Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

40 STENDHAL

_______________________________________________________;

Doamna de Rfinal începuse să urmărească cele mai mici schimbări petrecute în sufletul preceptorului; îi lua tristeţea drept timiditate şi voi să-1 îmbărbăteze.

— Cum te cheamă, domnule ? îl întrebă cu un accent şi o graţie cărora Julien le simţi tot farmecul, fără să-şi dea seama.

— Mă numesc Julien Sorel, doamnă. Şi tremur intrînd pentru prima oară în viaţa mea într-o casă străină; am nevoie de ocrotirea dumneavoastră, am nevoie să-mi iertaţi o mie de lucruri în primele zile. N-am fost nicio­dată la liceu; eram prea sărac. N-am vorbit niciodată cu alţi oameni, în afară de ruda mea, chirurgul-major, mem­bru al Legiunii de Onoare, şi de părintele Ch61an. El vă poate da referinţe bune despre mine. Fraţii mei m-au bătut totdeauna, să nu-i credeţi dacă au să mă vorbească de rău cumva. Iertaţi-mi greşelile, doamnă; n-o să le fac niciodată cu intenţii rele.

în timpul acestui lung discurs Julien se liniştea treptat şi o cerceta pe doamna de Rânal. Atît de mare este efectul graţiei desăvîrşite, atunci cînd e firească unei femei şi mai ajes cînd fiinţa pe care o împodobeşte nu se gîndeşte cu dinadinsul să fie graţioasă, îneît Julien, care se pricepea destul de bine la frumuseţea femeiască, ar fi putut jura în clipa aceea că doamna de Renal n-avea mai mult de douăzeci de ani. Şi i se năzări pe neaşteptate ideea îndrăzneaţă să-i sărute mîna. Dar, curînd i se făcu teamă de ideea lui. Peste o clipă, însă, îşi spuse : „Ar fi o laşitate din partea mea să nu săvîrşesc o faptă care ar putea să-mi fie de folos şi să nu micşorez dispreţul pe care probabil că doamna acesta îl are pentru un biet muncitor, abia scăpat de la joagăr". Poate că lui Julien îi dădură curaj şi cuvin­tele „băiat drăguţ" repetate de vreo şase săptămîni încoace, în fiecare duminică, de cîteva fete. în răstimpul frămîntării acesteia sufleteşti, doamna de. R6nal îl sfătui în două-trei vorbe cum să-i ia pe copii. Constrîngerea pe care Julien şi-o impunea îl făcu din nou să pălească. Stin­gherit, spuse: