Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

IţU ŞI NEGRU

93
îndrăznind să sune, şi-1 închipuia doamna de R6nal cu ni mai mare drag.

( hibzuind mai departe asupra situaţiei sale, Julien l/u că nici prin minte nu trebuia să-i treacă s-o cuce-inscă pe doamna Derville, care observase pesemne că i mm na de R6nal îl place. Silit să se întoarcă la aceasta In urmă, Julien se întrebă: „Ce ştiu eu despre firea ei ? k>ar atît: înainte de a pleca în călătorie, îi luam mîna şi I ţi-o retrăgea; astăzi, eu îmi retrag mîna, iar ea o prinde o strînge într-a ei. Ar fi un prilej cum nu se poate mai [merit să-i plătesc pentru tot dispreţul pe care mi 1-a Hiat. Dumnezeu ştie cîţi amanţi o fi avut! Poate că ;um mă alege pe mine numai fiindcă întîlnirile ne sînt un lesnicioase".

Aceasta e, vai! nenorocirea unei civilizaţii excesive ! douăzeci de ani, sufletul unui tînăr, dacă are cît de cît ucaţie, se află la mii de leghe depărtare de spontaneită­ţi fără de care dragostea este, adeseori, cea mai plicti-sa dintre obligaţii. „Sînt dator faţă de mine s-o cuceresc, continuă mărunta mnilutc a lui Julien, cu atît mai mult cu cît, dacă nu voi fi ■l mdată bogat şi dacă cineva se va gîndi să-mi reproşeze punica slujbă de preceptor, îl voi putea face să înţeleagă

Julien îşi trase din nou mîna dintr-a doamnei de Ital, apoi i-o prinse strîns. Pe la miezul nopţii, cînd n uiiiau în salon, doamna de Rânal îl întrebă cu jumătate

11

i — Ai să ne părăseşti ? Pleci ? Julien îi răspunse oftînd :

Sînt nevoit să plec, căci vă iubesc cu patimă... E un jifli.ii... Şi încă ce păcat pentru un tînăr cu gîndul la |n. mic!

Doamna de Rânal se rezemă de braţul lui, atît de ■foape, încît obrajii ei simţiră căldura obrajilor lui

•■•li- ii

l'iccare din ei îşi petrecu noaptea într-un chip deose­bit Doamna de Rânal se pierdu în extazul celei mai înalte