţiile critice pe care abia le făcuse asupra riva« Iilor săi îl împiedicaseră, totuşi, să-şi ia prea în tragic nej fericirea; ca să-şi îmbărbăteze mîndria, Julien amintirea celor petrecute cu două nopţi mai înainw „Oricît mi-ar fi de superiori, gîndi Julien intrînd singur! grădină, Mathilde nu a fost pentru nici unul ceea ce două* ori în viaţa mea s-a îndurat să fie pentru mine."

Dar înţelepciunea lui se mărgini doar la atît. Nu pi im hărăzise a fi stăpînă absolută pe întreaga lui fericire.

în ziua următoare, nu făcu altceva decît să-şi istoi vească trupul şi să-şi sleiască de puteri calul. Seara, nul mai încercă să se apropie de canapeaua albastră, căreiJ Mathilde îi era atît de credincioasă. Observă că Norbcrj nu mai binevoia nici măcar să-1 privească atunci cînd 4 întîlneau prin casă. „El, care de obicei e atît de politicfl gîndi Julien, trebuie să facă o sforţare cu totul n

Somnul ar fi însemnat o mare fericire pentru Julien în ciuda oboselii, amintiri prea seducătoare începeau ifl năpădească mintea. Dar nu avu înţelepciunea să vadă ci lungile lui curse călare, prin pădurile din preajma Pan mi