Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

21

— Bine, domnilor ! Daţi-mă afară din slujbă. Dar eu tot în oraşul nostru am să locuiesc. Se ştie că, acum patru­zeci şi opt de ani, am moştenit o moşioară care-mi aduce opt sute de livre. Am să trăiesc din venitul ăsta. Nu strîng bani din slujba mea, domnilor, şi poate că de asta nu prea mă sperii cînd e vorba s-o pierd.

Domnul de R6nal se înţelegea foarte bine cu soţia lui; dar, neştiind ce să-i răspundă la ideea pe care ea o repeta întruna, sfioasă: „Ce rău poate să le facă deţinuţilor domnul acela de la Paris ?", era cît pe ce să se supere de-a binelea, cînd ea dădu un ţipăt. Al doilea dintre băieţi se urcase pe parapetul zidului terasei şi alerga, deşi zidul se înălţa cu vreo şase metri deasupra viei aflate de cealaltă parte. De teamă să nu-şi sperie copilul şi să-1 facă să cadă, doamna de R6nal se stăpînea să-i spună vreo vorbă. în sfîrşit, copi­lul, care făcea haz de isprava lui, uitîndu-se la maică-sa, o văzu cît e de palidă şi, sărind pe promenadă, dădu fuga la ca. Fireşte că fu aspru dojenit.

Această mică întîmplare schimbă firul conversaţiei.

— Vreau neapărat să-1 iau în casă la mine pe Sorel, fiul cherestegiului, spuse domnul de R6nal; o să suprave­gheze copiii, care încep să devină prea zburdalnici pentru noi. E un tînăr teolog, sau aşa ceva, bun latinist, şi copiii au să facă progrese cu el; are o fire energică, aşa spune preotul. O să-i dau trei sute de franci şi mîncare. Aveam unele îndoieli în privinţa moralităţii lui, căci era favoritul chirurgului ăluia bătrîn, membru al Legiunii de Onoare, care, pe motiv că le e rudă, locuia şi mînca la familia Sorel. în fond, omul ăsta s-ar putea prea bine să nu fi fost decît un agent secret de-al liberalilor; zicea că suferă de astmă şi că aerul munţilor noştri îi e prielnic, dar dovada nu există. A făcut toate campaniile cu Buonaparte în Italia şi chiar, după cît se spune, ar fi votat pe vremuri împotriva Imperiului. Liberalul ăsta 1-a învăţat latineşte pe Sorel-fiul şi i-a lăsat toată grămada de cărţi adusă cu el. Aşa că nici nu mi-ar fi trecut prin gînd să-1 iau pe fiul chereste­giului pe lingă copiii noştri ; dar preotul, chiar în ajunul întîmplării care ne-a învrăjbit pentru totdeauna, mi-a

22

STENDHAL

spus că Sorel studiază teologia de trei ani, cu gînd să intre la seminar; deci nu e liberal, şi e latinist.

Treaba asta îmi convine din mai multe motive, continuă domnul de Rfinal, privindu-şi soţia cu un aer diplomatic. Valenod se mîndreşte grozav cu cei doi frumoşi cai nor­manzi pe care şi i-a cumpărat pentru trăsură. Dar preceptor la copii n-are.

— Ar putea prea bine să ni-1 ia pe acesta.

— Aşadar îmi aprobi planul ? spuse domnul de R6nal, mulţumindu-i soţiei printr-un zîmbet pentru mi­nunata ei idee. Atunci rămîne hotărît. ,

— Ah, Doamne! Ce repede iei o hotărîre, dragul meu.

— Fiindcă sînt om dintr-o bucată, şi preotul a putut să-şi dea seama de asta. Să nu ne înşelăm: trăim aici înconjuraţi de liberali. Toţi negustorii ăştia de stambă mă invidiază, sînt sigur; doi sau trei dintre ei se înavuţesc. Ei bine, mi-ar face plăcere să-i vadă pe copiii domnului de R6nal ducîndu-se la plimbare sub supravegherea precepto­rului lor! Asta le va impune. Bunicul ne povestea adesea că, în tinereţea lui, avusese preceptor. S-ar putea să mă coste o sută de ludovici, dar cheltuiala trebuie socotită ne­cesară pentru a ne ţine rangul.

