Terapia electroconvulsivă (Electroconvulsive Therapy,
ECT)
Introducerea terapiei electroconvulsive (electroşocurile) a
înlocuit terapia insulinică - un tratament în care pacienţii non-
diabetici erau injectaţi cu insulina, pentru a produce comă, din care
erau recuperaţi prin administrarea intravenoasă de dextroză. Sakel
(1938) nota că pacienţii trataţi cu insulina erau mai puţin confuzi, iar
manifestările psihotice se ameliorau. Cam în aceeaşi perioadă, s-a
observat, în mod greşit, că schizofrenii nu suferă de epilepsie,
presupunându-se că introducerea unor convulsii epileptice i-ar putea
vindeca. Cerletti este primul care a utilizat, la Roma, în 1938, tehnica
administrării unui curent electric la nivelul creierului, pentru a
provoca o criză de grand mal unui pacient schizofren. In prezent,
pacienţilor li se administrează sedative şi relaxante musculare, care
diminuează riscul unor fracturi în timpul convulsiilor provocate.
Se aplică 6 până la 10 astfel de tratamente, într-un interval de
3-4 săptămâni. Deseori, pacienţii prezintă îmbunătăţiri după numai
unul sau două tratamente. De obicei, este utilizată tehnica electro
convulsivă unilaterală, inducându-se şocuri electrice numai la nivelul
unei emisfere cerebrale; astfel, se provoacă confuzii şi pierderi de
memorie într-o măsură mult mai mică, dar efectele terapeutice sunt
aceleaşi ca în tehnica bilaterală (Inglis, 1969; Abrams, 1975).
Astăzi, tehnica electroconvulsivă este folosită, în primul rând,
la pacienţii cu depresie profundă, care nu au răspuns tratamentului
medicamentos, mai ales dacă există tendinţe sau risc suicidar. Se pare
că este eficientă în multe cazuri, deşi nu este pe deplin înţeles modul
în care acţionează. Această tehnică, însă, nu previne decompensările.
Nu este utilizată pentru schizofreni, la care chimioterapia este mai
eficientă.
Tratamente şi terapii 211
Dostları ilə paylaş: |
