Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

100

STENDIIAI,

se mai putea ţine pe picioare şi fu nevoit să se rezeme

Era desculţ. Se duse să asculte la uşa domnului fl R6nal, unde putu să audă sforăitul stăpînului casei. AtunB îl apucă deznădejdea. Aşadar, nu mai exista nici un mod care să-1 împiedice de a se duce la ea. Dar, Doamne ! ce-l să facă acolo ! N-avea nici un plan şi, chiar dacă ar fi avfl vreunul, se simţea atît de tulburat, încît i-ar fi fost cu am putinţă să-1 pună în aplicare.

în sfîrşit, suferind de-o mie de ori mai mult decît daci s-ar fi dus în întîmpinarea morţii, Julien se strecură în cal ridorul cel mic, care ducea la odaia doamnei de RânaB Apoi deschise uşa cu o mînă tremurătoare şi făcînd ufl zgomot îngrozitor.

înăuntru era lumină; pe cămin ardea o candelă. fl nenorocirea asta Julien nu se aşteptase. Cînd îl văl intrînd, doamna de R6nal sări repede din pat.

— Nenorocitule ! strigă ea.

Se iscă oarecare dezordine. Julien îşi uită planuiB trufaşe şi reveni la rolul lui firesc: să nu-i placi unei feml atît de încîntătoare i se păru cea mai cruntă nenorocirM Nu răspunse la dojenile ei decît aruncîndu-i-se la pfl cioare, îmbrăţişîndu-i genunchii. Şi, pentru că ea îi vorbi cu multă asprime, el izbucni în lacrimi.

Peste cîteva ore, cînd Julien ieşi din odaia doamnei I Rânal, s-ar fi putut spune, în stil de roman, că nu mai avei ce să-şi dorească. într-adevăr, datorită dragostei pe care

Dar, pradă unui ciudat orgoliu, ţinu morţiş, în clipfl cele mai dulci, să joace încă rolul unui bărbat obişnuit al subjuge femeile; şi făcu eforturi de necrezut ca să strifl ce-avea mai fermecător în el, în loc să se gîndească la el

ŞI NEGRU

i< ui pc care îl stîrn

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ .0CTAVIAN GOGA"

---------cţoj--------

se şi la remuşcările care vădeau cît-tie

■Ulm era acest extaz, ideea datoriei nu-1 părăsi nici o clipă. Br Ic mea că-1 va cuprinde o remuşcare groaznică şi că va ■ ridicol în vecii vecilor dacă se va depărta de modelul pe |lc îşi propusese să-1 urmeze. într-un cuvînt, tocmai ce Ura din Julien o fiinţă superioară îl împiedica să guste fiii rea aşternută la picioarele lui. Era asemeni acelei de şaisprezece ani, cu bujori minunaţi în obraji, şi ni ■ , ca să meargă la bal, săvîrşeşte neghiobia de a-şi da cu

< liman, îngrozită de apariţia lui Julien, doamna de Rânal fu prinsă în curînd de cea mai cumplită spaimă. Plînsul şi pi/nAdejdea lui o mişcară adînc.

Şi, chiar cînd nu mai avu ce să-i refuze, îl împingea de-n ir de ea, cu sinceră indignare, şi apoi i se arunca în Iute. Toată purtarea aceasta părea lipsită de orice Hinfl. Doamna de Rânal se credea osîndită, fără putinţă Iertare şi căuta să-şi ascundă priveliştea iadului, co-pijindu-1 pe Julien cu cele mai calde mîngîieri. într-un ivtut, nu i-ar fi lipsit nimic eroului nostru, nici chiar iţi rea arzătoare a femeii pe care o cucerise, dacă ar fi lini să se bucure de ea. Plecarea lui Julien nu făcu să-i i Meze extazul care o cuprindea fără voia ei şi nici lupta p ni uscările care o sfîşiau.

l >oamne! doar atîta înseamnă să fii fericit, să fii iubit ?" \i i si a fu primul gînd al lui Julien cînd se întoarse la el în Iile. Tînărul se afla în starea aceea de uimire şi de tul-plină de nelinişte, care te cuprinde după ce ai un lucru multă vreme rîvnit. Inima, obişnuită să Ituciiscă, nu mai are ce dori şi, totuşi, nici amintiri n-are pun Asemeni unui soldat întors de la paradă, Julien HI n 1.1 n în minte, cu deosebită atenţie, toate amănuntele

|.....11 ii sale : „Nu am iiitat nimic din ce eram dator faţă

mi nune însumi ? Mi-am^j

102

STENDHjI

Şi ce rol ? Al unui bărbat obişnuit să fie strălucitor i femeile.

