Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor

îngrijirea Ia domiciliu 
Majoritatea pacienţilor cu boli psihice sau retardaţi mintal 
trăiesc în casele lor. Unii necesită spitalizare pentru o perioadă scurtă 
de timp, pentru a beneficia de tratamente specifice sau pentru a elibera 
familia. Se încearcă ca pacientul să se întoarcă cât mai curând acasă, 
într-o atmosferă de normalitate. Totuşi, acest lucru nu este întotdeauna 
posibil: dacă indivizii respectivi produc disturbări grave în viaţa 
familiei sau dacă problema este agravată chiar de familie, sunt 
necesare soluţii alternative. 
Azilul 
Cuvântul azil are semnificaţie de refugiu: primele aziluri erau 
mai mult închisori decât refugii, în care oamenii erau ţinuţi în lanţuri. 
Primele tratamentele folosite, precum tranchilizarea şi imobilizarea în 
scaun sau în pat, erau destinate să limiteze capacităţile fizice ale 
pacientului şi input-ul senzorial. în absenţa unei medicamentaţii 
specifice, aceste metode încercau să calmeze crizele pacientului. 
Tratamentele cu băi reci au fost folosite până la începutul acestui 
Secol. începând cu anul 1792, Philippe Pinel, în Franţa, a eliberat 
pacienţii din lanţuri şi le-a oferit un mediu mai umanizant. Urmând 
acest model, s-au dezvoltat mai multe stabilimente şi au început să fie 
puse la punct tratamentele. Privind la primele aziluri înfiinţate, trebuie 
să ne amintim că locuinţele majorităţii populaţiei din acea perioadă ar 
fi considerate astăzi inacceptabile. 
Instituţiile 
Perioada victoriană a adus construcţia de mari instituţii pentru 
bolnavii psihic şi retardaţii mintal. Iniţial, aceste categorii erau ţinute 
împreună, dar, treptat, s-au făcut unele diferenţieri, după ce s-au 
introdus clasificările şi diagnosticarea. 

---

236 
Diferenţe interindividuale 
Vechile instituţii adăposteau Sute de pacienţi; de obicei, erau 
plasate la mare depărtare de oraşe, pentru a nu ofensa sensibilitatea 
oamenilor „normali". Efectul a fost că un comportament acceptabil era 
definit, în fiecare instituţie, în funcţie de pacienţii acesteia. Gele mai 
multe instituţii funcţionau ca o comunitate, încercând să se 
autoîntreţină (cultivarea cerealelor sau creşterea animalelor, cu ajutorul 
pacienţilor). S-ar putea spune că aceste instituţii aveau puncte 
negative, dar şi puncte pozitive. Pacienţii beneficiau, întotdeauna, de 
compania celorlalţi, chiar dacă nu se putea numi prietenie.