Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

MOŞI ŞI NEGRU

187
pătrunsese în locuri unde geniştii interzic trecerea publi-i ului, ca astfel ei să poată vinde, în fiecare an, cu doispre­zece sau cincisprezece franci, fînul crescut acolo.

înălţimea zidurilor, adîncimea şanţurilor, înfăţişarea cruntă a turnurilor îi răpiră cîteva ore. Iar cînd trecu prin faţa cafenelei celei mari de pe bulevard, încremeni de ad­miraţie. Putea să tot citească cuvîntul „cafenea", scris cu IIIcre de-o şchioapă deasupra unor uşi imense, că nu-i ve­nea să-şi creadă ochilor. Căută să-şi domine timiditatea; îndrăzni să intre şi se pomeni într-o sală lungă de vreo treizeci-patruzeci de paşi, cu tavanul înalt de cel puţin ţusc metri. în ziua aceea, totul îl minuna.

La două mese de biliard jocul era în toi. Chelnerii stri­gau punctele ; jucătorii alergau în jurul meselor, printre numeroşii spectatori strînşi grămadă. Valurile fumului de lulun ieşit din gurile tuturor învăluiau încăperea în nori nil ..isi rii. Staturile înalte ale bărbaţilor, umerii lor rotunzi, ni" isul greoi, favoriţii enormi, redingotele lungi care îi iu "pereau, totul atrăgea atenţia lui Julien. Aceste nobile vlăstare ale anticului Bisontium nu vorbeau decît prin Kliigăte şi-şi dădeau aere de războinci nefericiţi. Julien îi

i'lmira, neclintit; se gîndea la imensitatea şi la măreţia mi' i capitale mari ca Besancon. Şi nu cuteza să ceară o Ceşcuţă cu cafea vreunuia din domnii aceia cu priviri tttncţe, care strigau punctele la biliard.

, Dar domnişoara de la tejghea observase încîntătorul al tînărului tîrgoveţ care, la trei paşi de sobă, cu un

.....aş sub braţ, privea bustul regelui turnat într-un ghips

ili> de toată frumuseţea. Şi domnişoara asta, o fiică a ţinu­tului Franche-Comte, înaltă, foarte trupeşă, gătită cum se luvine ca să nu facă de rîs o cafenea, îi spuse de vreo două ni i cu un glăscior care căuta să fie auzit numai de Julien : „Domnule! Domnule!" Iar Julien, întîlnind privirea

188

STENDHAI.

ochilor ei albaştri, mari şi foarte galeşi, îşi dădu seama câ lui i se vorbea.

Se apropie de tejghea şi de fata aceea frumuşică, grăbit de parcă s-ar fi dus să întîmpine ostile duşmane. Dar, din pricina învălmăşelii, scăpă cufăraşul.

Cu cîtă milă nu l-ar privi pe provincialul nostru licee­nii din Paris care, la cincisprezece ani, se pricep să intre într-o cafenea cu un aer atît de distins! Dar ţîncii aceştia, atît de stilaţi la cincisprezece ani, încep, la optsprezece ani, să devină ca toată lumea. Timiditatea pasionată pe care o întîlneşti se poate depăşi uneori, şi atunci ea arată ce înseamnă voinţa. Apropiindu-se de fetişcana atît de chipeşă, care binevoia să-i vorbească — „trebuie să-i spun adevărul", gîndi Julien — deveni îndrăzneţ fiindcă îşi învinsese timiditatea.

— Doamnă, vin pentru prima oară în viaţa mea la Besanşon şi tare aş dori să capăt, cu bani, o pîinişoară şi-o ceaşcă de cafea.

Domnişoara zîmbi puţin şi apoi roşi; se temea ca tînărul acesta drăguţ să nu atragă asupra lui atenţia iro nică şi glumele jucătorilor de biliard. Căci s-ar fi speriat şi n-ar mai fi călcat pe-acolo.

— Aşezaţi-vă aici, lîngă mine, îi spuse ea arătîndu-i 0 măsuţă de marmură, ascunsă aproape cu totul de uriaşa tejghea de mahon care ajungea pînă în sală.

Domnişoara se plecă peste tejghea, ceea ce îi dădu prilejul să-şi scoată la iveală talia superbă. Julien o i< marcă, bineînţeles, şi toate gîndurile i se schimbară. Fru moaşa domnişoară pusese dinaintea lui o ceaşcă, zahâi i o franzeluţă. Şovăia să cheme chelnerul ca să aducă ci cafeaua, dîndu-şi seama că, la sosirea lui, intimitatea cu Julien avea să se sfîrşească.

Julien, gînditor, compara frumuseţea aceasta blonda şi veselă cu unele amintiri care îl frâmîntau adesea. Idoca