Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

plămînii.

' Acum, Julien lua masa singur, sau aproape singur, un

mai tîrziu decît ceilalţi seminarişti. Avea o cheie a

grădinii şi putea să se plimbe prin ea în orele cînd era

pustie.

Spre marea lui uimire, Julien observă că-1 urau mai puţin; se aşteptase, dimpotrivă, ca ura să sporească. Do-i mu lui tainică de a nu i se vorbi, prea vădită şi care îi (dusese atîţia duşmani, nu mai fu socotită drept un semn Bi irufie ridicolă. Pentru fiinţele grosolane din preajma lui ea însemna un simţămînt al demnităţii, îndreptăţit. Ura scăzu văzînd cu ochii, mai ales printre colegii cei Bilei, deveniţi acum elevii lui, şi pe care el îi trata cu multă Iiicţe. încetul cu încetul, îşi atrase chiar partizani; ni-•ni nu mai găsea că are haz să i se spună Martin Luther. Dar la ce bun să-i numim duşmanii prieteni ? Lucrul esta e urît, şi cu atît mai urît cu cît e mai adevărat. Şi to-|U!ţi, acolo se află singurii profesori de morală pe care îi i > ni, iar fără ei, ce ne-am face ?

De cînd cu noua funcţie a lui Julien, directorul semi-! iui ului căuta să nu-i mai vorbească niciodată fără martori. I hnlarea aceasta însemna prudenţă, atît pentru maestru iii si pentru discipol; dar cuprindea, mai ales, o punere la Itntircare. Principiul de neclintit al severului jansenist pir ard, era: „Ţi se pare că un om are merite ? pune-i pie-|ilui la tot ce năzuieşte, la tot ce face. Dacă meritul lui e va şti să înfrîngă sau să ocolească piedicile." Era în anotimpul vînatului. Lui Fouque îi veni în > Hi in ic să trimită la seminar un cerb şi un mistreţ, ca din ţimlca părinţilor lui Julien. Animalele ucise fură aşezate

.1. .St

228

STENDHAl.

în odaia de trecere dintre bucătărie şi sala de mese. Acolo le văzură toţi seminariştii, pe cînd se duceau la masă. Şl stîrniră o vie curiozitate. Mistreţul, aşa mort cum era, îl sperie pe cei mai mici, care îi atingeau colţii. Timp de o săptămînă, nu se mai vorbi despre altceva în seminar.

Darul, care situa familia lui Julien în partea vrednică de respect a societăţii, dădu o lovitură ucigătoare invidiei. Julien deveni o superioritate consfinţită prin avere. Chazcl şi cei mai aleşi dintre seminarişti începură să-i dea tîrcoale, căutîndu-i prietenia; aproape că i se văitau pen« tru faptul că nu le spusese nimic despre averea părinţilor şi-i pusese astfel în situaţia de a nu-şi arăta respectul faţă de bani.

Avu loc, apoi, o recrutare; dar Julien fu scutit de ea, în calitatea lui de seminarist. Lucrul acesta îl mişcă adînc „Va să zică s-a dus pentru totdeauna clipa cînd, cu douăzeci de ani mai înainte, ar fi început pentru mine 11 viaţă eroică!"

Se plimba, singur, prin grădina seminarului şi-i auzi vorbind între ei pe doi dintre zidarii care lucrau la zidul de îngrădire.

— Ei, trebuie iar să ne cărăm; se face o nouă recru­tare.

— Pe vremea ăluilalt, aş fi mers şi eu ! Un zidar pute» să ajungă ofiţer, ba chiar general, după cum s-a şi I întîmplat.

— Acuma, în schimb, să vezi! Doar calicii se duc. Cine are cu ce, rămîne acasă.

— Cine s-a născut pîrlit, pîrlit rămîne, asta e.

— Da' ce credeţi, o fi adevărat zvonul că ălălalt a murii 7 întrebă un al treilea zidar.

— Păi, aşa zic îndopaţii. Că lor le era frică de el.

— Ce deosebire ! Cum mai mergea treaba pe vreme lui! Şi cînd te gîndeşti că mareşalii l-au vîndut! Ce scîrti de trădători!

