Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

76

STENDHAI

încîntătoarea frumuseţe a codrului prin mijlocul căru trecea. Bucăţi uriaşe de stîncă se prăvăliseră odinioară I pădure dinspre munte. Fagii înalţi se înălţau aproape fel de sus ca şi stîncile a căror umbră dădea o răcoa^ plăcută, la cîţiva paşi de locurile unde dogoarea soarehi n-ar fi îngăduit să poposeşti.

Julien se odihnea o clipă la umbra stîncilor uria apoi pornea din nou la drum, pe coastă. Curînd, pr potecă îngustă pe care o foloseau numai cei ce-şi mînaj caprele la păscut, se pomeni stînd în picioare pe-o stînc imensă, cu totul despărţit de restul oamenilor. Poziţij aceasta fizică îl făcu să zîmbească: ea îi dădea putinţa : întrezărească poziţia morală pe care ardea de dorinţă cucerească. Aerul curat al acestor munţi înalţi îi însenutfj ba chiar îi înveseli sufletul. în ochii lui primarul din Ve rieres rămăsese tot reprezentantul tuturor bogătaşilor tuturor neobrăzaţilor din lume; dar Julien simţea că ura care îl însufleţise, în ciuda violenţei manifestărilor, n-ave nimic personal în ea. Dacă n-ar mai fi dat cu ochii domnul de Rânal, într-o săptămînă ar fi uitat şi de el, şi« castel, şi de cîini, şi de copii, şi de toată familia lui.

„L-am silit, nu ştiu prin ce mijloace, să facă cea mare jertfă. Peste cincizeci de ludovici pe an! Iar c clipă mai înainte abia scăpasem din cea mai groaznică ] mejdie. Iată două victorii într-o singură zi; a doua e i merit; ar trebui să-i ghicesc pricina. Dar să lăsăm ceii cetările anevoioase pe mîine."

Stînd în picioare pe stînca uriaşă, Julien privea ceru| învăpăiat de-un soare de august. La poalele stîncii, iarbă, cîntau greierii; cînd tăceau, o linişte adîncă se lăsJ în preajmă. în faţa lui, priveliştea se desfăşura limpede» pînă departe. Iar deasupra zărea, din cînd în cînd, cîte uliu avîntîndu-se dinspre stînci şi descriindu-şi în tăcerd rotirile imense. Privirea lui Julien urmărea fără voie pasărea de pradă. Mişcările ei liniştite şi puternice î| uimeau ; şi-ar fi dorit forţa şi izolarea aceasta.

M •»> ■ i

NEGRU

77

I ia destinul lui Napoleon. Al lui va fi oare la fel într-o feliim zi ?

CAPITOLUL XI O seară

Yet Julia's very coldness still was

kind,

And tremulousfy gentle her small

hand

Withdrew itselffrom his, but left

behind,

A little pressure, thrilling, and so

blând

And slight, so very slight that to the

mind,

Twas but a doubt¹

DON JUAN, c. 1. st. 71

I );ir trebui, totuşi să se arate şi la Verrieres. Cînd ieşi

la parohie, o întîmplare fericită i-1 scoase în cale lui pe domnul de Valenod, căruia se grăbi să-i poves-I despre mărirea lefii.

întors la Vergy, nu ieşi în grădină decît atunci cînd se ■Miopi ă de-a binelea. Inima îi era istovită din pricina ■ymcroaselor emoţii puternice care îl frămîntaseră în pliiipnl zilei.

,,( c-am să le spun ?" se întreba el neliniştit, gîndindu-se ■ cele două doamne. Şi nu-şi dădea seama că sufletul i se wln exact la nivelul măruntelor împrejurări care, de obi-•r i, slîrnesc tot interesul femeilor. De multe ori Julien i se ■Mu ,i de neînţeles doamnei Derville şi chiar prietenei ei, mi el, la rîndul lui, nu pricepea decît pe jumătate ce spu-

i ' ii lulia, chiar în răceala ei /Păstra un freamăt binevoitor / Şi mîna-i Ni< li şovăind uşor/ Cînd se retrase din a lui, cuminte / Lăsă parcă ■prenta unui dor/O apăsare dulce, de fior/Atît de gingaşă, îneît în ttnli Kamaseră doar îndoieli /(engl)(n. t).