CAPITOLUL XVI A doua zi

He turn'd his lip to hers, arm with his hand

Call'd back the tangles of M wandering hair

DON JUAN, c. 1. st. Y\

Din fericire pentru gloria lui Julien, doamna de R6 fusese prea agitată, prea uimită ca să observe prostii bărbatului care în clipa aceea devenise pentru ea totul d lume.

Pe cînd îl îndemna să plece, văzînd că se ivesc zoriU spunea:

— Vai, Doamne ! dacă soţul meu a auzit cumva vreui zgomot, sînt pierdută.

Julien, care avea timp să-şi aleagă cuvintele, îşi amint de acestea:

— Ai regreta viaţa ?

— Nespus de mult în clipa asta. Dar n-aş regreta c te-am cunoscut.

Julien socoti că ar fi nimerit, pentru demnitatea lui, si plece cînd s-o lumina de-a binelea şi fără să se ferească.

Atenţia continuă cu care îşi studia cele mai mici gesturi în nebuneasca idee de-a părea bărbat cu experienţă, nu avi decît o urmare fericită: cînd o revăzu pe doamna da R6nal la masa de prînz, purtarea lui fu o capodoperă da prudenţă.

1 întoarse buzele spre ale ei, şi mîna / îi prinse lungile-i şuviţe, care fia turau (engl.) (n. t.)

< i ( despre ea, nu-1 putea privi fără să roşească pînă-n iul ochilor şi nu putea trăi o clipă fără să-1 privească. îşi Mea seama cît e de tulburată, iar strădaniile de-a se Iptni nu făceau decît s-o tulbure şi mai mult. Julien îşi ilkă ochii doar o singură dată asupra ei. La început, mmna de R6nal îi admiră prudenţa. Curînd însă, văzînd I privirea lui nu se mai îndreaptă spre ea, se nelinişti: • ne nu mă mai iubeşte ? se întrebă ea. Vai! sînt prea Muină pentru el; sînt cu zece ani mai mare."

Pe cînd treceau din sufragerie în grădină, ea îi strînse Plina. Julien, mirat de semnul acesta de dragoste atît de mbişnuit, o privi cu patimă, căci i se păruse nespus de n moaşă în timpul mesei şi, cu toate că-şi ţinuse toată nea ochii plecaţi, el nu făcuse altceva decît să-i cerce-Wăc cu de-amănuntul farmecele. Privirea aceasta o alină mt doamna de Rânal; drept e că nu-i îndepărtă toată neli-Hţtca, dar neliniştea îi înăbuşea aproape toate re-fcuşeările faţă de soţul ei.

în timpul prînzului, soţul nu observase nimic. Nu ace-I lucru se întîmplase însă cu doamna Derville; ea crezu i n .l« >amna de Rânal e gata să-şi dea sufletul. Şi, cît fu ziua ■r lungă, prietena îndrăzneaţă şi necruţătoare n-o scuti de ■mptcle menite să-i zugrăvească, în culori negre, primej-iIm uirco pîndea.

Doamna de Rânal ardea de nerăbdare să rămînă sin-lui A cu Julien; voia să-1 întrebe dacă o mai iubeşte. Şi, cu !t blîndeţea ei statornică, de cîteva ori abia se stăpîni Inu i spună prietenei sale s-o lase în pace.

Scara, în grădină, doamna Derville potrivi atît de bine ui i urile, îneît se aşeză între doamna de R6nal şi Julien. Damna de Rânal, care aşteptase cu nesaţ clipa cînd va im -a plăcerea să-i strîngă mîna lui Julien şi s-o ducă la ■te, nu mai fu în stare să-i spună un cuvînt măcar.

Iniîmplarea aceasta supărătoare o făcu să se frămînte i in.ii mult. Un singur gînd o rodea : îl dojenise atîta pe tilicn pentru imprudenţa de a fi venit la ea noaptea tre-■tl, îneît tremura toată că de astă dată n-o să mai vină. II, părăsind devreme grădina, se retrase în camera ei. Dar,