Convorbirea aceasta mai mîngîie puţin inima lui Inlicn. Şi, depărtîndu-se de zidari, spuse oftînd:

Lui singur, dintre regi, poporul îi păstrează amintirea!

Veni vremea examenelor. Julien răspunse într-un mod utrălucit; şi văzu că însuşi Chazel căuta să-şi arate toată

ţliinţa.

în prima zi, examinatorii, numiţi de faimosul mare u< ;ir de Frilair, se necăjiră grozav fiind nevoiţi să pună Ricreu primul, sau cel mult al doilea pe listă, numele aces­tui lulien Sorel, care le fusese semnalat ca fiu sufletesc al I p.irintelui Pirard. în seminar se făcură pariuri că, pe lista I examenului general, Julien va avea numărul unu, ceea ce I ti va aduce onoarea de a lua masa la înaltpreasfinţia-sa I episcopul. Dar, la sfîrşitul unui examen în care fuseseră I întrebări în legătură cu părinţii bisericii, un examinator I mai dibaci, după ce-1 întrebă pe Julien despre sfîntul Iero-I mm şi despre pasiunea lui pentru Cicero, pomeni de Ho-i .11 ui, de Vergiliu şi de alţi autori profani. Fără ştirea ">l<)>ilor lui, Julien învăţase pe dinafară numeroase pa-»n|c din aceşti autori. Ameţit de succese, uită unde se afla iji, la cererea stăruitoare a examinatorului, recită şi dez­voltă pe larg, cu înflăcărare, mai multe ode ale lui Horaţiu. După ce îl lăsă să se dea de gol vreo douăzeci de minute, ■■«minatorul se schimbă deodată la faţă şi-1 dojeni aspru |icniru vremea pierdută cu învăţăturile acestea profane şi despre ideile deşarte sau criminale pe care şi le vîrîse în cap. Sînt un prost, părinte şi aveţi dreptate, îi răspunse Julien cu modestie, recunoscînd şiretlicul dibaci căruia îi

iii/usc victimă.

Vicleşugul acesta al examinatorului fu socotit josnic

jUna si în seminar, ceea ce nu-1 împiedică deloc pe marele I Vluii de Frilair, omul atît de abil, care organizase cu atîta [liviintlîc reţeaua congreaţiei din Besancon şi ale cărui [ ici isori trimise la Paris făceau să tremure magistraţii, pre-
230

STENDHAI,

fecţii, ba chiar şi generalii din garnizoană, să pună, cu mîna lui atotputernică, numărul 198 lîngă numele lui Julien. Simţea nespusă bucurie să-şi lovească astld duşmanul, pe părintele Pirard.

De zece ani de zile, se căznea întruna să-i ia conduce­rea seminarului. Părintele Pirard, care urma el însuşi re­gula de conduită arătată lui Julien, era sincer, cucernu neintrigant, devotat îndatoririlor sale. Dar cerul, în mînia lui, îi dăduse o fire supărăcioasă, făcută să simtă adîiu ocările şi ura. Nici una dintre jignirile aduse nu treceau fără să lase urme adînci în inima aceasta înflăcărată. De-o sută de ori şi-ar fi hărăzit demisia, dar se socotea folositor în locul hărăzit de pronia cerească. „împiedic progresul iezuitismului şi al idolatriei", îşi spunea el.

în vremea examenelor, se împliniseră aproape două luni de zile de cînd nu mai vorbise cu Julien, şi totuşi căzu la pat o săptămînă atunci cînd, primind scrisoarea oficială cu rezultatul concursului, văzu numărul 198 în dreplul acestui elev pe care el îl privea ca pe mîndria seminarului. Singura alinare pentru firea aceasta severă fu să-ţi îndrepte asupra lui Julien toate mijloacele de suprave ghere. Şi se bucură cînd nu descoperi în el nici mînie, nic dorinţă de răzbunare, nici deznădejde.

Peste cîteva săptămîni, Julien tresări primind o scri­soare cu ştampila poştei din Paris. „în sfîrşit, gîndi el, doamna de R6nal îşi aminteşte de făgăduielile făcute." Us domn, care îşi spunea Paul Sorel şi se dădea drept rud lui, îi trimitea un cec de cinci sute de franci. în scrisoai. mai era adăugat că, dacă Julien va continua să studieze cu aceeaşi rîvnă autorii latini mai de seamă, va primi în fie«j care an o asemenea sumă.

