Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

|>>II ŞI NEGRU

Rămîi la mine, îi spuse Fouqud. Văd că-i cunoşti

|»i domnul de R6nal, pe domnul Valenod, pe subprefectul

■lugiron, pe părintele Ch61an, şi că ai înţeles cît se poate

<\> bine firea oamenilor ăstora. Eşti în stare să iei parte la

I Iuţii. Ştii mai multă aritmetică decît mine şi o să-mi ţii

■tKotelile. Cîştig bine cu negoţul meu, dar neputinţa de a

mgur toate în spate şi teama de a nu da peste un

■Mgaş dacă mi-aş lua un tovarăş mă împiedică neconte-

■II sa închei afaceri minunate. Nu-i nici o lună de cînd

Lom făcut să cîştige şase mii de franci pe Michaud de

Hunii Amand, pe care nu-1 mai văzusem de vreo şase ani

1 pe care l-am întîlnit, din întîmplare, la o vînzare, în

Mtarlier. De ce n-ai fi cîştigat tu ăşti şase mii de franci,

mu măcar trei mii ? Căci dacă în ziua aceea te-aş fi avut

U mine, aş fi participat la licitaţia pentru tăierea acelui

i het de pădure şi toată lumea mi l-ar fi lăsat îndată.

Ic-tovarăş cu mine. ţ

l'mpunerea aceasta îl supără pe Julien, căci nu se po­li * . i cu nebunia lui. în timpul cinei pe care cei doi prie-Bnl şi-o pregătiseră ei înşişi, ca eroii lui Homer, pentru că I "in|u6 trăia singur, negustorul îi arătă lui Julien socote­lii. Ini şi-i dovedi cît de bănos era negoţul cu lemne. Fou-i|n, :ivea cele mai bune păreri despre înţelepciunea şi itn.K ierul lui Julien.

Cînd Julien rămase, în sfîrşit, singur în odăiţa clădită ilui bir ne de brad, îşi spuse : „E drept că aş putea să cîştig m> i vreo cîteva mii de franci şi apoi să îmbrăţişez mai uşor lin scria de ostaş sau pe aceea de preot, după moda care ■ .lomni atunci în Franţa. Bănişorii agonisiţi ar înlătura Mte piedicile mărunte. Trăind singuratic în munţii ou Mia, mi-aş mai risipi un pic groaznica nepricepere în |i imia atîtor lucruri care-i preocupă pe toţi aceşti oameni tir salon. Dar Fouqu6 nu vrea să se însoare şi-mi repetă Inii una că singurătatea îl face nefericit. E vădit că, dacă di ii eşte să-şi ia pe cineva fără nici un capital, o face numai m

STENDHAL1

„Cum, să-mi înşel prietenul ?" ? se indignă Julien. ElJ pentru care făţărnicia şi lipsa oricărui sentiment de sim patie omenească erau singurele mijloace de a se des> în viaţă, nu putu de data aceasta să îndure ideea de a fi de cît lipsit de delicateţe faţă de un om care îl iubea.

Dar, deodată, Julien se simţi fericit: găsise un moţi' de refuz. „Curn! Dar aş pierde ca un laş şapte sau opt ani Aş fi om abia la douăzeci şi opt de ani, vîrstă la car» Bonaparte săvîrşise cele mai glorioase fapte! După ce vei fi cîştigat, neştiut de nimeni, ceva bani, alergînd pe la vînzările astea de lemne şi cîştigînd stima cîtorva pungaşi mărunţi, cine îmi garantează că voi mai avea focul sacri fără de care nu poţi să-ţi faci un nume ?"

A doua zi dimineaţă, Julien îi răspunse cu mult sîngo rece bunului Fouqu6, care socotea tovărăşia ca şi făcut» că sfînta chemare pe care o simte pentru a sluji altarul nu-i îngăduia să primească. Fouqu6 nu se putea dumiri

— Dar nu te gîndeşti, îi repetă el, că te fac meu, sau, dacă-ţi place mai mult, că-ţi dau patru mii de franci pe an ? Şi vrei să te întorci la domnul de Renal care te dispreţuieşte cum îşi dispreţuieşte noroiul de pe cizme! Cînd o să ai în pungă două sute de taleri, cine te va împiedica să intri la seminar ? Ba, mai mult încă, ml leg să-ţi fac rost de cea mai bună parohie din ţinut. Caca adăugă Fouqu6 coborînd glasul, eu le duc lemne de foc şi domnului... şi domnului... Le dau esenţă de stejar, calitaj tea întîi, pe care ei mi-o plătesc la preţul lemneloi obişnuite, dar socot că nu există bani mai bine plasaţi.

Nimic nu putu învinge sfînta chemare a lui Julieni Fouqu6 îl socoti pînă la urmă puţin nebun. A treia zi, d<| cu zori, Julien îşi părăsi prietenul ca să-şi petreacă ziua în mijlocul stîncilor de pe muntele cel mare. îşi regăsi grota dar îşi pierduse liniştea sufletească : i-o răpise oferta prid tenului său. Asemeni lui Hercule, se afla la răspîntia nu dintre păcat şi virtute, ci dintre mediocritatea dăruită del bunăstare asigurată şi toate visele eroice ale tinereţii „Aşadar, n-am o tărie sufletească de neclintit", îşi spundl el. Si îndoiala asta îl durea cel mai mult. „Nu sînt făcJ

.udaşi aluat cu oamenii mari, de vreme ce mi-e teamă M opt ani irosiţi ca să-mi cîştig pîinea ar putea să-mi fcpcască forţa aceea sublimă care duce la săvîrşirea fapte-ti măreţe."

CAPITOLUL XIII Ciorapii ajuraţi