Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

194

STENDIIAI

potul răsuna ca în pustiu. Peste vreo zece minute, un bărbat cu obrajii palizi şi înveşmîntat în negru veni s.i i deschidă. Julien îl privi şi-şi plecă îndată ochii. Portarul acesta avea o înfăţişare ciudată. Pupilele verzi şi bombau ale ochilor i se rotunjeau ca la pisici; liniile neclintite ale pleoapelor vădeau imposibilitatea oricărei simpatii; bu zele subţiri i se întindeau în semicerc peste dinţii ieşiţi ui afară. Şi totuşi, înfăţişarea lui nu amintea deloc crini mai degrabă insensibilitatea aceea desăvîrşită care t înspăimîntă şi mai mult pe tineri. Singurul simţămînt pe care privirea rapidă a lui Julien îl putu ghici pe faţa lui prelungă şi cuvioasă fu dispreţul adînc pentru tot ce ai li avut să-i spună, în afara lucrurilor legate de împărăţia ce rului.

Julien îşi ridică anevoie ochii şi, cu un glas care tremura din pricina bătăilor inimii, îl lămuri că vrea să vorbeascJ cu părintele Pirard, directorul seminarului. Fără să i răspundă un cuvînt, omul negru îi făcu semn să-1 urmeze Urcară două etaje, pe o scară largă, cu rampă de lemn, aii cărei trepte lăsate în jos atîrnau pe partea opusă peretelui şi păreau gata să se prăbuşească. O uşiţă, pe care era prinsă o cruce mare de cimitir, din seîndură vopsită în negru, fu deschisă anevoie şi portarul îl introduse înli <> încăpere întunecoasă şi scundă, cu pereţi văruiţi şi unde se aflau, drept podoabe, două tablouri mari şi înnegrite de vreme. Acolo, Julien fu lăsat singur; se simţea doborît şi-J bătea inima de-ai fi zis că vrea să-i spargă pieptul. Ar li fost fericit să poată plînge. O tăcere de moarte domnea în toată clădirea.

Peste un sfert de ceas, care i se păru lung cît o zi, por­tarul cu înfăţişare sinistră se ivi în pragul unei uşi. la celălalt capăt al încăperii şi, fără să binevoiască să-i spuii;l o vorbă, îi făcu semn să înainteze. Julien intră inii u încăpere şi mai mare decît cea dintîi şi foarte prost lunii