Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

KOŞU ŞI NEGRU

247

ivărul care închidea jaluzeaua. Trase de sîrmă şi, cu o bu-Miric de nespus, simţi că jaluzeaua nu mai era prinsă şi «nla la împingerea lui. „Trebuie să deschid cu încetul şi să l.ic să mi se recunoască glasul." Deschise jaluzeaua atîta ctt să-şi vîre capul şi şopti, de mai multe ori la rînd : „Sînt un prieten".

Trăgînd cu urechea, se încredinţa că nimic nu tulbura iflccrea adîncă a încăperii. Da, lucru hotărît, nu exista nici urmă de candelă, să pîlpîie măcar pe cămin; şi asta era un icmn cît se poate de rău.

„Păzeşte-te de puşcă !" Julien chibzui o clipă; apoi, cu degetul, îndrăzni să ciocănească în geam : nici un răspuns, luiu mai tare. „Chiar dacă va fi nevoie să sparg geamul, Ircbuie să sfîrşesc odată." Pe cînd bătea foarte tare, i se |>aru că zăreşte, în beznă, un fel de nălucă albă care Mrâbătea încăperea. în sfîrşit, îndoiala îi pieri, văzu o umbră care părea că se apropie cu o încetineală de nedes-11 is. Şi, deodată, văzu un obraz rezemîndu-se de geamul prin care se uita el.

Julien tresări şi se trase puţin înapoi. Dar bezna era Hlti de adîncă, îneît, chiar de la depărtarea aceasta, nu putu să-şi dea seama dacă era doamna de Rânal. Se temu de un prim strigăt de ajutor ; auzea cîinii dînd tîrcoale şi aproape mîrîind la picioarele scării. „Sînt eu, repetă el destul de tare, sînt un prieten !" Nici un răspuns; năluca «Iha pierise. „îndură-te şi-mi deschide, trebuie să-ţi vor­besc, sînt prea nefericit!" şi bătea atît de tare, îneît mai-iiiii să spargă geamul.

Se auzi un clinchet uşor; ivărul ferestrei ceda; Julien , împinse geamul şi sări sprinten în odaie.

Năluca albă se depărta de el; o prinse în braţe ; era o femeie. Tot curajul îi pieri. „Dacă e ea, ce-o să-mi zică ?" Şi i e se întîmplă cu el cînd, după un uşor ţipăt, d recunoscu pe •liKimna de Renal ?

O strînse în braţe; ea tremura, abia dacă avea putere *n I îndepărteze.

— Nefericitule, ce faci ?