„E ea, e bunătatea ei! îşi spuse Julien înduioşat; viei să-mi aducă alinare; dar de ce n-a scris măcar un singui cuvînt de prietenie ?"

în privinţa scrisorii se înşela însă ; doamna de Renal, sub influenţa prietenei ei, doamna Derville, se afla în praJ

UOŞU ŞI NEGRU

231

da celor mai adînci remuşcări. Se gîndea adesea, fără să vrea, la fiinţa ciudată a cărei întîlnire îi răscolise viaţa, dar cu nici un chip nu i-ar fi scris.

Dacă am vorbi limbajul seminarului, am recunoaşte o minune în cei cinci sute de franci trimişi şi am putea Npune că, pentru a-i face un dar lui Julien, Cerul îl folo­sise de data aceasta pe marele vicar de Frilair în persoană.

Cu doisprezee ani în urmă, sfinţia-sa sosise în Besan-(,'on cu un geamantanaş sărăcuţ de tot, în care, după cîte vorbea lumea, i se afla toată averea. Iar acum ajunsese unul dintre cei mai bogaţi proprietari din judeţ. In plină |)iosperitate, cumpărase jumătate dintr-o moşie în timp

• alaltă jumătate se întîmplă să fie moştenită de domnul de l.a Mole. De aici, un mare proces între aceste două personaje.

Cu toată situaţia lui strălucită la Paris, cu toate funcţiile ce le deţinea la curte, domnul marchiz de La Mole simţi că era primejdios să lupte la Besanşon împo-11 Iva unui mare vicar, despre care se vorbea că numeşte şi di muie prefecţii. în loc să ceară însă o gratificaţie de i Incizeci de mii de franci peste leafă, deghizată sub un nume oarecare şi trecută în buget, şi să-1 lase pe marele vicar de Frilair să cîştige fleacul acesta de proces de cinci­zeci de mii de franci, marchizul se încăpăţînă. Credea că urc dreptate : frumoasă dreptate !

Dar, fie-ne îngăduit să întrebăm: ce judecător n-are un fiu sau un văr căruia să vrea să-i facă un rost în lume ?

Ca să deschidă ochii şi celor mai orbi dintre orbi, la o nflplămînă după prima sentinţă căpătată, marele vicar de l i ilair luă caleaşca preasfinţiei-sale episcopului şi se duse ■ i însuşi să-i prindă în piept avocatului său crucea Legiunii di < >noare. Domnul de La Mole, puţin năucit văzînd cît e ilc tare partea adversă şi simţind cum avocaţii lui încep să ik'ii înapoi, ceru sfat părintelui Ch61an, care îl puse în |i «iură cu părintele Pirard.

La vremea cînd se desfăşoară povestirea noastră, i' r.işurile lor aveau o vechime de cîţiva ani. Părintele Pi-i ud pusese în slujba cauzei acesteia tot sufletul lui

232

STENDHAI.

înflăcărat. întîlnindu-se neîncetat cu avocaţii marchizului, studiase pricina şi, găsind-o dreaptă, devenise pe faţă apărătorul cauzei marchizului împotriva atotputernicului mare vicar. Acesta din urmă nu putu îndura atîta neobrăzare, mai ales din partea unui amărît de jansenist!

„Vedeţi ce înseamnă nobilimea asta de la curte, care se pretinde atît de puternică! le spunea marele vicar de Frilair intimilor săi. Domnul de La Mole nu i-a trimis nici măcar o decoraţie prăpădită omului său din Besanşon şi o să-1 lase să fie scos din slujbă în chip josnic. Şi totuşi, mi se scrie că acest nobil pair nu scapă o săptămînă fără să-şi poarte însemnele rangului său prin salonul ministrului justiţiei, oricare ar fi el. "

Cu toată truda părintelui Pirard şi deşi domnul de La Mole fusese întotdeauna în cele mai bune relaţii cu minis­trul justiţiei şi mai ales cu subalternii lui, tot ce putuse să facă, după şase ani de luptă, fusese să nu-şi piardă cu desăvîrşire procesul.

