Psihologia

III. Reprezentarea universului. Cauzalitate şi întâmplare

În legătură cu acest mucleu operatoriu al gândirii, se desfăşoară un mare număr de cativităţi structurate în diverse grade, după cum ele reuşesc cu o uşurinţă mai mare sau mai mică să asimileze realul. Cauzalitatea şi întâmplarea sunt doi poli esenţiali între care se distribuie ele.

De la circa trei ani, copilul îşi pune şi pune persoanelor din jurul său serii de întrebări, dintre care cele mai remarcabile sunt „de ce“-urile. În această perioadă putem să studiem cum sunt formulate aceste întrebări, deoarece felul cum este ridicată o problemă indică şi ce fel de răspunsuri sau soluţii aşteaptă să primească subiectul. Pe de altă parte, este, fireşte, indicat să reluăm aceleşi întrebări sau altele analoge ca teme de interogare, la alţi copii.

În legătură cu aceasta, se impune o primă constatare: „de ce“-urile copilului arată o precauzalitate intermediară între eficienţă şi cauza finală şi tind, în special, să găsească o raţiune din aceste două puncte de vedere pentru fenomene care în ochii noştri sunt întâmplătoare, dar care în ochii copilului au cu atât mai multă nevoie de o explicaţie finalistă. „De ce există doi munţi Salève – unul mare şi unul mic ? “ întreabă, de exemplu, un băiat de şase ani. Aproape toţi subiecţii de vârsta lui cărora li s-a pus această întrebare răspund: „Pentru că e nevoie de unul pentru plimbările mari şi de celălalt pentru plimbările mici“.

Unul dintre autorii acestei lucrări a încercat mai de mult să descrie principalele aspecte ale acestei precauzalităţi de natură preoperatorie, care apare la copii¹. În afară de acest finalism cvasiintegral, el a pus în evidenţă un „realism“, care se datorează nediferenţierii psihicului de fizic. Denumirile sunt materialmente legate de lucruri, visele sunt mici tablouri materiale, pe care le contempli în cameră, gândirea este un fel de voce („o gură care se află îndărăt, în capul meu, şi care vorbeşte gurii mele dinainte“). Animismul se naşte din aceeaşi nediferenţiere, dar în sens invers: tot ce se află în mişcare este viu şi conştient. Vântul ştie că suflă, soarele ştie că merge înainte etc. la întrebările asupra originii lor, atât de importante la cei mici, fiind legate de problema naşterii copiilor, tinerii subiecţi răspund printr-un artificialism sistematic: oamenii au săpat un lac, au pus apă înăuntru şi toată apa aceasta vine din fântâni şi din ţevi. Aştrii „s-au născut când ne-am născut noi“, spune un băiat de şase ani, „deoarece înainte n-a fost nevoie de soare“. Soarele s-a născut dintr-un mic bulgăraş care a fost azvârlit în aer şi care a crescut fiindcă poţi fi în acelaşi timp viu şi fabricat, aşa cum sunt şi copiii².

Or, această precauzalitate prezintă un deosebit interes special fiind destul de apropiată de formele sensori-motorii iniţiale ale cauzalităţii, pe care noi le-am numit „magico-fenomeniste“, în capitolul I, § II). Ca şi acestea, ele rezultă dintr-un fel de asimilare sistematică a proceselor fizice la acţiunea proprie, ceea ce duce uneori (adăugându-se structurilor cauzale pe care le-am amintit mai sus), la atitudini cvasi-magice (de pildă numeroşi subiecţi de 4 – 6 ani cred că Luna îi urmează sau chiar că ei o obligă să-i urmeze). Dar, după cum precauzalitatea sensori-motorie face loc (începând cu stadiile IV – VI din § I şi II, cap. I) unei cauzalităţi obiectivate şi spaţializate, la fel precauzalitatea reprezentativă, care este în esenţa ei asimilare la acţiune, se transformă treptat, la nivelul operaţiilor concrete, într-o cauzalitate raţională, prin asimilarea, de data aceasta nu cu acţiunile proprii în arientarea lor egocentrică şi cu operaţii, ca fiind coordonări generale ale acţiunilor.

Un bun exemplu al acestei cauzalităţi operatorii este acela al atomismului infantil, care derivă din operaţii aditive şi din conservarea ce decurge din acestea. În legătură cu experienţele de conservare, am chestionat mai de mult copii de 5 – 12 ani, cerându-le să explice ce se întâmplă când bucăţile de zahăr se dizolvă într-un pahar de apă¹. Pentru copiii sub 7 ani, zahărul dizolvat dispare şi gustul său se iroseşte asemenea unui miros; copiii de 7 – 8 ani spun că zahărul îşi păstrează substanţa dar nu şi greutatea sau volumul; cei de 9 – 10 ani spun că se păstrează şi greutatea, iar cei de 11 – 12 ani răspund că se păstrează şi volumul (ceea ce se poate recunoaşte datorită faptului că nivelul apei creşte puţin atunci când introducem bucăţile de zahăr şi nu coboară la nuvelul iniţial după dizolvare). Copilul explică această triplă conservare (paralel cu ceea ce se constată cu prilejul modificărilor unui boţ de argilă) prin ipoteza că grăuncioarele de zahăr, care se topesc devin foarte mici şi indivizibile şi îşi păstrează astfel la început substanţa, fără greutate şi volum, apoi greutatea şi în cele din urmă volumul, suma acestor grăuncioare elementare fiind echivalentă cu substanţa totală, apoi cu greutatea, apoi cu volumul bucăţilor de zahăr care au existat înainte de topire. Avem deci, în acest caz, un frumos exemplu de explicaţie cauzală prin proiectare în real a unei compuneri operatorii.

Dar obstacolul care se află în calea caestor forme operatorii de cauzalitate (şi s-ar putea cita multe altele, cum ar fi compunerile între împingeri şi rezistenţe în mişcarea tranzitivă) constă în faptul că realul rezistă deducţiei şi comportă de fiecare dată oparte mai mare sau mai mică de întâmplător. Interesul reacţiilor copilului faţă de aleatoriu constă în faptul că el nu sesizează noţiunea de întâmplare sau de amestec ireversibil cât timp nu se află în posesia operaţiilor reversibile care îi pot servi ca referinţe. Acestea o dată construite, el înţelege ireversibilul ca rezistenţă la deductibilitatea operatorie.

Un experiment simplu pe care l-am făcut între multe altele² în legătură cu aceasta a constat în a prezenta copiilor o cutie care putea să basculeze încet şi care conţinea deoparte zece bile albe, iar de cealaltă parte zece bile negre, grupate respectiv în mici sertăraşe. Se cerea copiilor să anticipeze amestecul lor progresiv în timpul balansărilor şi probabilitatea redusă a regrupării separate a bilelor albe şi a bilelor negre. Or, la nivelul preoperatoriu, finalitatea învinge întâmplarea. Fiecare bilă îşi va regăsi locul, prevedea copilul de 4 – 6 ani, iar atunci când constată că bilele se amestecă, el afirmă că „se vor separa“ sau că, bilele negre vor lua locul celor albe şi invers, într-o succesiune alternativă şi regulată. La 8 – 9 ani, dimpotrivă, copilul prevede că bilele se vor amesteca şi că revenirea la situaţia iniţială este improbabilă.

Să subliniem, de asemenea, că dacă la început, întâmplarea este concepută numai sub aspectul ei negativ, ca obstacol în calea deductibilităţii, copilul ajunge ulterior să asimileze aleatoriul la operaţie, înţelegând că în timp ce cazurile individuale rămân neprevizibile, mulţimile permit previzibilitatea. În felul acesta se construieşte treptat noţiunea de probabilitate, ca raport între cazurile favorabile şi cazurile posibile. Dar desăvârşirea acestei noţiuni presupune o combinatorică; adică o structură care se va elabora de-abia după vârsta de 11 – 12 ani (cap. V, § III – 4).