Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

NKGRU 419

A iţi spună în ce situaţie se află. S-ar părea că m-a iu-| n|ii ni /.cce zile, pe cînd eu o voi iubi toată viaţa. Să

11..... i ii putinţă ? Doar acum cîteva zile ea nu însemna

Mii*, ti.ii absolut nimic pentru inima mea !"

upiAţile orgoliului îi umpleau sufletul Mathildei;

Itih deci, să termine pentru totdeauna! Gîndul că îşi

■km cu desăvîrşire dragostea atît de puternică o

to« ii. ,pus de fericită. „Aşa, domnişorul va înţelege, o

11 ii totdeauna, că n-a avut şi nu va avea nici un fel

i <■ asupra mea." Şi era atît de fericită, încît, într-a-

W, tu < lipa aceea nu mai simţea pic de dragoste.

^ftl o scenă atît de crudă, atît de umilitoare, orice

^Ki puţin pătimaşă decît Julien nu s-ar mai fi putut

lift dragoste. Fără să uite nici o secundă ce-şi datora

|i doi in uşoara de La Mole îi spuse lucruri neplăcute,

li bine ticluite, încît puteau să pară adevăruri, chiar

■ li îmi.. ai cu mintea rece.

| Hm .1. na aceasta uluitoare, Julien trase în primul

HM concluzia că Mathilde era stăpînită de un orgoliu

^Btui < redea cu tărie că totul se sfîrşise, pentru tot-

^K, Intre ci, şi totuşi, a doua zi, la masa de prînz, se

ild ,i stîngaci faţă de ea. Era un cusur pe care nu-1

m$ pliiA alunei. Căci şi în lucrurile mici, ca şi în cele

lllliiv limpede ce trebuia şi ce voia să facă, şi proceda

..... i> <.-a, după-prînz, cînd doamna de La Mole îi

ii ce îndemna la răzvrătire, dar totuşi rară, pe | iii ■Ininiicaţă preotul i-o adusese în taină, Julien,

ii.....,i de pe consolă, trînti fără să vrea o veche

b pol ţolan albastru, cît se poate de urîtă.

i de La Mole se ridică scoţînd un strigăt de | ţi veni să privească de aproape cioburile vasului

420

1

— Vaza asta veche japoneză, spuse ea, o aveam de la mătuşa mea, stareţa de la Chelles; era unul din darurile făcute de olandezi ducelui de Orleans, regentul, care o lăsase fiicei sale...

Mathilde urmărise mişcările doamnei de La Mole] încîntată că s-a spart vaza aceea, care i se părea îngrozitol de urîtă. Julien tăcea, fără să pară prea tulburat; o v; pe domnişoara de La Mole la un pas de măsuţă.

— Vaza asta e sfărîmată pentru vecie, îi spuse el tot aşa s-a întîmplat cu un simţămînt care, cîndva, mi-a stăpînit inima; vă rog să mă scuzaţi pentru toate nebu niile la care m-a împins. Şi ieşi din salon.

— S-ar zice că acest domn Sorel e mîndru şi încîn de fapta lui, spuse doamna de La Mole, pe cînd JulieJ părăsea încăperea.

Cuvintele ei nimeriră de-a dreptul în inima Mathildei, „într-adevăr, gîndi ea, mama a ghicit întocmai, acesta-l simţămîntul care-1 însufleţeşte." Şi abia atunci i se stins^ bucuria pentru scena pe care i-o făcuse în ajun. „Da, totul s-a sfîrşit, îşi spuse ea cu o nepăsare aparentă ; îmi rămîne doar pilda vie; greşeala mea e groaznică, umilitoare ! Dai mă va face înţeleaptă pentru tot restul vieţii."

„De ce am minţit ? se gîndea Julien. De ce mă mai chi> nuie încă iubirea pentru nebuna asta ?"

Iubirea, departe de a i se stinge, după cum nădăjduia, spori cu multă repeziciune. „E nebună, într-adevăr, îşi spunea el, dar e oare, din pricina asta, mai puţin demnă do a fi iubită ? E cu putinţă să existe femeie mai frumoasă I Toate plăcerile vii pe care poate să le ofere cea mai ele­gantă dintre civilizaţii nu se găsesc, oare, cu prisosi™ întrunite la domnişoara de La Mole ?" Amintirile feric nu trecute nu-i dădeau pace lui Julien şi nimiceau deîndatl tot ce judecata sănătoasă ar fi încercat să facă.