Aflîndu-se în corespondenţă continuă cu părintele Pi­rard, pentru o cauză urmărită cu pasiune de amîndoi, marchizul îndrăgi pînă la urmă felul de a fi al acestuia, încetul cu încetul, în ciuda imensei deosebiri dintre si­tuaţiile lor sociale, scrisorile căpătară un ton prietenesc. Părintele Pirard îi povesti marchizului că voiau să-1 si­lească, prin tot felul de ticăloşii, să-şi dea demisia. în mînia pe care i-o stîrnise şiretlicul mîrşav, după părerea lui, folosit împotriva lui Julien, îi povesti marchizului cum se petrecuseră faptele.

. Deşi foarte bogat, marchizul de La Mole nu era deloi zgîrcit. Dar nu izbutise niciodată să-1 facă pe părintele Pirard să primească măcar plata cheltuielilor de poştă pricinii u< de proces. Şi se gîndi să trimită cinci sute de franci elevului său favorit.

Domnul de La Mole îşi dădu osteneala să scrie < Q mîna lui rîndurile trimise. Aceasta îl îndemnă să se gîndească la preot.

într-o zi, părintele Pirard primi un răvaş prin care era rugat să vină neîntîrziat, pentru o afacere grabnică, la un

han de la marginea Besanşonului. Acolo, îl găsi pe inten­dentul domnului de La Mole.

— Domnul marchiz mi-a lăsat în seamă să vă aduc ca­leaşca lui, îi spuse intendentul. Nădăjduieşte că, după ce veţi citi scrisoarea aceasta, n-o să aveţi nimic împotrivă să plecaţi la Paris peste patru sau cinci zile. Eu am să folo­sesc răgazul pe care îl veţi binevoi să mi-1 daţi, ca să văd cum merg treburile la moşiile din Franche-Comt6 ale domnului marchiz. După aceea, în ce zi veţi dori, vom ple-ca la Paris.

Scrisoarea era scurtă:

„Lepădaţi-vă, părinte dragă, de toate hărţuielile mărunte ale provinciei, şi veniţi să respiraţi un aer mai li-nr.iit, la Paris. Vă trimit caleaşca mea, cu poruncă să vă Wjtcpte hotărîrea timp de patru zile. Vă voi aştepta eu ttisumi la Paris, pînă marţi. Nu-mi trebuie decît unda din l>.nica dumneavoastră, părinte, ca să primesc, în numele dumneavoastră, una dintre cele mai bune parohii din preajma Parisului. Cel mai avut dintre viitorii dumnea­voastră enoriaşi încă nu v-a văzut niciodată, dar vă este in.ii devotat decît vă puteţi închipui şi se numeşte marchi­zul de La Mole."

Fără să-şi dea seama, severul părinte Pirard îndrăgea ncminarul acesta plin de duşmani şi căruia, vreme de ilnsprezece ani, îi închinase toate gîndurile lui. Scrisoarea domnului de La Mole fu pentru el ca ivirea chirurgului menit să facă o operaţie grea şi necesară. Nu încăpea îndoială că avea să fie destituit. Şi-i dădu administratoru­lui Intîlnire peste trei zile.

Timp de patruzeci şi opt de ore, părintele Pirard se /.bftlu în nehotărîre. în sfîrşit, îi răspunse domnului de La Mole şi compuse, pentru sfinţia-sa episcopul, o scrisoare, uipodoperă de stil bisericesc, dar puţin cam lungă. Cu Hrru s-ar fi putut găsi fraze mai fără greş care să exprime un respect mai sincer. Şi totuşi, scrisoarea aceasta, lifti il/iiă să-1 pună pe marele vicar de Frilair într-o situaţie gicii faţă de mai-marele său, cuprindea toate plîngerile. cin şi se cobora pînă la toate mîrşăviile mărunte care,

234

STENDHAI,

după ce fuseseră îndurate cu resemnare vreme de şase ani, îl sileau pe părintele Pirard să părăsească dioceza.

îi furau lemnele din magazie, îi otrăviseră dinele etc, etc.

Cînd sfîrşi scrisoarea, părintele Pirard puse să-1 tu zească pe Julien care, la ora opt seara, dormea asemenea tuturor celorlalţi seminarişti.

