Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

29

— Niciodată ! Ştii doar că la biserică nu-1 văd decît pe Dumnezeu, adăugă Julien cu o uşoară făţărnicie, numai bună după părerea lui să înlăture palmele date în cap.

— Totuşi, aici se ascunde ceva, urmă ţăranul şiret, şi tăcu o clipă; dar de la tine n-o să aflu nimic, făţarnic bles­temat ! La urma urmei, o să scap de tine, şi joagărul o să meargă mai bine. Te-ai vîrît pe sub pielea părintelui Ch6-lan, sau a cine ştie cui, care ţi-a făcut rost de-o slujbă bună. Hai de-ţi strînge catrafusele, ca să te duc la domnul de Rânal, unde ai să fii dascăl la copii.

— Ce-o să mi se dea pentru asta ?

— Mîncare, îmbrăcăminte şi trei sute de franci leafă.

— Nu vreau să fiu slugă.

— Vită, cine-ţi spune să fii slugă ? Crezi că eu aş primi ca fiu-meu să fie slugă ?

— Şi cu cine o să mănînc la masă ?

întrebarea asta îl încurcă pe bătrînul Sorel, care simţi că, dacă ar mai fi scos o vorbă, ar fi putut să spună ceva nelalocul lui; de aceea se mînie iar pe Julien, îl ocărî în Ici şi chip, îl învinovăţi de lăcomie la mîncare, apoi îl lăsă şi se duse să se sfătuiască cu ceilalţi fii ai lui.

Curînd Julien îi văzu, sprijinit fiecare în cîte o secure, ţinînd sfat. După ce-i privi îndelung, dîndu-şi seama că nu poate să ghicească nimic, se duse de se aşeză în cealaltă parte a şopronului, ca să nu-1 dibuie ceilalţi. Voia să cu­gete la vestea neaşteptată care îi schimba soarta, dar simţea că-i e cu neputinţă să se stăpînească : îşi închipuia, cu toată puterea imaginaţiei, ce-avea să vadă în frumoasa locuinţă a domnului de Rânal.

„Mai bine renunţ la toate, îşi spunea el, decît să mă las pus la masă cu slugile. Tata o să mă silească, dar mai bine mor. Am cincisprezece franci şi patruzeci de bani puşi deoparte. Am să fug la noapte : în două zile, pe drumuri lăturalnice, unde nu mi-e teamă de jandarmi, ajung la Besancon ; acolo, mă înrolez în armată, şi, la nevoie, trec în Elveţia. Atunci, însă, adio avansări, adio speranţe pen­tru mine, adio preoţia care duce la toate !"

30

STENDHAL

/Groaza aceasta de-a mînca laolaltă cu slugile nu-i era firească lui Julien ; ca să se îmbogăţească, ar fi făcut şi alte lucruri, mult mai neplăcute. Sila de slugi i-o insuflaseră Confesiunile lui Rousseau, singura carte cu ajutorul căreia imaginaţia lui îşi închipuia lumea. Colecţia buletinelor Marii Armate şi Memorialul de la Sfinta Elena îi comple­tau coranul. Pentru aceste trei cărţi s-ar fi lăsat ucis: în alta decît în ele n-a crezut niciodată. Luîndu-se după o vorbă de-a bătrînului chirurg-major, toate celelalte cărţi cîte erau pe lume le socotea mincinoase şi scrise de nişte ticăloşi dornici să ajungă.

Julien avea o inimă înflăcărată şi una din memoriile acelea uimitoare care deseori fac casă bună cu prostia. Ca să-1 cîştige pe bătrînul preot Ch61an, de care îşi dădea prea bine seama că depinde soarta lui viitoare, învăţase pe dinafară tot Noul Testament în latineşte; ştia, de asemenea, cartea Despre papă de domnul de Maistre¹ şi credea la fel de puţin în amîndouă.

Ca şi cum ar fi fost înţeleşi, Sorel şi fiii lui se feriră să-şi vorbească în ziua aceea. Către seară, Julien, ducîndu-se la paroh să-şi ia lecţia de teologie, nu socoti nimerit să-i po­menească despre ciudata propunere făcută tatălui său. „Poate că e o cursă, îşi spunea el, şi trebuie să mă prefac că am uitat-o."

A doua zi, de cu zori, domnul de Rfinal trimise după bătrînul Sorel, care, după ce se lăsă aşteptat un ceas* sau două, sosi, în sfîrşit, cerîndu-şi de la uşă o mie de iertăciuni, amestecate cu tot atîtea temeneli. Născocind fel de fel de chiţibuşuri, Sorel înţelese că fiu-său va lua masa cu stâpînul şi cu stăpîna casei, iar în zilele cînd vor avea mu­safiri, într-o odaie separată, cu copiii. Pus pe nazuri, pe măsură ce-şi dădea seama cît e de grăbit domnul primar, şi altminteri plin de neîncredere şi de mirare, Sorel ceru să vadă odaia unde va dormi fiu-său. Era o încăpere mare,

i Joseph Mărie de Maistre (1753-1821), filozof şi scriitor francez, ideolog al catolicismului.

