Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

La Paris se găsesc oameni elM ganţi; în provincie s-ar putea să fit oameni de caracter.

SIEYES1

A doua zi, la cinci dimineaţa, înainte de a da ochii doamna de RSnal, Julien obţinu de la soţul ei un concedia de trei zile. Şi, gîndindu-se la nuna ei atît de frumoasa» Julien simţi, împotriva tuturor aşteptărilor, nevoia s-o rfl vadă. Ieşi în grădină, dar doamna de R6nal se lăsă mula vreme aşteptată. Dacă Julien ar fi iubit-o însă, ar fi zăriţi stînd cu fruntea rezemată de geam, după jaluzelele închisj doar pe jumătate de la catul întîi. îl privea. Pînă la urma în ciuda hotărîrii luate, doamna de R6nal se decise să cd boare în grădină. Obrajii, de obicei palizi, i se îmbujora seră în culorile cele mai vii. Femeia aceasta, atît de naiva se vedea cît de colo că e tulburată; un simţămînt de jen, şi chiar de mînie îi întuneca seninătatea adîncă şi, mal presus decît toate interesele vulgare ale vieţii, seninătate care dădea atîta farmec înfăţişării ei îngereşti.

l Abatele de Sieyis (1748-1826). s-a situat de partea revoluţiei francez de la 1789 ; a avui un rol de seamă în timpul directoratului şi a contribu la lovitura lui Napoleon din 18 Brumar.

Julien se apropie cu grabă; îi admira braţele atît de fu moaşe, ivite pe sub şalul zvîrlit peste umeri. Prospeţi-aerului dimineţii părea că sporeşte şi mai mult n «lucirea obrajilor ei, pe care zbuciumul din timpul pupiii îi făcuse şi mai sensibili la toate impresiile. Fru-■uscţea aceasta modestă, mişcătoare şi totuşi purtînd pe-«ca unor gînduri cu greu de găsit la oamenii de rînd, ■rea că-i descoperă lui Julien însuşiri ale sufletului necu-i ute lui pînă atunci. Pierdut în admirarea farmecelor • îi mîngîiau privirile nesăţioase, Julien nu se mai ocupa deloc de primirea prietenoasă la care se aştepta. ■r aceea îl miră cu atît mai mult răceala ca de gheaţă pe ■te ea căuta să i-o arate; îndărătul răcelii acesteia, crezu ftlnr că întrezăreşte intenţia de a-1 pune la locul lui.

/.îmbetul de plăcere îi pieri de pe buze; Julien îşi Hftlnii ce rang are în societate şi mai ales în ochii unei ^ostenitoare nobile şi bogate. Cît ai clipi, pe faţă nu i se Bal citea decît trufia şi mînia împotriva lui însuşi. Nu mai Miu-a de ciudă că-şi întîrziase plecarea cu mai mult de o Aia ta să aibă parte de o primire atît de umilitoare.

„Numai un dobitoc se poate mînia pe alţii, îşi spuse el: ■ piatră cade pentru că e grea. Oare o să mă port mereu i mi copil ? Cînd am să deprind bunul obicei de a nu le Irui din sufletul meu oamenilor ăstora decît exact pen-fu cît mă plătesc ? Dacă vreau să mă bucur şi de respec-||l lor şi de al meu, trebuie să le arăt că numai sărăcia ii | are legături cu bogăţia lor, dar că inima mea îmi e la i nuc de leghe depărtare de neobrăzarea lor şi stă într-o mi prea înaltă ca s-o poată atinge măruntele lor hatîruri tu semne de dispreţ."

tn timp ce simţămintele acestea năpădeau sufletul ■ftfliului preceptor, chipul lui viu căpătă expresia trufiei |H suferinţă şi a ferocităţii. Doamna de R6nal îşi pierdu l>atul. Răceala virtuoasă cu care voise să-1 întîmpine cu loc bunăvoinţei, unei bunăvoinţe însufleţite de uimi-|mi nemăsurată faţă de neaşteptata schimbare petrecută |lib ochii ei. Cuvintele fără rost pe care oamenii şi le spun llhnincaţa, despre sănătate, despre vreme, le pieriră de pe