— Ştii unde se află episcopia ? îl întrebă el într-o lati­nească dintre cele mai alese. Du-i scrisoarea asta înall-preasfinţiei-sale episcopului. Nu-ţi voi ascunde că te trimit în mijlocul haitei de lupi. Să fii numai ochi si urechi. Să nu fie fărîmă de neadevăr în răspunsurile tal< dar nu uita că cel ce pune întrebarea s-ar bucura din toată inima dacă ar putea să-ţi facă rău. îmi pare bine, fiul meu, că pot să-ţi dau prilejul încercării acesteia înainte de a te părăsi, căci, nu-ţi ascund deloc, scrisoarea pe care o duci o demisia mea.

Julien nu se clinti. îl iubea pe părintele Pirard şi /a darnic îi şoptea prudenţa: „După plecarea omului acestuia cinstit, clica celor de la Sacr6-Coeur mă va da înapoi din slujbă şi poate chiar mă va alunga".

Nu se putea gîndi la el. Ceea ce îl punea în încurcătura era dorinţa de a rosti o frază cît mai politicoasă şi nu era în stare s-o găsească.

— Ce-i, dragul meu, nu pleci ?

— Părinte, începu Julien sfios, se spune că de-a lun­gul atîtor ani de cînd sunteţi în fruntea seminarului n-aţi pus nimic deoparte. Eu am şase sute de franci.

Lacrimile îl împiedicară să urmeze.

— Asta va fi, de asemenea, notat acolo unde se cuvine, îi răspunse fostul director cu răceală în glas. Du-te la epi scopie, se face tîrziu.

întîmplarea voi ca, în seara aceea, marele vicar de Fri-lair să fie de serviciu în salonul episcopului; înalt-preasfintul cina la prefectură. Aşadar, marelui vicar d<}1 Frilair îi înmînă Julien scrisoarea ; el însă nu-1 cunoştea.

Julien văzu, cu mirare, cum preotul acela deschide fără teamă scrisoarea adresată episcopului. Chipul frumc al marelui vicar vădi deîndată uimire amestecată cu buc

MOŞU ŞI NEGRU

235

i ic şi deveni mai grav. Pe cînd citea, Julien, atras de înfăţişarea lui plăcută, avu timp să-1 cerceteze pe-ndelete. Marele vicar ar fi părut şi mai grav dacă unele trăsături ■Ic feţei n-ar fi fost de o deosebită fineţe, fapt care ar fi pul ut să-i trădeze falsitatea, dacă posesorul acestui fru­mos chip ar fi uitat o clipă să şi-o ascundă. Nasul, prea Ieşit în afară, forma o singură linie, perfect dreaptă, şi Ufldca, din nefericire, profilului altminteri foarte distins o asemănare de netăgăduit cu profilul unei vulpi. De altfel, preotul acesta, pe care părea că-1 interesează atît de mult demisia părintelui Pirard, era îmbrăcat cu o eleganţă care li plăcu nespus lui Julien; niciodată tînărul nu mai văzuse un preot îmbrăcat cu atîta gust.

Julien află abia mai tîrziu ce har deosebit avea marele vicar de Frilair: se pricepea să-1 înveselească pe episcop, un bătrîn de treabă, făcut să trăiască la Paris, şi care pri-Vca şederea la Besancon ca pe un exil. Episcopului aces­tuia care avea vederea foarte slabă, îi plăcea la nebunie peştele. Marele vicar de Frilair scotea oasele din peştele «dus la masa preasfinţiei sale. Julien se uita tăcut la preo­tul care recitea scrisoarea de demisie, cînd, deodată, uşa ne deschise cu zgomot. Un lacheu în veşminte bogate, tre-cu grăbit. Julien abia avu timp să se întoarcă spre uşă că vAzu un bătrînel cu o cruce la gît şi se prosternă : episcopul li /.tmbi cu bunătate şi trecu mai departe. Frumosul vicar II urmă, iar Julien rămase singur în salonul căruia putu să-i Htlmire în voie măreţia cucernică.

Episcopul de Besancon, om cu mintea încercată, dar nu slăbită de mizeriile îndelungate ale emigraţiei, avea peste şaptezeci şi cinci de ani şi puţin îi păsa de ce-ar mai ii putu să se întîmple peste zece ani.