Hotărîrea, luată pe neaşteptate, o puse pe doamna de R6nal pe gînduri. Era o femeie înaltă şi bine făcută; fu­sese una din frumuseţile ţinutului, cum se spune în munţii aceştia. Avea un oarecare aer de simplitate şi tinereţe în mişcări; graţia ei naivă, plină de nevinovăţie şi de vioi­ciune, i-ar fi fost de ajuns unui parizian ca să-i trezească anumite idei de dulce voluptate. Dacă ar fi aflat despre soiul acesta de succes, doamna de Renal s-ar fi simţit foarte ruşinată. Nici cochetăria şi nici dragostea nu-i atin­seseră, niciodată, inima. Se vorbea că domnul Valenod, bogatul director al Aşezămîntului pentru săraci, i-ar fi făcut curte, dar fără nici un rezultat, ceea ce-i punea virtu­tea într-o lumină deosebită; căci domnul Valenod, un 'tînăr voinic, bine clădit, cu obrajii rumeni şi cu favoriţi mari, negri, era una dintre fiinţele acelea grosolane, ne-

ROŞU ŞI NEGRU

23

ruşinate şi gălăgioase care, în provincie se numesc „bărbaţi bine".

Pe doamna de R6nal, fiinţă foarte sfioasă şi cu o fire în aparenţă foarte capricioasă, o supărau îndeosebi veşni­cul neastîmpăr şi izbucnirile zgomotoase ale domnului Valenod. Pentru că se ţinea departe de tot ce la Verrieres însemna distracţie, îi ieşise vorba că ar fi foarte mîndră de obîrşia ei. Ei nu-i trecuseră niciodată asemenea lucruri prin gînd, dar se simţise foarte mulţumită văzînd că local­nicii îşi răresc vizitele. N-o să ascundem faptul că trecea drept proastă în ochii soţiilor acestora, pentru că, fără pic de şiretenie faţă de soţul ei, pierdea cele mai bune prilejuri ca să-şi cumpere pălării frumoase de la Paris sau de la Besanţon. Dacă era lăsată să rătăcească singură prin minunata ei grădină, ea nu se plîngea niciodată.

Era o fire naivă, care nu ajunsese nici măcar pînă acolo încît să-şi judece soţul şi să-şi mărturisească faptul că o plictisea. îşi închipuia, fără să şi-o spună, că între soţ şi soţie nici nu pot exista legături mai duioase. Domnului de, R6nal îi plăcea mai ales atunci cînd vorbea despre planu­rile lui în legătură cu copiii, dintre care pe unul voia să-1 facă ofiţer, pe-al doilea magistrat, şi pe-al treilea preot. în general, ea socotea că domnul de Rânal e cu mult mai puţin plicticos decît ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoştea.

Era o părere conjugală cuminte. Primarul din Verrieres îşi datora faima de om spiritual şi mai cu seamă de om cu purtări alese cîtorva glume moştenite de la un unchi. Bătrînul căpitan de Rânal servise, înaintea revo­luţiei, în regimentul de infanterie al domnului duce de Orleans şi, cînd venea la Paris, era primit în saloanele prinţului. Acolo cunoscuse pe doamna de Montesson, pe vestita doamnă de Genlis şi pe domnul de Ducrest¹, omul

i Doamna de Montesson, soţia secretă a lui Philippe-Egalite, tatăl lui Louis-Philippe, rege al Franţei între 1830-1848 ; doamna de Genlis, ruda doamnei de Montesson, s-a ocupat de educaţia ducelui de Orle'ans, viito­rul rege; marchizul Ducrest, nepotul acesteia .

24

STENDHAL

noutăţilor la Palais-Royal¹. Personajele acestea erau de­seori pomenite în anecdotele domnului de R6nal. Dar, încetul cu încetul, amintirea unor lucruri atît de greu de povestit devenise o povară pentru el şi, de cîtăva vreme, nu-şi mai repeta decît în cine ştie ce ocazii deosebite anecdotele în legătură cu casa de Orle"ans. Altminteri, cum era foarte politicos, în afară de clipele cînd vorbea despre bani, trecea, şi nu fără temei, drept cel mai aristo­cratic personaj din Verridres.

CAPITOLUL IV Un tată şi un fiu