Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

84

STENDHAl

buze la amîndoi odată. Julien, căruia nici un fel de pfl siune nu-i tulbura mintea, găsi repede un prilej să-i aratl doamnei de Rânal cît de puţin se credea în relaţii de pri J tenie cu ea. Nu-i pomeni o vorbă despre scurta lui călătol rie, o salută şi plecă.

Pe cînd se uita la el cum se depărtează, înmărmuri» de trufia întunecată pe care o citise în privirea lui atît dl plină de atenţie în ajun, fiul ei mai mare, care venei alergînd din fundul grădinii, îi spuse îmbrăţişînd-o : I

— Avem vacanţă. Domnul Julien pleacă într-1 călătorie.

La auzul acestor cuvinte, doamna de Renal simţi cun o străbate un fior ca de moarte; era nefericită din pricini virtuţii ei şi mai nefericită încă din pricina slăbiciunii. 1

Ştirea aflată îi absorbi toate gîndurile şi i le mînă dfl parte de cuminţile hotărîri luate în noaptea cumplită {■ care o petrecuse. Acum nu mai era vorba să-i reziste iul» tului acestuia atît de drag, ci să-1 piardă pentru totdeauna

La prînz, fu nevoită să stea la masă împreună cu cel lalţi. Şi, ca o culme a nenorocirii, domnul de Rânal I doamna Derville nu vorbiră decît despre plecarea Iii Julien. Primarul din Verrieres observase ceva neobişmj în tonul cu care îi ceruse concediu.

— Fără îndoială că ţărănuşului nostru i-a mai făciJ cineva propuneri de angajare. Dar acest cineva, fie el chiar domnul Valenod, o să se simtă cam descurajat de cjj şase sute de franci cu care va trebui să-şi ridice cheltuia! anuală. Ieri, La Verrieres, i-o fi cerut un răgaz de trei zii să se mai gîndească; şi azi-dimineaţă, ca să nu fie sili să-mi dea un răspuns, domnişorul pleacă în munţi. Să fi la cheremul unui ticălos de lucrător,care se obrăzniceşti iată unde am ajuns !

„Din moment ce soţul meu, căruia nici prin gînd nu trece cît de adînc 1-a jignit pe Julien, crede că el ne vi părăsi, ce trebuie să cred eu atunci ? gîndi doamna dj Rânal. Ah, totul s-a sfîrsit !•*
( a măcar să poată plînge în voie şi să nu fie nevoită să pundă întrebărilor doamnei Derville, spuse că are o . i < de cap îngrozitoare şi se culcă.

Aşa sînt femeile, repetă domnul de R6nal; tot-iima e cîte ceva care nu merge la maşinăriile astea nplicate. Şi plecă, încercînd să pară glumeţ. iv cînd doamna de Rânal se zbuciuma, pradă celor | cumplite chinuri ale patimii pe care io hărăzise soarta, i. n îşi vedea voios de drum, străbătînd frumoasele prive-i ale munţilor. Trebuia să taie marele masiv de la nord Vcrgy. Poteca pe care mergea, urcînd încetul cu încetul ni re codrii de fagi, şerpuieşte la nesfîrşit pe povîrnişul mu lui înalt care desenează la miazănoapte valea rîului mhs. Curînd, privirile călătorului, trecînd peste crestele ii joase ce mărginesc rîul Doubs spre sud, ajunseră i.t n cîmpiile roditoare din Burgundia şi Beaujolais. Şi, Ctt de nesimţitor i-ar fi fost sufletul la asemenea fru-i 111, tînărul nostru ambiţios nu se putea împiedica să oprească locului din cînd în cînd, ca să admire o prive-. aiît de vastă şi atît de impunătoare. In sfîrşit, atinse creasta muntelui celui mare pe lîngă im ncbuia să treacă pentru a ajunge, pe calea aceasta Hlşă, în vîlceaua singuratică unde locuia Fouqu6, liArul negustor de lemne, prietenul lui. Julien n-avea zor dea ochi nici cu el şi nici cu vreo altă făptură ome-nisca. Ascuns ca o pasăre de pradă în mijlocul stîncilor ;c de pe creasta muntelui, putea să zărească din ppflrtare orice om care s-ar fi apropiat de el. Pe ovtrnişul aproape abrupt al unei stînci, văzu o mică ■Otă. Pornind din nou la drum, ajunse curînd la ea. „Aici, II spuse el cu ochii strălucind de bucurie, oamenii n-ar Hulea să-mi facă nici un rău." îi dădu prin minte să-şi Imislacă plăcerea de a-şi însemna gîndurile, plăcere atît f llt primejdioasă pentru el în oricare alt loc. Un bolovan tiAlint îi servi drept masă. Pana îi zbura pe hîrtie : nu mai a nimic în preajmă. în sfîrşit, observă că soarele hune îndărătul munţilor îndepărtaţi din Beaujolais.