78

STENDHA

neau ele. Iată urmarea forţei şi, dacă îmi e îngăduit să vo besc astfel, a măreţiei avîntate a patimii ce-i zbuciuma si fletul de tînăr ambiţios. Pentru fiinţa aceasta ciudată r exista zi fără furtunii/

Intrînd în grădină în seara aceea, Julien era dispus s se ocupe de gîndurile frumoaselor verişoare. Ele îl aste] tau cu nerăbdare. Julien se aşeză la locul obişnuit, lînj doamna de Rânal. Curînd se făcu întuneric beznă. Juli< se gîndi să prindă mînuţa albă pe care o vedea de mul vreme lîngâ mîna lui, rezemată de spătarul unui scau Doamna de Rânal şovăi puţin, apoi îşi retrase mîna într-ţ fel care vădea supărare. Julien era gata să se dea bătut continua voios conversaţia, cînd îl auzi apropiindu-se j domnul de Rerial.

Lui Julien îi mai răsunau încă în urechi cuvintele gri solane rostite dimineaţă.

„N-aş putea să-mi bat joc de domnul ăsta copleşit toate fericirile pe care ţi le dă averea, luîndtt-i soţia mînă chiar de faţă cu el ? se întrebă Julien. Da, am să i-i fac, eu, cel pe care 1-a dispreţuit atîta."

Din clipa aceea, liniştea, atît de puţin potrivită firii lfl Julien, se spulberă; dori din toată inima ca doamna di Rânal să-şi lase mîna într-a lui, şi nu se mai putu gîndi li altceva.

Domnul de Rânal vorbea mînios despre politică; ăM sau trei industriaşi din Verrieres se îmbogăţeau, hotă™ lucru, mai mult decît el şi voiau să i se împotrivească în alegeri. Doamna Derville îl asculta. Julien, enervat <9 vorbăria primarului, îşi apropie scaunul de al doamnei ii Rânal. întunericul îi ascundea toate mişcările, aşa ci îndrăzni să-şi pună mîna lîngă frumosul braţ pe rochia îl lăsa gol. Tulburat, nemaiştiind ce face, îşi aprJ pie faţa de braţul acela frumos şi îndrăzni să-şi lipeasq buzele de el.

Doamna de Rânal se înfiora. Soţul ei se afla la ciţivl paşi; se grăbi sâ-i dea mîna lui Julien, împingînduj totodată ceva mai departe. Cum domnul de Rânal îs continua ocările împotriva oamenilor de nimic şi a iacobfl

NEGRU

79

hllor care se îmbogăţesc, Julien se aplecă peste mîna |d .u.i ni voia lui şi o acoperi cu sărutări pătimaşe, sau cel

|>i.....socotite astfel de către doamna de R6nal. Şi totuşi,

Mur tn ziua aceea nefericită, biata femeie avusese dovada * *"«rbatul pe care îl adora fără să şi-o mărturisească i pe altcineva! Tot timpul cît lipsise Julien, ea se I în prada unei deznădejdi fără margini, care îi Muşc de gîndit.

