Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

pălăria.

Domnul de Rânal plecă, în sfîrşit. Ea îl rugă pe Julien »fl reînceapă povestea vieţii lui din seminar. „Ieri nu !■ am ascultat; în timp ce tu vorbeai, mă gîndeam cum nrt mi fac curaj să te alung."

Doamna de Renal era nechibzuinţa însăşi. Vorbea cu glas tare; şi poate că se făcuse ora două dimineaţa, cînd in ii întrerupţi de o bătaie puternică în uşă. Era tot dom­nul de R6nal.

— Deschide, repede. Sînt hoţi în casă ! spuse el. iini-Jean le-a găsit scara azi-dimineaţă.

— Iată sfîrşitul sfîrşitului, rosti doamna de Renal, niiincîndu-se în braţele lui Julien. O să ne ucidă pe

258

STENDUAI

amîndoi, nici vorbă să creadă în hoţi; am să mor în braţele tale, mai fericită în moarte decît am fost toaiâ viaţa. Şi nu-i răspunse nimic domnului de R6nal, cai înfurie, şi-1 sărută pătimaşă pe Julien.

— Salveaz-o pe mama lui Stanislas, îi spuse acesta privind-o poruncitor. Am să sar în curte prin fereastra ca­binetului şi am să fug prin grădină. Cîinii m-au recunoscut Fă-mi un pachet din haine şi aruncă-mi-1 în grădină, de îndată ce va fi cu putinţă. Pînă atunci, lasă-i să spargă uşa. Şi mai ales nu mărturisi nimic, îţi interzic. E mai bine ca el să aibă numai bănuieli decît certitudini.

— Ai să mori sărind! fu singurul ei răspuns şi singui.i ei grijă.

Se duse cu el pînâ la fereastra cabinetului; apoi găsi timp să-i ascundă hainele. în sfîrşit, îi deschise soţului' său, care fierbea de mînie. Acesta se uită prin odaie, prin ' cabinet, fără să scoată o vorbă, şi dispăru. Hainele lui Julien fură aruncate pe fereastră, el le prinse şi apoi porni I în goană spre partea din vale a grădinii, pe unde curgei rîul Doubs.

Pe cînd alerga, auzi şuierînd un glonte şi, îndată dup aceea, pocnetul unei puşti.

„Nu-i domnul «de R€nal, se gîndi Julien; el ar ocli mult mai prost." Cîinii goneau tăcuţi pe de lături; un doilea glonte nimeri pesemne laba unuia dintre ei, căci dulăul se porni să scoată nişte urlete jalnice. Julien sări peste zidul unei terase, făcu vreo cincizeci de paşi Iu adăpostul zidului şi începu să gonească din nou, în altă di­recţie. Auzi glasuri care se strigau şi-1 văzu lămurit pe s< i vitor, duşmanul lui, trăgînd un foc de puşcă. Un fermier începu să tragă şi el, de cealaltă parte a grădinii, dar Julien ajunsese acum pe malul rîului, unde se îmbrăcă.

Peste un ceas, se afla la o leghe de Verrieres, pe dru­mul Genevei. „Dacă au bănuieli, gîndi Julien, atunci mă vor căuta pe drumul Parisului."

II

Nu e drăguţă, n-are obrajii rumeni SAINTE-BEUVE
CAPITOLUL I Plăcerile vieţii la tară

» 9

O rus quando ego te aspiciam !

VERGILIU

— Fără îndoială că domnul aşteaptă diligenta de «siăzi pentru Paris îi spuse stăpînul nanului unde se

uprise să mănînce.

— Pe cea de astăzi, sau pe cea de mîine, mi-e totuna,

iflspunse Julien.

Pe cînd făcea pe nepăsătorul, diligenta sosi. Erau două

li k uri libere.

— Cum, tu eşti, bietul meu Falcoz ? îi spuse călătorul venit dinspre Geneva celui care se urca o dată cu Julien.

— Te credeam statornicit prin împrejurimile Lyonu-lui, în vreo vale încîntătoare, pe lîngă Rh6ne, vorbi Fal­co/..

— Vai de statornicirea mea. Fug.

— Cum! Fugi ? Tu, Saint-Giraud, cu înfăţişarea asta iilîi de cuminte, ai săvîrşit vreo crimă ? rîse Falcoz.

— Pe cinstea mea, tot aia ar fi fost... Fug de viaţa îngrozitoare din provincie. îmi place răcoarea pădurilor şi liniştea cîmpului, după cum ştii; de multe ori m-ai învi­nuit că am o fire visătoare. N-am vrut în viaţa mea să aud vnrhindu-se de politică, şi acum politica mă alungă.

— Dar din ce partid eşti ?

— Din nici unul, şi asta mi-a adus pieirea. Politica e arta: îmi place muzica, pictura; o carte bună

IlU'il

i revedea! (lat.)-

™_aan,pa,_ruanina°™ » »aa de mii «_e ^ * taci mi _puţl„ ""''?'. Probabil, cincizeci de m ,'