Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

214

STENDIIAI

pentru coloritul moderat pe care m-am străduit sâ I păstrez în aceste file. Contemporanii, care au suferit anu­mite lucruri, nu-şi pot aminti de ele decît cu o groază în stare să nimicească orice altă plăcere, chiar şi pe aceea

Julien nu prea făcea progrese în încercările lui de făţărnicie a gesturilor; uneori îl apuca sila şi chiar deznădejdea cea mai deplină. N-avea succes, şi asta într-o meserie deloc aleasă. Cel mai mic ajutor din afară ar fi fost de ajuns să-i redea curajul, căci n-avea cine ştie ce greutăţi de învins; dar era singur, ca o luntre părăsită în mijlocul oceanului. „Şi chiar dacă aş reuşi, îşi spunea el, să-mi petrec o viaţă întreagă printre oameni de soiul ăstora I Nişte mîncăi, care nu se gîndesc decît la ouăle jumări înghiţite la prînz, sau nişte castanezi pentru care nici ticăloşie nu e prea neagră ! Ei vor ajunge la putere; dar cu ce preţ, Dumnezeule-Doamne!

Voinţa omului e puternică, asta o citesc pretutindeni; dar e ea în stare să învingă atîta silă ? Menirea oamenilor mari a fost uşoară; oricît de cumplită era primejdia, lor li se părea frumoasă; dar cine ar putea să înţeleagă, în j afară de mine, cîtă urîţenie există în tot ce mă înconjoară aici ?!"

A fost momentul celei mai grele încercări din viaţa lui. Cît de uşor s-ar fi putut înrola într-unui dintre frumoasele regimente aflate în garnizoană la Besanşon ! Sau ar fi pu­tut să se facă profesor de latină ;jîi_trebuia atît de puţin i să aibă cu ce trăi! Dar atunci, adio carieră, adio viitor. Şi, pentru imaginaţia lui, asta ar fi însemnat moarte. lata mai amănunţit, una din acele triste zile.

„în îngîmfarea mea, m-am bucurat de atîtea ori înch puindu-mi că sînt altfel decît ceilalţi tineri ţărani! bine, am trăit îndeajuns ca să văd că deosebirea dă naşte la ură", îşi spuse el într-o dimineaţă. Adevărul aceşti adînc i-1 dovedise una din cele mai supărătoare înfrînger