Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor

Critici aduse teoriilor analitice factoriale ale inteligenţei 
l.În primul rând, se impun atenţiei câteva remarci asupra 
analizei factoriale: 
a) Aşa cum am arătat deja, interpretarea şi denumirea factorilor 
evidenţiaţi statistic se face de către cercetător. Acest proces de 
identificare poate fi acuzat de subiectivism. 
b) Gould (1981) atrăgea atenţia asupra greşelii de a cosnidera 
conceptele abstracte, precum şi aptitudinea verbală, ca fiind entităţi 
concrete (tendinţa de reificare). Un factor este doar o entitate 
statistică, iar etichetarea lui ca „aptitudine spaţială", de exemplu, nu-i 
probează existenţa obiectivă. 
c) În analiza factorială sunt folosite mai multe tehnici. Numărul 
factorilor relevaţi poate depinde de tehnica utilizată, ca şi de numărul 
şi varietatea testelor aplicate sau de lotul de subiecte. Spearman şi 
Thurstone au utilizat diferite forme ale analizei factoriale; Spearman a 
avut ca subiecţi în special copii de vârstă şcolară, în timp ce Thrustone 
a investigat adulţi şi tineri. Aceste aspecte pot argumenta unele 
diferenţe dintre teoriile şi modelele lor. 
2. Pentru analiza factorială, este fundamentală ideea că 
inteligenţa este măsurabilă şi că aptitudinile intelectuale ale unei 
persoane pot fi descrise. Acestea sunt, încă, subiecte foarte controversate, 
pe care le vom discuta mai pe larg în partea a II-a a acestui capitol, 
sub titlul „Critica testării inteligenţei". 
Abordarea sistemică 
În timp ce teoriile factoriale au încercat să identifice structura 
aptitudinală a inteligenţei, o serie de teorii mai recente tind să 
evidenţieze modul de funcţionare a acestor aptitudini. Teoriile lui 
Gardner (1983) şi Sternberg (1985, 1988) înţeleg inteligenţa în 

---

18 Diferenţe interindividuale 
termenii unei interacţiuni complexe între sistemul cognitiv şi alte 
sisteme. Vom prezenta, pe scurt, fiecare dintre aceste teorii. 
Teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner 
Teoria lui Gardner (1983) are la bază atât rezultatele obţinute 
prin testări, cât şi cercetări de neuropsihologie. Această teorie are trei 
principii fundamentale: 
1. Există şapte tipuri distincte de inteligenţă şi anume: 
-lingvistică (aptitudini legate de limbaj, cititul, scrisul, 
vorbirea); 
- logico-matematică (aptitudini numerice); 
-spaţială (capacitatea de a înţelege relaţiile în spaţiu, ca în 
conducerea maşinii sau în şah); 
-muzicală (capacitatea de a cânta, cu vocea sau la un 
instrument); 
- kinestezică (folosirea corpului, ca în dans sau atletism); 
- interpersonală (capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi şi de 
relaţionare); 
- intrapersonală (capacitatea de autocunoaştere). 
2. Tipurile de inteligenţă sunt independente unul faţă de altul. 
Ele funcţionează ca sisteme modulare, fără a fi controlate de un „coor-
donator central". Cu alte cuvinte, e posibil ca, la o anumită persoană, 
aptitudinile evaluate în cadrul unui anumit tip de inteligenţă să nu se 
coreleze cu cele evaluate în cadrul unui alt tip de inteligenţă. 
3. Deşi sunt separate şi independente, tipurile de inteligenţă 
interacţionează şi conlucrează acolo unde este necesar. De exemplu, 
pentru rezolvarea unei probleme de matematică exprimată în cuvinte, 
este necesar ca inteligenţa lingvistică să conlucreze cu cea logi­
co-matematică. 
Gardner consideră că fiecare tip de inteligenţă are o localizare 
precisă în creier şi că poate fi analizată separat de celelalte prin 
studierea pacienţilor cu traumatisme cerebrale. Traumatismul dintr-o 
anumită zonă a creierului poate afecta doar un anumit tip de 

---

Inteligenţa şi măsurarea ei 
inteligenţă, lăsându-le pe celelalte intacte. Argumentul pentru 
existenţa unor tipuri particulare şi independente de inteligenţă îl 
reprezintă fenomenul indivizilor retardaţi sever, care posedă o 
aptitudine excepţională, de genul capacităţii de a cânta la un 
instrument sau de a face calcule mintale rapide. 
Primele trei tipuri de inteligenţă enumerate de Gardner sunt 
similare cu cele evaluate de testele convenţionale (standardizate) de 
inteligenţă. Dar, considerarea altor aptitudini ca părţi ale inteligenţei 
constituie o abordare nouă şi interesantă, care încearcă să exploreze 
rolul altor procese cognitive şi psihologice în inteligenţă. 
Printre criticile aduse teoriei lui Gardner se numără şi aceea că 
tipurile de inteligenţă pe care el le propune nu sunt măsurabile în 
sensul dat de teoriile factoriale. Replica lui Gardner a fost că, deşi nu 
toate tipurile de inteligenţă enumerate pot fi măsurate prin teste 
standardizate, ele pot fi evaluate în cadrul activităţilor şcolare ale 
copiilor, precum cele artistice sau sportive (Gardner şi Feldman, 
1985). 
Sternberg (1990) sugerează că, deşi teoria lui Gardner este prea 
vagă pentru a putea fi substanţială, reprezintă o contribuţie importantă 
la înţelegerea gândirii şi inteligenţei umane. 
Teoria triarhică a lui Sternberg (1985,1988) 
Teoria triarhică a inteligenţei (guvernată de trei sisteme) 
încearcă să explice trei relaţii fundamentale: 
1) relaţia dintre inteligenţă şi universul interior al individului, 
formând mecanismele mintale care stau la baza comportamentului 
inteligent {subteoria componenţiala); 
2) relaţia dintre inteligenţă şi lumea exterioară individului, ca o 
componentă ce utilizează mecanismele mintale, cu scopul adaptării 
cotidiene la mediu, într-o manieră inteligentă {subteoria contextuală); 
3) relaţia dintre inteligenţă şi experienţă sau rolul jucat de 
experienţa de viaţă în relaţia dintre lumea interioară şi cea exterioară a 
individului {subteoria experienţială). 

---