Toarte bine mobilată, dar în care se şi începuse căratul paturilor celor trei copii.

Faptul acesta lumină mintea bătrînului ţăran ; ceru dc-îndată, cu îndrăzneală, să vadă veşmintele hărăzite fiului său. Domnul de R6nal îşi deschise biroul şi scoase o sută de franci.

— Cu banii ăştia, fiul dumitale se va duce la domnul Durând, postăvarul, şi-şi va lua un costum negru, complet.

— Dar dacă s-o întîmpla să-1 iau acasă, întrebă ţăra­nul, care uitase deodată ploconelile, hainele negre au să-i rămînă lui ?

— Fireşte.

— Bine, făcu Sorel cu o voce tărăgănată; atunci nu mai rămîne să ne învoim decît asupra unui singur lucru: banii pe care o să-i daţi.

— Cum ! strigă domnul de R6nal indignat, dar ne-am Învoit încă de ieri: dau trei sute de franci. Cred că e mult, dacă nu chiar prea mult.

— Atît aţi oferit dumneavoastră, nu zic ba, răspunse bătrînul Sorel, vorbind şi mai tărăgănat încă; apoi, printr-o sclipire a minţii care nu-i va mira deloc pe cei ce-i cunosc pe ţăranii din Franche-Comt6, adăugă, uitîndu-se ţintă la domnul de R6nal -.Alţii ar da mai mult.

La auzul cuvintelor acestora, primarul făcu feţe-feţe. Dar îşi veni, totuşi, în fire, şi, după o discuţie savantă de două ceasuri încheiate, isteţimea ţăranului întrecu isteţi­mea bogătaşului, care nu mai are nevoie de ea ca să (răiască. Şi căzură la învoială asupra tuturor numeroaselor puncte legate de rînduirea noii vieţi a lui Julien; iar leafa nu numai că fu ridicată la patru sute de franci pe an, dar urma să fie şi plătită dinainte, la începutul fiecărei luni.

— Atunci o să-i dau treizeci şi cinci de franci, spuse domnul de R6nal.

— Un om bogat şi cu inima largă ca domnul primar ;il nostru ar putea merge pînă la treizeci şi şase de franci, ca să rotunjim suma, zise ţăranul cu o voce mieroasă.

— Fie, spuse domnul de R6nal, dar să isprăvim odată.

32

STENDHAL

De data asta, mînia îl făcea să pară hotărît. Ţăranul îşi dădu seama că nu trebuia să meargă mai departe. Şi atunci domnul de R6nal, la rîndul lui, i-o luă înainte. Nu voi nici în ruptul capului să-i plătească bătrînului Sorel, foarte zo­rit să primească bani pentru fiu-său, cei treizeci şi şase de franci cuveniţi pentru prima lună. Domnul de R6nal se gîndea că va trebui să-i povestească neveste-sii rolul pe care îl jucase în toată această tocmeală.

— Dâ-mi înapoi suta de franci, spuse el posomorit. Durând îmi datorează nişte bani. O să mă duc cu fiul du-mitale să comand stofa neagră.

După atacul acesta energic, Sorel reveni, prevăzător, la ploconelile lui, care ţinură un sfert de ceas. Pînâ la urmă, văzînd că, hotărît lucru, nu mai poate fi vorba de nimic în plus, plecă. Ultima lui plecăciune sfîrşi cu aceste cuvinte:

— Mă duc să vă trimit băiatul la castel.

Aşa numeau localnicii locuinţa domnului primar atunci cînd voiau să-i facă plăcere stăpînului ei.

Cînd ajunse la joagăr, Sorel îl căută zadarnic pe fiu-său. Temîndu-se de ce-ar putea să i se întîmple, Julien pornise de la miezul nopţii. Voia să-şi pună la loc sigur cărţile şi crucea Legiunii de Onoare. Şi le dusese pe toate la un tînăr negustor de lemne, prietenul lui, numit Fou-qu6, care locuia în munţi, deasupra orăşelului Verrieres.

Cînd se ivi iar, taică-său îi spuse:

— Dumnezeu ştie, trîntor blestemat, dacă ai să te învredniceşti vreodată să-mi plăteşti preţul hranei pe care ţi-o dau de atîta amar de ani! Ia-ţi boarfele şi cară-te la domnul primar!

Julien, mirat că nu-1 bate, se grăbi să plece. Dar, de cum dispăru din ochii cumplitului său tată, îşi încetini pasul. Socotise că, pentru făţărnicia lui, ar fi folositor să facă un popas la biserică.

Vorba asta vă miră ? înainte de-a ajunge la ea, sufletul tînărului ţăran avusese de bătut cale lungă.