— Cine e seminaristul cu privire vioaie pe care mi s-a pnrul că-l zăresc în treacăt ? întrebă el. N-ar trebui, după

......lamentul instituit de mine, să doarmă la ora asta ?

E un seminarist cît se poate de treaz, v-o jur, înalt-ptcasfinte, şi aduce o veste mare; demisia singurului jiiiiNenist care a mai rămas în dioceza sfinţiei-voastre.

236

STENDHAI.

Cumplitul părinte Pirard înţelege, în sfîrşit, ce înseamnă să vorbeşti.

— Ei bine, spuse episcopul rîzînd, tare mă îndoiesc că-i vei găsi un urmaş pe măsura lui şi, ca să-ţi arăt ctl preţuieşte omul acesta, îl poftesc mîine să ia masa cu mine.

Marele vicar vru să strecoare cîteva cuvinte în legătură cu alegerea urmaşului. Dar prelatul, neavînd chef să dis­cute despre asemenea lucruri, îi spuse :

— înainte de a-i deschide uşa celuilalt, să aflăm un pic de ce pleacă acesta. Trimite să mi-1 cheme pe semina­rist ; adevătul sălăşluieşte în gura copiilor.

Julien fu chemat. „Mă aflu între doi inchizitori", gîndi el. Niciodată nu se simţise mai curajos.

în clipa cînd intra, doi vlăjgani de valeţi, mai bine îmbrăcaţi chiar decît domnul Valenod, îl dezbrăcau pe înaltpreasfîntul. Episcopul, înainte de a ajunge la pănn tele Pirard, socoti cu cale să-1 cerceteze pe Julien asupi.i studiilor sale. îl întrebă puţin din dogmă şi se minună Curînd, ajunse la scriitorii antichităţii, la Vergiliu, la 1 Io raţiu, la Cicero. „Numele astea mi-au adus numărul 198 gîndi Julien. N-am ce pierde; ia să încerc să strălucc Şi izbuti; episcopul, el însuşi mare cunoscător al opercloi clasice, rămase îneîntat.

La cina de la prefectură, o tînără, pe bună drept;iii celebră, recitase poemul Magdalenei¹. înaltpreasfînml avînd chef să vorbească despre literatură, uită repede şi do părintele Pirard şi de toate celelalte, ca să discute cu seim naristul problema dacă Horaţiu a fost bogat sau săM> Cită mai multe opere, dar uneori îl cam lăsa memoria iţi atunci, pe dată, Julien spunea toată oda, de la un capăt la altul, cu un aer cît se poate de modest: pe episcop îl uimi faptul că Julien nu părăsea deloc tonul conversaţiei; recita ca şi cum ar fi vorbit de lucruri petrecute în seminal Discutară îndelung despre Vergiliu, despre Cicero. In

i Poem de Delphine Gay, pe care Stendhal îl recitase în numeroase H* Ioane (n.ed.fr.).
KOŞU ŞI NEGRU

237

slîrşit, prelatul nu se putu împiedica să-1 laude pe tînărul seminarist.

— E cu neputinţă să înveţi mai sîrguincios.

— înaltpreasfinte, seminarul vă poate oferi o sută nouăzeci şi şapte de elevi mult mai vrednici de înalta voastră preţuire.

— Cum asta ? întrebă episcopul, mirat de cifră.

— Pot să întăresc cu o mărturie oficială ceea ce am avut cinstea să spun dinaintea înaltpreasfinţiei-voastre. La exa­menul anual al seminarului, răspunzînd tocmai la mate­riile care, în clipa de faţă, mi-au adus cinstea aprobării vi lastre, am ieşit al o sutălea nouăzeci şi optulea.

— Ah! e favoritul părintelui Pirard, rîse episcopul, < uiiînd spre marele vicar de Frilair; ar fi trebuit să ne »!jleptăm la asta; dar e un băiat sincer. Nu-i aşa, dragul meu, adăugă el, adresîndu-se lui Julien, nu-i aşa că te-au 11 ezit din somn ca să te trimită aici ?

— Aşa este, înaltpreasfinte. N-am ieşit din seminar (lecît o dată în viaţa mea, ca să-i ajut părintelui Chas-Ber-nard la împodobirea catedralei, în Joia verde.

