Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor

Critici aduse situaţionismului 
Bowers (1973) evidenţia slăbiciunile situaţionismului pur, 
atrăgând atenţia asupra eşecului acestuia de a cunoaşte abilitatea 
indivizilor de a-şi determina propriul curs al acţiunii. El argumenta că 
este greşit să se atribuie cauzele comportamentului doar situaţiilor sau 
doar trăsăturilor personalităţii. Inexactitatea unei asemenea opinii este 
ilustrată de uşurinţa cu care se pot găsi dovezi valide pentru ambele 
variante. De exemplu a conduce maşina în trafic poate fi o dovadă în 
favoarea situaţionismului - majoritatea oamenilor conduc maşina 
ţinând cont de semnalizările luminoase. Alternativa: atunci când merg 
pe motocicletă, preferinţele indivizilor pentru viteză pot fi determinate 
mai degrabă de trăsăturile de personalitate decât de situaţia concretă. 
Bower concluzionează că disputa „trăsături versus situaţii" ar trebui 
întocmită cu o abordare interacţionistă, care să ia în considerare 
ambele elemente. 
Chiar şi Mischel s-a reorientat către o poziţie interacţionistă, 
ajungând la concluzia că doar situaţiile nu pot explica pe deplin modul 
de comportare al indivizilor. Aceeaşi situaţie poate avea semnificaţii 
diferite pentru indivizi, rezultând din experienţele anterioare de 
învăţare. Având în vedere aceste date, variabilele pesonale au fost 
considerate o alternativă a trăsăturilor de personalitate, incluzând 
competenţa, speranţele şi valorile. Astfel, persoane diferite pot 
reacţiona diferit în cadrul aceleiaşi situaţii. 

---

Personalitatea 81 
Interacţionismul 
Interacţionismul propune un compromis între abordarea 
trăsăturilor de personalitate şi situaţionism. Pervin şi Lewis (1978) 
remarcau faptul că interacţionismul ar trebui să fie interesat nu numai 
de caracteristicile interne ale persoanei şi de particularităţile situaţiei 
în care individul acţionează, ci şi de procesul prin care acestea se 
influenţează reciproc. Pornind de la perspectiva interacţionistă, au fost 
elaborate foarte multe studii, dintre care prezentăm, în continuare, 
doar câteva. 
l.McCord şi Wakefied (1981) au verificat ipoteza conform 
căreia introvertiţii obţin performanţe mai înalte la sarcinile aritmetice 
decât extravertiţii, în clasele în care predomină pedeapsa; în schimb, 
extravertiţii obţin rezultate mai bine în situaţiile în care predomină 
recompensa. Datele obţinute au indicat faptul că, în acest caz, 
personalitatea (introversiune-extraversiune) interacţionează cu tipul 
de situaţie (orientată către pedeapsă sau către recompensă). Este de 
remarcat că o asemenea interacţiune uniorientată afectează individul 
mai puternic decât o interacţiune biorientată. 
2. Un studiu al lui Moos (1969) încearcă să stabilească 
extinderea influenţei caracteristicilor personale şi a factorilor 
situaţionali, ca şi interacţiunea acestora la nivelul comportamentelor, 
în acest scop, un lot de subiecţi cu probleme psihice a fost supus 
observaţiei în trei situaţii diferite (de exemplu, la capelă sau la 
activităţile de terapie ocupaţională); comportamentul lor a fost 
înregistrat (de exemplu, fumatul, ascultarea celorlalţi sau întreţinerea 
conversaţiei). Moos a concluzionat că factorii situaţionali sunt 
răspunzători pentru 10% din diferenţele comportamentale, caracteristicile 
persoanele pentru 12%; iar interacţiunea lor pentru 21%. Astfel, s-a 
dovedit că interacţiunea dintre caracteristicile personale şi factorii 
situaţionali influenţează comportamentul într-o măsură mai mare decât 
o poate face fiecare dintre elementele acestei interacţiuni, considerate 
separat. 

---

82 Diferenţe interindividuale 
Multe dintre studiile referitoare la interacţiunea factori 
personali-factori situaţionali au fost criticate pentru eşecul înregistrat 
în încercarea de a demonstra natura foarte complexă a acestei 
interacţiuni.