„Iubesc, oare ? se întreba ea. Să fiu oare îndrăgostită ? I, lomeie măritată, să fiu îndrăgostită ! Dar pentru soţul in ii ii am simţit niciodată nebunia asta întunecată care m face să nu-mi pot dezlipi gîndul de la Julien. De fapt, ■ fiu i decît un copil, plin de respect pentru mine. Rătăci­ţi îmi va fi trecătoare. Ce-i pasă soţului meu de mititele pe care le-aş putea nutri faţă de fînărul acesta ? | domnul de R6nal l-ar plictisi discuţiile mele cu Julien ■n tot felul de lucruri de-ale închipuirii. El nu se " i. şic decît la afaceri. Şi nu-i fur nimic, ca să-i dărui lui Inii. n "

f Nici urmă de făţărnicie nu pătase curăţenia sufletului H iui iv, rătăcit de o patimă nemaiîncercată încă pînă atunci. mt înşela, şi totuşi, fără să-şi dea seama, un fior de virtute I înfricoşa. Acesta îi era zbuciumul cînd Julien se ivi în Bftrilnă. îi auzi glasul şi, aproape în aceeaşi clipă, îl văzu |b/tndu-se lîngă ea. Iar inima îi fu răpită de îneîntătoarea Ktlrlrc care, de două săptămîni, mai mult o uimea decît o f|»|iiica Totul i se părea nou şi neaşteptat. Şi, cu toate Horufca, după cîteva clipe se întrebase: „E de-ajuns, aşa-Hhi , s.1-1 am pe Julien lîngă mine ca să-i iert toate păcatele ?" 1 i niI ricoşase. Atunci îşi retrăsese mîna de lîngă a lui.

sărutările pătimaşe, aşa cum nu mai simţise niciodată,

B lAcură să uite deodată că el poate iubea o altă femeie.

■ iii lud, Julien nu i se mai păru vinovat. Faptul că

■iMpungătoarea durere iscată de bănuială încetase, cît şi

llHr/rnţa unei fericiri pe care nici măcar n-o visase vreo-

ii dăruiră extazul iubirii şi o veselie nebună. Seara

litrei a fost îneîntătoare pentru toată lumea, în afară de

hiiinarul din Verrieres, care nu-şi putea uita industriaşii

80

STENDHW

îmbogăţiţi. Julien nu se mai gîndea la întunecata lui an biţie şi nici la planurile atît de greu de îndeplinit. Penm prima dată în viaţă era stăpînit de puterea frumuşei Pierdut într-o visare nedesluşită şi blîndă, atît de străini firii lui, strîngînd încetişor mîna care îi plăcea pentru căi se părea de o frumuseţe desăvîrşită, asculta ca în 1 freamătul frunzelor de tei foşnind la adierea nopţii hămăitul depărtat al cîinilor de la moara de pe Doubs.

Dar emoţia aceasta era o plăcere, şi nu o pasiune, cum intră în odaia lui, Julien nu-şi mai dorea decît o si gură fericire: aceea de a-şi lua cartea favorită. Cînd douăzeci de ani, gîndul la lume şi la impresia pe care t buie să o faci asupra ei e mai important decît orice.

Cu toate astea, lăsă cartea curînd. Tot chibzuind asfl pra victoriilor lui Napoleon, observase ceva nou în pr^ pria lui victorie. „Da, am cîştigat o bătălie, îşi spuse el, trebuie s-o folosesc, trebuie să-i strivesc trufia gentilom' lui ăstuia orgolios, atîta timp cît bate în retragere. Aşa fi făcut şi Napoleon. Trebuie să-i cer un concediu de ti zile ca să mă duc să-1 văd pe prietenul meu Fouque\ Da nu mi-1 dă, îl sperii iar cu plecarea, dar n-o să se împod vească."

Doamna de Rânal nu putu închide ochii toată no; tea. I se păru că pînă atunci nu trăise. Nu putea înceta se gîndească la fericirea de a-1 simţi pe Julien acoperin mîna cu sărutări înflăcărate.

Deodată îi veni în minte groaznicul cuvînt: adulte Toate cîte le poate aduce desfrînarea cea mai josnică p< tru a murdări ideea despre dragostea simţurilor i îngrămădiră în suflet. Gîndurile acestea voiau să-i terii lească icoana gingaşă şi divină pe care şi-o făurea despq Julien şi despre fericirea de a-1 iubi. Viitorul i se înfăţiş în culori înfricoşătoare. Se vedea vrednică de dispreţ.