— Optime, spuse episcopul, dumneata ai dovedit atîta iuraj, punînd mănunchiul de pene pe baldachin ? în fie-wire an, cînd trebuie pus, mă înfior de teamă să nu se prăpădească o viaţă de om. Dragul meu, ai să ajungi de-pnrlc; dar nu vreau să-ţi stăvilesc viitorul, care va fi Mralucit, lăsîndu-te să mori de foame.

Şi, la porunca episcopului, fură aduşi biscuiţi şi vin de Malaga, din care Julien gustă cu plăcere, şi cu atît mai miuli marele vicar de Frilair, care ştia că episcopului îi l'i.u -o să vadă oamenii mîncînd cu voie bună şi cu poftă.

Prelatul, din ce în ce mai mulţumit de felul cum îşi pe-Irccea sfîrşitul serii, vorbi o clipă despre istoria ecle-rliistică. Şi văzu că Julien nu pricepea o iotă. Atunci trecu Im starea morală a imperiului roman, sub domnia împăraţilor din veacul lui Constantin . Sfîrşitul păgînis-

Krlcrire la împăratul Constantin cel Mare (274-337), care prin edictul li Milan (313), a acordat libertate cultelor, deci şi creştinismului

238

STENDHAI.

mului era însoţit de starea aceea de nelinişte şi de îndoială care, în secolul al XlX-lea, mîhneşte miniiIc triste şi plictisite. Episcopul băgă de seamă că Julien nu cunoştea nici măcar numele lui Tacit.

învăţăcelul îi răspunse cu nevinovăţie, spre mirarea episcopului, că autorul acesta nu se găsea în bilioteca se* minarului.

— Asta mă bucură din toată inima, îi spuse episco­pul, vesel; aşa, mă scoţi din încurcătură : de zece minute mă tot întreb cum să-ţi mulţumesc pentru seara pe care ai ştiut să mi-o faci atît de plăcută şi, de bună seamă, într-un fel cu totul neaşteptat. Nu nădăjduiam să găsesc un învăţat într-un elev de-al seminarului meu. Deşi darul nu e prea bisericesc, vreau să-ţi dăruiesc un Tacit.

Prelatul puse să i se aducă opt volume frumos legate ş ţinu să scrie el însuşi, la începutul primului volum, o dedi­caţie în limba latină, pentru Julien Sorel. Episcopul si fălea cu frumoasele lui cunoştinţe de limbă latină. Şi, în cele din urmă, îi spuse cu un ton serios, care nu semăna deloc cu tonul de pînă atunci:

— Tinere, dacă ai să fii înţelept, vei avea într-o zi cea, mai bună parohie din dioceza mea, şi nu prea departe i palatul meu episcopal. Dar trebuie să fii înţelept.

Julien, cu volumele în braţe, plecă de la episcopie foarte mirat, pe cînd suna miezul nopţii.

înaltpreasfîntul nu-i pomenise nici un cuvînt despr părintele Pirard. Julien era mirat, mai ales, de politeţe aleasă a sfinţiei-sale. Nici nu bănuise că putea să exist atîta bună-cuviinţă în purtări, unită cu o demnitate atît i firească. Şi contrastul îl izbi cu mai multă putere, cînd dădu cu ochii pe posomoritul părinte Pirard, care îl aştept) nerăbdător.

— Quid tibi dixerunt ? (Ce ţi-au spus ?) îi strigă el -glas tare, de cum îl zări.

Julien se bîlbîj puţin, încereînd să traducă în latineşt cuvintele episcopului.

— Vorbeşte franţuzeşte şi repetă-mi întocmai cuvin tele rostite de sfinţia-sa, fără să adaugi sau să scurtezi ni'

ROŞU ŞI NEGRU

239
m ii, îi spuse fostul director al seminarului, cu vocea lui tispră şi cu felul lui grosolan de a se purta. Ce dar ciudat •im partea unui episcop către un tînăr seminarist, spunea 11 răsfoind minunatul Tacit, a cărui muchie aurită părea i'fl-l îngrozeşte.

Băteau orele două cînd, după o dare de seamă foarte amănunţită, îi îngădui elevului favorit să se ducă la cul-