Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

19

recomandat preotului, avusese înţelepciunea să sosească într-un orăşel curios exact la ora şase dimineaţa. Şi deîndată se dusese la parohie.

Citind scrisoarea pe care i-o trimitea domnul marchiz de la Mole, pair al Franţei şi cel mai bogat proprietar din ţinut, părintele Ch61an căzu pe gînduri.

„Sînt bătrîn şi iubit aici, îşi spuse el, în sfîrşit, cu jumătate de glas. N-au să îndrăznească !"

Şi se întoarse îndată spre domnul venit de la Paris cu o privire în care, în ciuda vîrstei înaintate, lucea focul acela sacru care vădeşte plăcerea de-a face o faptă bună şi cam periculoasă.

— Veniţi cu mine, domnule. V-aş ruga însă ca, în faţa temnicerului, şi mai cu seamă a supraveghetorilor de la Aşezămîntul pentru săraci, să nu vă arătaţi părerea despre cele ce vom vedea acolo.

Domnul Appert înţelese că avea de-a face cu un om de inimă. îl urmă pe venerabilul preot, vizită închisoarea, spitalul, Aşezămîntul pentru săraci, puse o sumedenie de întrebări şi, în ciuda răspunsurilor neobişnuite, nu-şi îngădui nici cel mai mic semn de dezaprobare.

Vizita dură mai multe ore. Preotul îl pofti apoi la masă pe domnul Appert, care pretinse că are de terminat nişte scrisori; de fapt, nu voia să-1 compromită şi mai mult pe generosul său însoţitor. Pe la orele trei, se duseră să sfîrşească inspectarea Aşezămîntului pentru săraci şi se întoarseră, după aceea, la închisoare. Acolo îl găsiră în pragul uşii pe temnicer, un soi de zdrahon de vreo doi metri înălţime şi cu picioarele crăcănate; faţa lui dez­gustătoare devenise hidoasă de teamă.

— Ah, părinte, îi spuse el preotului de cum îl zări, domnul ăsta, pe care îl văd cu dumneavoastră, nu e cumva domnul Appert ? \

— Ce-are a face ? îi răspunse preotul.

— Păi am primit de ieri ordinul cel mai straşnic; domnul prefect mi 1-a trimis printr-un jandarm, care a trebuit să vină în galop toată noaptea, ca să nu-i îngădui

20

STENDHAL

nici în ruptul capului domnului Appert să pătrundă în închisoare.

— îţi fac cunoscut, domnule Noiroud, spuse preotul, că domnul care mă însoţeşte se numeşte Appert. Recu­noşti că am dreptul să intru în închisoare la orice oră din zi şi din noapte şi în tovărăşia cui vreau ?

— Da, părinte, spuse temnicerul cu glas încet şi plecîndu-şi capul ca un buldog care se supune cu părere de rău de teama ciomagului. Numai că, părinte, am ne­vastă şi copii, iar dacă mă pîrăşte careva, îmi pierd postul; numai cu leafa îmi ţin zilele...

— Şi eu aş fi la fel de mîhnit dacă mi l-aş pierde pe-al meu, vorbi preotul cu o voce din ce în ce mai mişcată.

— Păi nu-i totuna! făcu temnicerul cu însufleţire; despre dumneata, părinte, ştie toată lumea că ai opt sute de livre venit, din averile pe care le ai...

Acestea sînt faptele care, comentate, exagerate în zeci de feluri diferite, frămîntă de două zile toate patimile duşmănoase ale orăşelului Verrieres. în clipa de faţă ele fac obiectul măruntei discuţii dintre domnul de Rânal şi soţia lui. De dimineaţă, urmat de domnul Valenod, directorul Aşezămîntului pentru săraci, primarul se du­sese la preot ca să-i mărturisească marea lui nemulţumire. Pe părintele Chelan nu-1 ocrotea nimeni, şi el simţi toată greutatea cuvintelor lor.

— Bine, domnilor ! Voi fi al treilea preot, în vîrstă de optzeci de ani, destituit din parohie în ţinutul nostru. Sînt cincizeci şi şase de ani de cînd mă aflu aici; am botezat aproape toată lumea din ofaş, care nu era decît un tîrguşor la venirea mea. îi cunun zi de zi pe tinerii cărora, odinioară, tot eu le-am cununat bunicii. Verrieres e fami­lia mea; văzîndu-1 însă pe străin, mi-am zis : „Omul ăsta, venit de la Paris, s-ar putea să fie liberal, câ doar sînt destui; dar ce rău le poate face el săracilor şi deţinuţilor noştri ?"

Cum reproşurile domnului de Renal şi mai cu seamă ale domnului Valenod, directorul Aşezămîntului pentru săraci, se făceau din ce în ce mai amare, preotul strigase cu glas tremurător: