Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Rllsiilc :

_ Ah ! Dumnezeule mare! Văd iadul! striga pe pt'iisleptate doamna de Rânal, strîndîndu-i mîna lui U li I ir n cu un gest convulsiv. Ce chinuri înfiorătoare ! Şi l|i ii in meritat, pe bună dreptate! îl strîngea şi se lipea de >nu se lipeşte iedera de zid.

I )ej;eaba încerca Julien să-i liniştească sufletul zbuciu-lii ii I >oamna de Rânal îi lua mîna şi i-o acoperea de Mi tttâri. Apoi, căzînd din nou într-o visare neagră :

134

— Iadul, spunea ea, iadul ar fi o izbăvire pentru | aş mai avea măcar în lumea asta cîteva zile de trăit cu i dar iadul aici, pe pătnînt, moartea copiilor mei... Şi totu poate că acesta va fi preţul pentru iertarea păcatului Oh, Doamne! nu-mi cere atît de mult pentru izbăviri mea. Bieţii copii nu ţi-au greşit cu nimic; eu, numai sînt vinovată: iubesc un bărbat care nu-mi este soţ.

Julien o vedea apoi liniştindu-se, în aparenţă. Doaii de Renal încerca să ia vina asupra ei, nevoind să-i înve neze viaţa celui pe care îl iubea.

în mijlocul acestor frămîntări ale dragostei, pricin rînd pe rînd de remuşcări şi de plăcere, zilele treceau tru ei cu iuţeala fulgerului. Julien îşi pierdu obiceiul de l

chibzui.

Domnişoara felise se ducea din cînd în cînd la

rieres, pentru un mic proces pe care-1 avea acolo. îl i

pe domnul Valenod pornit împotriva lui Julien. Camerist;

ura pe Julien şi-i vorbea deseori despre el directori!

Aşezămîntului pentru săraci.

— Dacă v-aş spune adevărul, m-aţi nenoroci, nule, îi mărturisi ea într-o zi domnului Valenod. Stăp se înţeleg întotdeauna între ei cînd e vorba de lucruri i portante... Şi unele destăinuiri nu le sînt niciodată ieri

bieţilor servitori...

După frazele acestea obişnuite, pe care nerăbdătoa curiozitate a domnului Valenod găsi mijlocul să le scy teze, el află lucruri cît se poate de umilitoare pentru org

liul lui.

Doamna de Renal, femeia cea mai distinsă din te nutul, femeia pe care el o înconjurase cu atîtea ateu vreme de şase ani şi, din nefericire, în văzul şi auzul tulB ror, femeia atît de mîndră, al cărei dispreţ îl făcuse fl atîtea ori să roşească, se încurcase cu un pui de lucrat^ deghizat în preceptor. Şi ca nimic să nu lipsească ciudfl

IUI¹?!! ŞI NEGRU

135

ujiimnului director al Aşezămîntului pentru săraci, doam-Lftn de Renal îşi adora amantul.

- Dar, adăugă camerista oftînd, domnul Julien nu » .1 ostenit deloc să-i sucească minţile. S-a purtat şi cu •t< Miuna de Rfinal la fel de rece cum se poartă de obicei.

fclise băgase de seamă abia la ţară ce se petrecea, dar |n sigură că legătura dura de mai multă vreme.

- Nici vorbă că de asta n-a vrut să mă ia atunci, mai usc ea amărîtă. Şi, proasta de mine, m-am dus să-i cer Kt ui doamnei şi s-o rog să vorbească cu el...

în aceeaşi seară, domnul de Renal primi din oraş, o ni cu ziarul, o lungă scrisoare anonimă care îi aducea la inofjiinţă, în cele mai mici amănunte, ce se petrecea în kii lui. Julien îl văzu pălind şi aruneîndu-i priviri pline ură pe cînd citea misiva scrisă pe hîrtie albăstruie. Cît iu seara, primarul nu-şi mai reveni din tulburarea lui. ' y> aba îi făcu Julien curte, cerîndu-i lămuriri asupra lisjei celor mai nobile familii din Burgundia.

CAPITOLUL XX

Scrisorile anonime

Do not give dalliance

Too much the rein: the strongest

oaîhs are straw

To the fire i'the blood¹.

TEMPEST

Cam pe la miezul" nopţii, pe cînd ieşeau din salon, Itilicii găsi prilejul să-i spună iubitei sale:

im liber dezmierdării/Nu-i da prea mult. chiar legămintele cele ii isnice; Par vreascuri pentru focul sîngelui (engl.)/Din Furtuna iU-speare (n. t.).