Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

180

STENDIIAI

— Nu te întreb nimic, grăi el, te rog, şi, la nevoie, în poruncesc să nu-mi spui nimic; dar îţi cer ca în trei zik si pleci la seminarul din Besancon sau la locuinţa prietenii lui tău Fouqu6, gata oricînd să-ţi asigure o viaţă minu nată. Am prevăzut şi am rînduit totul, dar trebuie să pici i şi să nu te mai întorci în Verrieres decît peste un an.

Julien nu răspunse nimic; se întreba dacă trebuie să-şi socotească onoarea jignită de grija arătată de către pănn tele CheUan care, la urma urmei, nu-i era tată.

— Mîine, la ora asta, voi avea cinstea să vă revăd, ii spuse el, în sfîrşit, preotului.

Părintele Chălan, care se aştepta să ducă o lupi.i crîncenă cu un om atît de tînăr, vorbi mult. Luînd atitudi nea şi înfăţişarea cea mai umilă, Julien nu scoase o vorbă

Cînd plecă, în cele din urmă, alergă să-i dea de vesir doamnei de Rânal, pe care o găsi deznădăjduită. Soţul ei tocmai îi vorbise, oarecum deschis. Slăbiciunea firii Im. sprijinindu-se pe perspectiva moştenirii din Besancon, ii îndemnase să o considere cu desăvîrşire nevinovată. Ii mărturisise ciudata stare în care găsise opinia publică din Verrieres. Lumea se înşela, era amăgită de către invidioşi, dar, la urma urmei, ce putea face ?

Doamna de R6nal se gîndi o clipă că Julien ar puica primi oferta domnului Valenod ca să rămînă în Verrieres. Dar nu mai era femeia nepricepută şi sfioasă de acum un an: patima ei fatală şi remuşcările îi luminaseră mintea. Şi avu curînd durerea să se convingă singură, pe cînd asculta soţul, că o despărţire, măcar pentru cîtăva vreme devenise neapărat necesară. „Departe de mine, Julien cădea iar pradă ambiţiei atît de fireşti atunci cînd n-ai i mic. Iar eu, Doamne ! eu sînt atît de bogată ! Şi toa bogăţia e atît de zadarnică pentru fericirea mea ! O să uite. Frumos cum e, va fi iubit şi va iubi. Ah ! nenorocit de mine... Dar de ce mă pot plînge ? Cerul e drept; n-a