Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

264

STENDIIAI

Cred că dacă i-ar fi trăsnit prin minte preotului să mâ acuze că mi-am ucis servitoarea, ar fi avut cîte douăzeci de martori din fiecare tabără gata să jure că m-au vă/ut săvîrşind crima.

— Vrei să trăieşti la ţară fără să slujeşti patimile veci­nilor tăi, fără ca măcar să le asculţi trăncănelile ? C-c greşeală!...

— în sfîrşit, acum am îndreptat-o. Montfleury c scoasă la vînzare, pierd cincizeci de mii de franci, dacă va fi nevoie, dar sînt cît se poate de fericit că părăsesc iadul ăsta al făţărniciei şi al hărţuielilor. Mă duc să caut sin­gurătatea şi pacea cîmpenească în singurul loc din Franţa unde mai există, la etajul patru al vreunei clădiri, pe Champs-Elyse'es. Şi încă mai stau pe gînduri dacă să-mi încep sau nu cariera politică în cartierul Roule, dăruind anafura parohiei.

— Toate astea nu s-ar fi întîmplat pe vremea lui Bonaparte, spuse Falcoz cu ochii seînteind de mînie şi

— Foarte bine, dar de ce nu s-a priceput să stea locu­lui Bonaparte al tău ? Tot ce îndur astăzi, de la el mi trage.

Aici, Julien deveni şi mai atent. înţelesese de la pri­mul cuvînt că bonapartistul Falcoz era fostul prieten din copilărie de care domnul de Rânal se lepădase în 1816 şi că filozoful Saint-Giraud trebuia să fie frate cu şeful acela de birou de la prefectura din ***, care se pricepea atît de bine să capete pe nimica toată casele comunelor scoase l.i mezat.

— Şi toate astea de la Bonaparte al tău mi se trag, urmă Saint-Giraud. Un om cinstit la patruzeci de ani şi cu cincizeci de mii de franci, chiar dacă nu e în stare să facâ rău nimănui, nu se poate stabili în provincie şi nu-şi poati găsi pacea acolo ; popii şi nobilii împăratului îl alungă.

— Ah, nu-1 vorbi de rău, se necăji Falcoz; niciodatâ Franţa nu s-a bucurat atîta de stima popoarelor ca în celj
treisprezece ani cît a domnit el. Pe atunci exista măreţie In tot ce se făcea.

— împăratul tău, lua-l-ar naiba, urmă omul de patru­zeci şi patru de ani, n-a fost mare decît pe cîmpurile lui de bătălie şi cînd a refăcut finanţele, pe la 1802. Ce-a însem­nat toată purtarea lui de mai apoi ? Cu şambelanii, cu fas-(ul şi recepţiile de la Tuileries n-a făcut decît să reediteze toate necazurile monarhiei. Greşelile fuseseră îndreptate ţi lucrurile puteau să mai meargă aşa un veac sau două. Nobilii şi popii au vrut să revină la starea dinainte, dar n-au mînă de fier ca s-o impună publicului.

— Se cunoaşte după cum vorbeşti că ai fost patron de lipografie!

— Cine mă alungă de pe moşie ? continuă fostul ti­pograf, mînios. Popii, pe care Napoleon i-a rechemat prin Concordat , în loc să se poarte cu ei aşa cum se poartă Itatul cu medicii, cu avocaţii, cu astronomii, şi să nu vadă

f tn ei decît nişte cetăţeni, fără să-i pese de meseria cu care ii cîştigă pîinea. Ar mai exista astăzi boieri obraznici, «Iacă Bonaparte al tău n-ar fi făcut baroni şi conţi ? Nu, lundcă le trecuse vremea. După popi, boiernaşii ăştia de l.i ţară m-au scos cel mai mult din sărite şi m-au silit să mă lac liberal.

Discuţia dură la nesfîrşit, căci subiectul acesta va da de vwrbit Franţei încă cincizeci de ani de-acum încolo. Cum Naint-Giraud o ţinea morţiş că nu e chip să trăieşti în provincie, Julien îi dădu, timid, exemplul domnului de

— Zău aşa, tinere, dar bun mai eşti la inimă ! exclamă Palcoz; de Renal s-a făcut ciocan ca să nu fie nicovală, şi focă ciocan năprasnic. Dar îl şi văd întrecut de Valenod.

i Aci încheiat fn anul 1801 între Napoleon, în calitate de prim-consul, şi ptpa l'ius al VII-lea, prin care se restabilea catolicismul în Franţa, ca re­ligie de stat.