Fu o clipă groaznică. Sufletul i se rătăci în ţinuturi nd cunoscute. In ajun, gustase o fericire nemaiîntîlnită. Şi cum se pomeni dintr-o dată prăbuşită într-o deznădej(l cumplită. Fiindcă nu mai cunoscuse asemenea chinuri, eH îi tulburară mintea. Şi o clipă îi trecu prin minte să

■<>>l ŞI NEGRU

81

ii tniîsească soţului că-i e teamă să nu se fi îndrăgostit n\.i de Julien. Aşa, ar fi vorbit despre el. Din fericire, ■ nii 11 ti o povaţă dată de mătuşa ei în ajunul cununiei.

• vorba despre primejdia destăinuirilor făcute unui soţ

• li urma urmei, e un stăpîn. în durerea ei, doamna de n ii isi frîngea mîinile.

Se lăsă tîrîtă la voia întîmplării de imagini contradic-ni şi dureroase. Cînd se temea că nu-i iubită, cînd o tor-■ ulcea înfiorătoare a păcatului, ca şi cum a doua zi să fie legată la stîlpul infamiei, în piaţa publică din Irricrcs, cu o tăbliţă explicînd lumii adulterul săvîrşit.

l><>amna de R6nal n-avea deloc experienţa vieţii; Unu hind cu desăvîrşire trează şi cu mintea limpede, şi H n ar fi văzut nici o deosebire între a fi vinovată în faţa H| I >umnezeu şi a fi copleşită în public de semnele ceie Kt zgomotoase ale oprobriului tuturor.

I (tnd groaznica idee a adulterului şi toată mîrşăvia pe

■lii in mintea ei, păcatul acesta îl aducea după sine îi

Bau o clipă de răgaz, şi cînd visa la plăcerea de a trăi

Bl'ui i de Julien tot atît de nevinovat ca şi pînă atunci, se

liuiH-nea sfîsiată de gîndul chinuitor că Julien iubeşte o

UI ii lemeie. Ii vedea încă paloarea de atunci, cînd se te-

I #•«•• ■> să nu-i piardă portretul sau să n-o compromită

■|Mmlu-l să fie văzut. Pentru prima oară zărise spaima pe

■lupul lui atît de liniştit şi de nobil. Niciodată nu se

Kt ai.isc atît de mişcat pentru ea sau pentru copiii ei. Şi du-

ki'ir.i aceasta sporită atinse cea mai mare intensitate din

Mir poate să îndure sufletul omenesc. Fără să-şi dea seama,

ilfiiiiiia de Rânal ţipă atît de tare, îneît îşi trezi camerista.

l'i neaşteptate, văzu lîngă pat licărirea unei lumini şi o re-

■uiioscu peElisa.

Pe tine te iubeşte ? îi strigă ea, înnebunită. ( amerista, mirată de groaznica tulburare în care îşi UAmm- stăpîna, nu dădu, din fericire, nici o atenţie ciuda te­ii ii ci cuvinte. Doamna de Renal simţi că făcuse o impru-I m.i.

Am febră, îi spuse ea, şi cred că delirez puţin. i linii lingă mine.

82

stendhau

Nevoia de-a se stăpîni o trezi de-a binelea. Şi atunci că e mai puţin nefericită decît credea; jude cumpătată îşi reluă locul pe care i-1 răpise starea de se nolenţă. Ca să scape de privirea fixă a cameristei, îi runci să-i citească ziarul şi, în şuşotitul monoton al vo filisei, care-i citea un lung articol din La Quotidienn doamna de Rânal luă hotărîrea virtuoasă de-a se purf faţă de Julien cu o răceală desăvîrşită atunci cînd îl va r| vedea.

CAPITOLUL XII O călătorie