Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

173

Julien se întoarse repede ca să-1 pedepsească pe cel ce vorbise astfel, dar cei doi nici nu se uitau la el. Calmul lor II făcu să-şi regăsească şi el stăpînirea de sine. în momen­tul acela ultimul muc de luminare se stinse, şi vocea iflrăgănată a portărelului declară casa ca aparţinînd pen-iru nouă ani domnului de Saint-Giraud, şef âe birou la prefectura din..., pentru suma de trei sute treizeci de franci pe an.

De cum ieşi primarul din sală, începură discuţiile.

— Iată treizeci de franci pe care imprudenţa lui Gro-t i-a adus comunei, spuse cineva.

Dar domnul de Saint-Giraud o să se răzbune pe rogeot. O să vadă el! răspunse altcineva.

- Ce ticăloşie! exclamă un grăsan în stînga lui O casă pe care eu, unul, aş fi dat opt sute de franci

tru fabrica mea, şi tot aş fi făcut o afacere bună.

— Ei, aş ! sări un tînăr fabricant liberal, păi domnul Saint-Giraud nu face parte din congregaţie ? Cei patru

ai lui n-au oare burse ? Săracu de el! Trebuie să-i Comuna Verrieres un supliment de leafă de cinci sute franci, asta e tot.

,— Şi cînd te gîndeşti că primarul n-a putut să-1 împie-observă un al treilea. O fi el ultra, treaba lui! Dar, t, nu fură.

- Nu fură ? se amestecă un altul. Sigur, primarul ite... Află că toţi gologanii ăştia intră într-o pungă

unâ pe care şi-o împart între ei, la sfîrşitul anului. iată-1 pe băiatul lui Sorel! Hai să ne cărăm de-aici. Julien se întoarse acasă foarte necăjit şi o găsi pe de Rânal nespus de tristă.

Vii de la licitaţie ? îl întrebă ea.

Da, doamnă, de la licitaţia unde am avut cinstea să drept spionul domnului primar.

— Dacă m-ar fi ascultat, ar fi plecat într-o călătorie.

In clipa aceea se ivi domnul de Rânal; era tare poso-ftt. La masă nimeni nu scoase o vorbă. Domnul de ii,ii hotărî ca Julien să vină cu copiii la Vergy. Călătoria

deloc veselă. Doamna de Renal îsi consola soţul:

ni

STENDHAI.

— Ar trebui să fii obişnuit cu asemenea lucruri, dra­gul meu.

Seara stăteau tăcuţi în jurul căminului; trosnetul bu­tucilor aprinşi le era singura distracţie. Treceau printr-un;i din clipele acelea de mîhnire care se abat asupra familiile! celor mai strîns unite. Unul dintre copii strigă vesel:

— Sună ! Sună cineva !

— La naiba ! Dacă e cumva domnul de Saint-Giraud, care vine să mă scoată din sărite sub cuvînt că-mi mulţumeşte, am să-i spun verde ce părere am. Prea-i de tot. Recunoscător are să-i fie lui Valenod, iar eu sînl compromis. Ce-aş putea zice dacă blestematele de zi;u< iacobine s-ar agăţa de povestea asta şi m-ar scoate drepl un fel de domnul Nonante-cinq ?

Un bărbat foarte chipeş, cu favoriţi mari, negri, intri în clipa aceea, păşind în urma servitorului.

— Domnule primar, eu sînt ii signor Geronimo. Iată o scrisoare pe care domnul cavaler de Beauvaisis, ataşai la Ambasada din Napoli, mi-a dat-o pentru dumneavoastră cînd am plecat; sînt abia nouă zile de atunci, adăuga signor Geronimo voios, privind-o pe doamna de Rânal. Signor de Beauvaisis, vărul dumneavoastră şi bunul meu prieten, doamnă, îmi spunea că vorbiţi italieneşte.

Voioşia napolitanului transformă seara aceea tristă într-una foarte veselă. Doamna de R6nal ţinu morţiş să-1 invite la cină şi puse toată casa în mişcare; voia cu orie preţ să-1 facă pe Julien să uite denumirea de spion pe care o auzise sunîndu-i în urechi de două ori în ziua aceea Signor Geronimo era un cîntăreţ vestit, cu purtări alese,! totuşi un om vesel, însuşiri care, în Franţa, nu se împac deloc una cu alta. După cină, el cîntă un mic duettino doamna de Rânal. Povesti anecdote îneîntătoare. Pe

i Poreclă dată unui magistrat din Marsilia care. pledînd fntr-un pn în 1830, a utilizat forma arhaică nonante cinq în loc de quatre-vingt qtiii (nouăzeci şi cinci).