Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

386

STENDHAL

boacănă, n-o să mă pot scuza faţă de mine însumi, spunîndu-mi: nu mă aşteptam..."

Cerul era supărător de senin. Luna răsări pe la un­sprezece ; la douăsprezece şi jumătate lumina din plin faţada clădirii care dădea spre grădină.

„E nebună", îşi spunea Julien. Cînd bătu ora unu, fe­reastra contelui Norbert mai era încă luminată. Lui Julien nu-i fusese atîta frică de cînd se ştia pe lume; vedea nu­mai pericolele aventurii şi nu simţea pic de entuziasm.

Se duse de luă scara uriaşă, aşteptă cinci minute, ca să lase timp pentru un eventual contraordin, iar la ora unu şi cinci minute rezemă scara de fereastra Mathildei. Urcă treptele binişor, cu pistolul în mînă, mirîndu-se că nu e atacat. Cînd se apropie de fereastră, aceasta se deschise fără zgomot.

— în sfîrşit, domnule, îi spuse Mathilde nespus de tulburată, de un ceas îţi urmăresc mişcările.

Julien era foarte încurcat; nu ştia ce să facă, nu simţea nici urmă de iubire. în încurcătura lui, se gîndi că ar trebui să fie îndrăzneţ şi încercă s-o sărute pe Mathilde.

— Lasă-mă ! făcu ea îndepărtîndu-1.

Foarte mulţumit că fusese respins, se grăbi să arunce o privire prin preajmă; luna era atît de luminoasă, încît umbrele pe care le arunca în odaia domnişoarei de La Mole păreau negre. „S-ar putea prea bine ca acolo să fie ascunşi oameni, iar eu să nu-i văd", gîndi Julien.

— Ce ai în buzunarul de la şold ? îl întrebă Mathilde, încîntată că a găsit un subiect de discuţie.

Suferea îngrozitor; toate simţămintele de cuminţenie şi de sfială, atît de fireşti unei fete de familie bună, puse­seră din nou stăpînire pe ea şi o chinuiau.

— Am tot soiul de arme şi de pistoale, îi răspunse Julien, la fel de mulţumit că găseşte ceva de spus.

— Trebuie să iei scara, îl sfătui Mathilde.

— E îngrozitor de mare şi ar putea să spargă geamu­rile salonului de jos sau ale mezaninului.