Personalitatea anală
Aşa cum am arătat, Freud consideră că fixarea anală este legată
de conflictele copilului cu părinţii săi, din perioada formării
deprinderilor igienice de bază. Rezultatul severităţii excesive în
formarea acestor deprinderi sau al plăcerii intense asociate perioadei
anale se relevă, ulterior, prin intermediul trăsăturilor de personalitate
precum nevoia de ordine, rigiditatea, obstinaţia, neplăcerile intense
legate de pierderi. Tipul de personalitate în care se regăsesc aceste
trăsături este cunoscut ca personalitate anală sau compulsiv-obsesivă.
Cele mai importante investigaţii asupra acestei problematici
(Kline, 1972; Fisher şi Greenberg, 1977; Pollack, 1979) concluzionează
118 Diferenţe interindividuale
că aceste trăsături au tendinţa de a se combina în personalitatea
orientată anal. Totuşi Hill (1976) a identificat neajunsuri metodologice
majore în şase dintre studiile pe care Kline le considera ca oferind
rezultate convergente. Howarth (1982) remarca, că tipul de
personalitate caracterizat prin ordine, pedanterie, autocontrol şi
tendinţa de control a celorlalţi poate fi descrisă ca o personalitate
orientată anal. Fonagy (1981, 1984) evidenţia că nu există date care să
susţină faptul că indivizii cu acest tip de personalitate au primit o altă
educaţie igienică decât indivizii cu o personalitate mai puţin obsesiv-
compulsivă.
Mecanismele de apărare
Mulţi cercetători au încercat să demonstreze efectele reprimării
(„uitare motivată") în condiţii de laborator, provocând subiecţilor
anxietate, în legătură cu un material sau o activitate şi urmărind, apoi,
dacă rata uitării creşte. Holmes (1974), reluând asemenea investigaţii,
nu a ajuns la nici o concluzie clară asupra reprimării. Totuşi,
Wilkinson şi Carghill (1955) afirmau că poveştile cu o tematică
oedipiană se reaminteau într-o măsură mai mică decât cele cu o
tematică neutră. Levinvger şi Clark (1961) arătau că, cerându-li-se
subiecţilor să-şi reamintească răspunsurile date, prin asociaţie, la
cuvinte-stimul cu semnificaţie emoţională şi neutră, ei şi-au amintit
într-o măsură mult mai mică asociaţiile cu semnificaţie emoţională.
Kline (1972) afirmă că asemenea concluzii sunt o dovadă clară a
modului în care operează reprimarea Ia nivelul memoriei.
Dar, utilizând aceleaşi cuvinte-stimul ca şi Levinger şi Clark,
Parkin şi colab. (1982) au arătat că, întârziind amintirea răspunsului,
cu o săptămână, subiecţii au reactualizat asociaţiile cu semnificaţie
emoţională mult mai bine decât cele neutre. Concluzia lor a fost că
aceste date demonstrează relaţia bine cunoscută între nivelul de
excitaţie corticală şi memorie, dar nu oferă un suport pentru teoria
freudiană a reprimării.
Acestor studii, ca şi altora asemănătoare, li se poate aduce
obiecţia că au utilizat stimuli prea vulgari sau artificiali, care nu au
activat răspunsurile emoţionale profunde la care s-a referit Freud.
Teoriile psihanalitice ale personalităţi 119
Dostları ilə paylaş: |